The Middle East Strategic “Balance” Shredded
INTEGRAL :
https://alethonews.com/2020/01/06/the-middle-east-strategic-balance-shredded/
pe FORUM
President Trump was understood to not want a Mid-East war that might blight his rosy re-election prospects (so long as the US stock market stays inflated, and the economy doesn’t tank). Pat Buchanan, the three-times US Presidential candidate, warned Trump that if there is a potential landmine on Trump’s road to reelection, it may be found in the Middle and Near East: “Not infrequently, foreign policy has proven decisive in presidential years”. Plus Iran was not seeking any major confrontation; Hizbullah wasn’t; Iraq wasn’t; and the Israeli Security Establishment wasn’t.
In fact, the strategic balance – though sorely tested – had been hanging together. Just to be clear: Iran and Israel both had been keeping – just – within the parameters of unspoken ‘red lines’ – despite the inflated rhetoric. And both were practicing ‘strategic patience’. So the strategic balance seemed more or less sustainable: until its upending with the assassination of Qasem Soleimani and the head of the PMU, Al-Muhandis, ordered by Trump.
Israel has not – despite its lurid language – been landing strategic blows on Iran in Syria. It has not been killing Iranians there (apart from seven killed at T4 airport in eastern Syria last year). It did not target the head of the Iranian air force, some ten days ago, as some reports have suggested (he was not even in Iraq at the time). Most of the Israeli air attacks have been on depots in the early hours, when no personnel were present. It has been a campaign more of a regular, small slicing away at Iranian logistics. It was not strategic damage.
And Iran, after sending clear ‘messages’ to Gulf States of its willingness to inflict pain on parties to its economic siege, plainly had been calibrating this push-back carefully; Iran still had its eye to global diplomacy (to wit: the joint Iranian naval exercises with Russia and China in the Persian Gulf) – whilst countering politically, America’s ‘new’ tactic of inciting ‘colour’ protests across Lebanon and Iraq (and trying to bust Syria financially, by stealing its energy revenues).
Here is the point: The US was no longer content with mere sanctions on Iran. It has been covertly escalating across the board: orchestrating protests in Iraq, in Lebanon, and in Iran itself; mounting a major cyber offensive on Iran; and a ‘messaging’ operation aimed at turning genuine popular frustration with regional mis-governance and corruption, into a weapon aimed at weakening revolutionary Iran.
The US was having some success with turning protest messaging against Iran – until, that is – its killing and wounding of so many Iraqi security force members last week (Ketaib Hizbullah is a part of Iraq’s armed forces).
Escalation of maximum-pressure was one thing (Iran was confident of weathering that); but assassinating such a senior official on his state duties, was quite something else. We have not observed a state assassinating a most senior official of another state before.
And the manner of its doing, was unprecedented too. Soleimani was officially visiting Iraq. He arrived openly as a VIP guest from Syria, and was met on the tarmac by an equally senior Iraqi official, Al-Muhandis, who was assassinated also, (together with seven others). It was all open. General Soleimani regularly used his mobile phone as he argued that as a senior state official, if he were to be assassinated by another state, it would only be as an act of war.
This act, performed at the international airport of Baghdad, constitutes not just the sundering of red lines, but a humiliation inflicted on Iraq – its government and people. It will upend Iraq’s strategic positioning. The erstwhile Iraqi attempt at balancing between Washington and Iran will be swept away by Trump’s hubristic trampling on the country’s sovereignty. It may well mark the beginning of the end of the US presence in Iraq (and therefore Syria, too), and ultimately, of America’s footprint in the Middle East.
Trump may earn easy plaudits now for his “We’re America, Bitch!”, as one senior White House official defined the Trump foreign policy doctrine; but the doubts – and unforeseen consequences soon may come home to roost.
Why did he do it? If no one really wanted ‘war’, why did Trump escalate and smash up all the crockery? He has had an easy run (so far) towards re-election, so why play the always unpredictable ‘wild card’ of a yet another Mid-East conflict?
Was it that he wanted to show ‘no Benghazi’; no US embassy siege ‘on my watch’ – unlike Obama’s handling of that situation? Was he persuaded that these assassinations would play well to his constituency (Israeli and Evangelical)? Or was he offered this option baldly by the Netanyahu faction in Washington? Maybe.
Some in Israel are worried about a three or four front war reaching Israel. Senior Israeli officials recently have been speculating about the likelihood of regional conflict occurring within the coming months. Israel’s PM however, is fighting for his political life, and has requested immunity from prosecution on three indictments – pleading that this was his legal right, and that it was needed for him to “continue to lead Israel” for the sake of its future. Effectively, Netanyahu has nothing to lose from escalating tensions with Iran — but much to gain.
Opposition Israeli political and military leaders have warned that the PM needs ‘war’ with Iran — effectively to underscore the country’s ‘need’ for his continued leadership. And for technical reasons in the Israeli parliament, his plea is unlikely to be settled before the March general elections. Netanyahu thus may still have some time to wind up the case for his continued tenure of the premiership.
One prime factor in the Israeli caution towards Iran rests not so much on the waywardness of Netanyahu, but on the inconstancy of President Trump: Can it be guaranteed that the US will back Israel unreservedly — were it to again to become enmeshed in a Mid-East war? The Israeli and Gulf answer seemingly is ‘no’. The import of this assessment is significant. Trump now is seen by some in Israel – and by some insiders in Washington – as a threat to Israel’s future security vis à vis Iran. Was Trump aware of this? Was this act a gamble to guarantee no slippage in that vital constituency in the lead up to the US elections? We do not know.
So we arrive at three final questions: How far will Iran absorb this new escalation? Will Iran confine its retaliation to within Iraq? Or will the US cross another ‘red line’ by striking inside Iran itself, in any subsequent tit for tat?
Is it deliberate (or is it political autism) that makes Secretary Pompeo term all the Iraqi Hash’d a-Sha’abi forces – whether or not part of official Iraqi forces – as “Iran-led”? The term seems to be used as a laissez-passer to attack all the many Hash’d a-Sha’abi units on the grounds that, being “Iran-linked”, they therefore count as ‘terrorist forces’. This formulation gives rise to the false sequitur that all other Iraqis would somehow approve of the killings. This would be laughable, if it were not so serious. The Hash’d forces led the war against ISIS and are esteemed by the vast majority of Iraqis. And Soleimani was on the ground at the front line, with those Iraqi forces.
These forces are not Iranian ‘proxies’. They are Iraqi nationalists who share a common Shi’a identity with their co-religionists in Iran, and across the region. They share a common zeitgeist, they see politics similarly, but they are no puppets (we write from direct experience).
But what this formulation does do is to invite a widening conflict: Many Iraqis will be outraged by the US attacks on fellow Iraqis and will revenge them. Pompeo (falsely) will then blame Iran. Is that Pompeo’s purpose: casus belli?
But where is the off-ramp? Iran will respond… Is this affair simply set to escalate from limited military exchanges … and from thence, to escalate until what? We understand that this was not addressed in Washington before the President’s decision was made. There are no real US channels of communication (other than low level) with Iran; nor is there a plan for the next days. Nor an obvious exit. Is Trump relying on gut instinct again?
„Echilibrul” strategic din Orientul Mijlociu
Președintele Trump a fost înțeles că nu dorește un război din Orientul Mijlociu-Oriental care să-și înfrunte perspectivele de reelecție ale alegerilor (atâta timp cât piața bursieră americană rămâne umflată, iar economia nu se va rezerva). Pat Buchanan, de trei ori candidat la președinția SUA, l-a avertizat pe Trump că, dacă există o potențială mină de teren pe drumul către reelecție a lui Trump, aceasta poate fi găsită în Orientul Mijlociu și în Orientul Apropiat: „Nu rareori, politica externă s-a dovedit decisivă în anii prezidențiali”. . În plus, Iranul nu a căutat nicio confruntare majoră; Hizbullah nu a fost; Irakul nu a fost; iar instituția de securitate israeliană nu a fost.
De fapt, echilibrul strategic - deși testat dur - fusese atârnat împreună. Doar să fie clar: Iranul și Israelul s-au menținut - doar - în parametrii „liniilor roșii” nerostite - în ciuda retoricii umflate. Și amândoi practicau „răbdare strategică”. Deci, echilibrul strategic părea mai mult sau mai puțin durabil: până la creșterea sa cu asasinarea lui Qasem Soleimani și a șefului premierului, Al-Muhandis, comandat de Trump.
Israelul nu a adus, în ciuda limbii sale îngrozitoare, lovituri strategice asupra Iranului în Siria. Nu a ucis acolo iranieni (în afară de șapte uciși pe aeroportul T4 din estul Siriei anul trecut). Nu a vizat șeful forțelor aeriene iraniene, în urmă cu zece zile, după cum au sugerat unele rapoarte (nu a fost nici măcar în Irak la acea vreme). Majoritatea atacurilor aeriene israeliene au avut loc în depozite în primele ore, când nu a fost prezent personal. A fost o campanie mai degrabă, de dimensiuni reduse obișnuite, cu logistica iraniană. Nu a fost un prejudiciu strategic.
Iar Iranul, după ce a trimis „mesaje” clare statelor din Golf cu privire la dorința sa de a provoca dureri părților la asediul său economic, a fost în mod clar calibrat acest avânt cu atenție; Iranul a avut încă ochii spre diplomația mondială (pentru a încerca: exercițiile navale iraniene comune cu Rusia și China în Golful Persic) - în timp ce a combătut politic, „noua” tactică a Americii de a incita „culoarea” protestelor în Liban și Irak (și a încercat să bustul financiar al Siriei, furându-și veniturile din energie).
Iată ideea: SUA nu se mai mulțumeau cu simple sancțiuni asupra Iranului. S-a escaladat în mod ascuns peste tot: orchestrând proteste în Irak, în Liban și în Iran; montarea unei ofensive cibernetice majore asupra Iranului; și o operațiune de „mesagerie” menită să transforme o frustrare populară autentică cu guvernarea necorespunzătoare și corupția regională, într-o armă menită să slăbească Iranul revoluționar.
SUA au avut un succes în transformarea mesajelor de protest împotriva Iranului - până, adică, uciderea și rănirea a atâtor membri ai forței de securitate irakiene săptămâna trecută (Ketaib Hizbullah este o parte a forțelor armate din Irak).
Escalificarea presiunii maxime a fost un lucru (Iranul a fost încrezător în condițiile meteorologice); dar asasinarea unui astfel de înalt funcționar în sarcinile sale de stat, a fost cu totul altceva. Nu am observat până acum un stat care asasina un cel mai înalt funcționar al altui stat.
Și modul de a face, a fost și fără precedent. Soleimani era în vizită oficială în Irak. A sosit deschis ca invitat VIP din Siria și a fost întâmpinat pe asfaltat de un oficial irakian la fel de înalt, Al-Muhandis, care a fost asasinat și el (împreună cu alți șapte). Era totul deschis. Generalul Soleimani și-a folosit în mod regulat telefonul mobil în timp ce a susținut că, în calitate de înalt funcționar al statului, dacă ar fi asasinat de un alt stat, nu va fi decât ca un act de război.
Acest act, desfășurat pe aeroportul internațional din Bagdad, nu constituie doar apusul liniilor roșii, ci și o umilire provocată Irakului - guvernului și oamenilor săi. Acesta va susține poziționarea strategică a Irakului. În prima încercare irakiană de echilibru între Washington și Iran va fi măturat de călcarea hubristică a lui Trump asupra suveranității țării. Este posibil să marcheze începutul sfârșitului prezenței SUA în Irak (și, prin urmare, și în Siria) și, în cele din urmă, a amprentei Americii în Orientul Mijlociu.
Trump ar putea câștiga acum plângeri ușoare pentru „Suntem America, pui!”, Deoarece un înalt funcționar al Casei Albe a definit doctrina de politică externă a lui Trump; dar îndoielile - și consecințele neprevăzute în curând pot reveni acasă pentru a se înălța.
De ce a facut-o? Dacă nimeni nu dorea cu adevărat „război”, de ce Trump a escaladat și a zdrobit toată vesela? El a avut o conducere ușoară (până în prezent) către reelecție, deci de ce să joci întotdeauna imprevizibilul „wild card” al unui încă conflict din Orientul Mijlociu?
Să fi vrut să arate „niciun Benghazi”; niciun asediu al ambasadei SUA „pe ceasul meu” - spre deosebire de manevrarea de către Obama a acestei situații? A fost convins că aceste asasinate vor juca bine electoratului său (israelian și evanghelic)? Sau i s-a oferit această opțiune cu calm de către fracțiunea Netanyahu de la Washington? Poate.
Unii din Israel sunt îngrijorați că un război de trei sau patru front ajunge în Israel. Înalți oficiali israelieni au speculat recent despre probabilitatea de a se produce conflicte regionale în lunile următoare. Cu toate acestea, premierul israelian luptă pentru viața sa politică și a solicitat imunitatea urmăririi penale pe trei rechizitorii - pledând că acesta era dreptul său legal și că era necesar pentru el „să conducă în continuare Israel” de dragul viitorului său. În mod eficient, Netanyahu nu are nimic de pierdut în urma creșterii tensiunilor cu Iranul - ci mult de câștigat.
Liderii politici și militari ai opoziției au avertizat că premierul are nevoie de „război” cu Iranul - pentru a sublinia în mod eficient „nevoia” țării pentru conducerea sa continuă. Și din motive tehnice din parlamentul israelian, este puțin probabil ca motivul său să fie soluționat înainte de alegerile generale din martie. Astfel, Netanyahu mai poate avea ceva timp pentru a rezolva cazul pentru continuarea funcției sale de premieră.
Un factor primordial în prudența israeliană față de Iran se bazează nu atât pe calea Netanyahu, cât și pe inconstanța președintelui Trump: Se poate garanta că SUA vor sprijini Israel fără rezerve - dacă s-ar face din nou obiectivul în mijlocul Războiul de Est? Răspunsul israelian și golful aparent este „nu”. Importul acestei evaluări este semnificativ. Trump este acum văzut de unii din Israel - și de către unii insideri din Washington - ca o amenințare la viitoarea securitate a Israelului față de Iran. Trump era conștient de asta? A fost acest act un joc care să nu garanteze niciun alunecare în acea circumscripție vitală în timpul alegerilor din SUA? Nu știm.
Așadar, ajungem la trei întrebări finale: Cât de departe va absorbi Iranul această nouă escaladă? Iranul va limita represaliile sale în Irak? Sau vor trece SUA o altă „linie roșie” lovind în interiorul Iranului însuși, în orice titluri ulterioare pentru tat?
Este deliberat (sau este autismul politic) ceea ce îl face pe secretarul Pompeo să numească toate forțele irakiene Hash'd a-Sha'abi - fie că fac parte sau nu din forțele irakiene oficiale - ca „conduse de Iran”? Termenul pare a fi folosit ca laissez-passer pentru a ataca toate numeroasele unități Hash'd a-Sha'abi, pe motiv că, fiind „legate de Iran”, ele sunt deci considerate „forțe teroriste”. Această formulare dă naștere la falsul sequitur pe care toți ceilalți irakieni l-ar aproba cumva la omoruri. Acest lucru ar fi de râs, dacă nu ar fi atât de grav. Forțele Hash'd au condus războiul împotriva ISIS și sunt apreciate de marea majoritate a irakienilor. Și Soleimani era pe pământ la prima linie, cu acele forțe irakiene.
Aceste forțe nu sunt „reprezentanți” iranieni. Sunt naționaliști irakieni care împărtășesc o identitate chiită comună cu co-religioșii lor din Iran și din toată regiunea. Împărtășesc un zeitgeist comun, văd politica în mod similar, dar nu sunt marionete (scriem din experiența directă).
Dar ceea ce face această formulare este de a invita un conflict din ce în ce mai mare: mulți irakieni vor fi indignați de atacurile SUA asupra colegilor irakieni și se vor răzbuna. Pompeo (în mod fals) va acuza Iranul. Acesta este scopul lui Pompeo: casus belli?
Dar unde este off-rampa? Iranul va răspunde ... Această aventură este pur și simplu pusă în escaladă de la schimburile militare limitate ... și de acolo, să escaladeze până ce? Înțelegem că acest lucru nu a fost abordat la Washington înainte de luarea deciziei președintelui. Nu există canale reale de comunicare ale SUA (altele decât nivelul scăzut) cu Iranul; nici nu există un plan pentru zilele următoare. Nici o ieșire evidentă. Trump se bazează din nou pe instinct?