https://www.veteranstoday.com/2020/01/07/intel-drop-liar-liar-trump-negotiating-with-iran-pompeo-and-espers-heads-on-a-platter/

By Gordon Duff, Senior Editor

A story:

In 1969, Ed Harris, Bill Eckard and I, along with a few others from VT (Sam and Frodo?), were sent on a fool’s errand in South Vietnam. We were tasked with hunting down and eliminating an element of the Viet Cong Q84 company led by American “turncoats,” two USMC non-commissioned officers, both African American according to then classified documents (we are assuming that has expired, half a century later).

The chase led us into day after day of steaming triple canopy jungles, falling further and further behind, finding empty cans (Geisha brand mackerel) and long cold fires.

How many Americans fought with the VC during the Vietnam War? For sure, way way more than we admit. The VC was led by people like Iran’s General Soleimeni, this is why we are now seeing the biggest funeral in world history.

Now we are going to look at why hiding the truth, building a narrative out of utter lies and abandoning the last remaining American ideals has come to bite us all in the ass.

Trump and Iran are negotiating through Russian intermediaries with meetings inside Syria. Putin’s visit to Damascus may well be part of this. This is a fact, live with it.

Mike Pompeo is responsible personally for the assassination of Soleimeni, who was next in line for Iran’s presidency and on a diplomatic mission to Iraq.

Trump’s only hope of surviving the “set up” is to destroy Pompeo and Esper, to leave them in history’s scrap heap with Benedict Arnold and George W. Bush.

Soleimeni is a complex guy but calling him “loved” across most of the Islamic world and admired elsewhere is an understatement. This is the consummate “poet-priest-warrior,” the antithesis of Pompeo and Exper, consummate “REMF fat-asses.”

We conclude that Pompeo, Esper and others began this plot, one against the United States, months ago, planning this killing.

There is a long history here. During the “W” regime, a rogue operation inside the Pentagon created a secondary unconstitutional command structure that would continue to operate outside oversite by the government, controlled as though it were a band of pirates or mercenary contractors.

Under a new iteration of JSOC, a group of generals and admirals infiltrated America’s nuclear command, America’s 5th Fleet operations group and took control of many if not most special operations groups.

Financing them was the Afghan drug trade, which they managed.

Their primary task was war with Iran and eventually nuclear Armageddon. (See Addendum II) From VT, 2011:

MINOT-BARKSDALE, THE FORGOTTEN MUTINY

In August 2007, at least 6 nuclear warheads were stolen from Minot Air Force Base in North Dakota. The moment they were loaded, they disappeared from America’s nuclear inventory, “location unknown,” something that is not supposed to happen. There is no possible “misinterpretation” of orders, no mistake, no “wrong label” issue. These weapons were stolen, pure and simple. Discussions of individual commanders having authority to deploy weapons, stories of accidents, confusion or political alignments within the Air Force are “red herrings.”

Nothing is more controlled, more secure, more restricted, more classified, more protected than the nuclear arsenal of the United States. However, on that fateful day in 2007, a half dozen or more, hydrogen bombs, were plucked out of a secure bunker with no paperwork, no orders, nothing.

This is the military. People are jailed for losing flashlight batteries.

They were loaded into the weapons bay of a B-52 long range bomber for transport to places unknown, for purposes unknown. The plane had no orders, was part of no mission, operated under no legal command structure, in fact, the moment the weapons were loaded, was no longer an American plane at all. A mission, even under the most innocent possible circumstances, that would have required the knowledge of the President and his staff, certainly the Joint Chiefs of Staff and likely the National Security Council as well, seems to have authorized itself, out of “thin air.”

Though the plane later landed at Barksdale Air Force Base in Louisiana, there is no evidence supporting this as the intended destination, far from it.

The theft, hijacking, you pick the term, these are the best two so far, happened outside the command authority of the United States government, contravening all protocols for the storage, handling and deployment of nuclear weapons. The incident was also a violation of treaties requiring America to safeguard her stockpile of nuclear weapons, not just from environmental disasters but, as with this incident, from a mutiny by members of the military and civilian branches of our government, acting outside authority, acting as civilians, an act of piracy, mutiny, an act of insurrection.

Their leaders were recruited while at West Point, Annapolis and the Air Force Academy by Dominonist extremists. Taking charge of the Pentagon and White House, this group was fully complicit in the planning and execution of 9/11, an act no nation state or terror group was complicit in but rather a pure “Deep State” event.

With the election of Barak Obama, military and intelligence leaders, some part of VT, began a series of reforms which blocked a nuclear war. From the US Department of Defense, 2014, by Secretary of Defense Chuck Hagel:

“Our secretary of the Air Force, Secretary James, who will be leaving with me right after this news conference, and we’ll go to Minot Air Force Base in Minot, North Dakota, and spend the day, for your continued leadership, General Wilson, thank you for what you do with your forces and your team.

These individuals, as well as other leaders, have all been integral, as I said, to what we are doing and the internal review part of this.

Our internal and external reviewers visited all of our domestic operational nuclear bases and many of their key support facilities. They interviewed hundreds of personnel, officers, enlisted, civilians and contractors.

The review team leaders from the external review part of this are with us this morning. And I want to particularly thank Admiral Harvey and General Larry Welch, Admiral Fanta and Madelyn Creedon for your leadership.”

https://www.defense.gov/Newsroom/Transcripts/Transcript/Article/606962/department-of-defense-press-briefing-by-secretary-hagel-on-reforms-to-the-nucle/

Sec. of Def: Hagel and Chairman, JCOS Martin Dempsey spent years rooting out the extremist controlled cabal that hijacked America’s military and sold its services to the highest bidder.

Trump, of course, knows nothing of this. Even General Flynn claims he knew nothing as well though he was running the DIA during this period and we believe him and he is supposed to be a bright guy. Our evaluation differs, we believe he was always “on the make.” I was fully briefed by Colonel Eugene Khrushchev on Flynn’s drunken antics in Moscow. They assumed he loved Russia and hated the Washington establishment.

I explained the following: “Sometimes a drunk is just a drunk.”

This brings us back to Trump, a man who knows nothing of the history he has inherited, surrounded by those who know even less. This is why it was easy to sucker Trump into taking a personal role in the murder of a foreign diplomat inside a tinderbox vital American ally’s territory.

Trump was pulled into setting Soleimeni up through a phone call to the Iraqi Prime Minister, Mahdi, inviting Soleimeni to receive an American diplomatic note.

This is something Trump would have avoided, it makes him look weak, sniveling and cowardly. This was the purpose of the whole thing.

We also know that Pompeo had been feeding Trump fabricated “intel” on Soleimeni for months.

What’s their game, Pompeo and Esper and those behind them? For certain, they are part of a group in Washington threatened by Trump, whose overt loyalties are the Kosher Nostra and his gangster friends. Who would have thought that “the mob” would be less a threat to America than those who planned and executed 9/11?

Soleimeni arrived on a commercial flight into a public airport and had normal diplomatic security when the US military attacked him. He was listed as a passenger on the flight, so no secret Mossad intercepts here. He was a diplomat.

The tall people with M 16s are American, not “Iraqi SWAT”

There were questions about the photo above, stating that the Americans were actually Iraqi Special Operations Forces. Real photo below:

The second question was about body armor, stating the US didn’t use this type of body armor. This is a US Marine Corps official photo by Sylvia Tapia, taken at Camp Midia in Romania of Lance Corporal Alexandra Fox, of the 26th Marine Expeditionary Force, which was my unit in Vietnam, dated march 14, 2018:

Same body armor as in the Soleimeni photo with American troops

Pompeo and Esper knew, Trump didn’t, that Soleimeini worked closely in Iraq protecting Americans from Sunni forces. Common sense and a minor education would remind one that the US came into Iraq with Shiite (Iran backed) allies who were persecuted by Saddam Hussein.

Colonel Lawrence Wilkerson, former DOD Chief of Staff, explains that Soleimeni has a long history of working with the US:

Pomepo and Esper seemingly never heard of the Iran Iraq War. From Wikipedia:

The Iran–Iraq War began on 22 September 1980, when Iraq invaded Iran, and it ended on 20 August 1988, when Iran accepted the UN-brokered ceasefire. Iraq wanted to replace Iran as the dominant Persian Gulf state, and was worried the 1979 Iranian Revolution would lead Iraq’s Shi’ite majority to rebel against the Ba’athist government. The war also followed a long history of border disputes, and Iraq planned to annex the oil-rich Khuzestan Province and the east bank of the Arvand Rud (Shatt al-Arab).

Although Iraq hoped to take advantage of Iran’s post-revolutionary chaos, it made limited progress and was quickly repelled; Iran regained virtually all lost territory by June 1982. For the next six years, Iran was on the offensive[66] until near the end of the war.[61] There were a number of proxy forces—most notably the People’s Mujahedin of Iran siding with Iraq and the Iraqi Kurdish militias of the KDP and PUK siding with Iran. The United States, Britain, the Soviet Union, France, and most Arab countries provided political and logistic support for Iraq, while Iran was largely isolated.

After eight years, war-weariness, economic problems, decreased morale, repeated Iranian military failures, recent Iraqi successes, Iraqi use of weapons of mass destruction, lack of international sympathy, and increased U.S.–Iran military tension all led to a ceasefire brokered by the United Nations.

The conflict has been compared to World War I in terms of the tactics used, including large-scale trench warfare with barbed wire stretched across fortified defensive lines, manned machine gun posts, bayonet charges, Iranian human wave attacks, extensive use of chemical weapons by Iraq, and, later, deliberate attacks on civilian targets. A special feature of the war can be seen in the Iranian cult of the martyr which had been developed in the years before the revolution. The discourses on martyrdom formulated in the Iranian Shiite context led to the tactics of “human wave attacks” and thus had a lasting impact on the dynamics of the war.[67]

An estimated 500,000 Iraqi and Iranian soldiers died, in addition to a smaller number of civilians. The end of the war resulted in neither reparations nor border changes.

We are also including Smithsonian’s piece on Saddam’s war against the Shiites by Andrew Cockburn, an article from 2003 anyone working in the Middle East is familiar with.

You see, Soleimeni trained the Iraqi militias that fought alongside the US in Iraq, not the other way around. The same militias fought alongside the US against ISIS except now we are questioning whether the US military was really fighting ISIS at all.

There is, in fact, no evidence the US has fought ISIS at all.

I have walked into the embassy of an Islamic nuclear power with a note from the Israeli government. I can name maybe a dozen other times I have carried backchannel comm’s, mostly from Washington, including arranging the disposition of nations like Sudan.

In fact, all real communications between nations works like that, and crash meetings, often with people like Erik Prince representing Washington. I don’t know this as a fact and mention him only because of a bushel of rumors. “Many,” and we are talking top level folks, say Prince is America’s real Secretary of State.

What we know?

The deal is this, Mike Esper and Pompeo have to go. Trump has been told that the plot against the US by the Deep State is run by a series of ringleaders, all of whom are West Point class of 86. Pompeo and Esper are, we are told, at the heart of a cabal that originated in that class, there are others.

My own feelings about Trump are two edged, and I have to explain this to my good friend Robert Steele often. The “shock jock” and “hate monger” style, steeped in what seems to be very real ignorance, is not the solution to the very real problem, an American overrun with corruption.

Even Netanyahu is rational, in fact we have friends in common. Netanyahu knows he is playing a game, we aren’t so sure about Trump.

The question about Trump is his personal life, which is highly disorganized, a sex addiction that never found an outlet, one that well exceeds the Steele Dossier and can be easily proven. Lots of people are covering for Trump and have been for years, his endless gaffs and open bisexuality are known and his list of partners a matter of semi-public record.

In an amazing and really intelligent person, and few exist, such failings could be compartmentalized. Problem is that in Washington, these things aren’t atypical but common. DC is the home of the “non-alpha-male,” and there are disturbing tendencies in power seeking beta-males.

They tend to function on the spectrum of social psychopathy, people who would put kids in cages. That one is hard for some of us to live with as normal males are protective of children, everyone’s children.

This is why normal people don’t engage in ethnic and racial hatred, because it harms innocent children. Trump is not in this category.

However, America’s military and political scene is wrought with much of the same, Trump is just a bit more flamboyant.

Let’s add another trinket. Behind it all, the DC inner circle of failed sex abusing evangelists and nut-cases “W” filled Washington with are circling their wagons around Pence, who has gathered an army of Trump haters around him.

Let’s make on needed statement, one that has to be included in anything read or seen in the US; everything any American believes can no longer be trusted. Any “fact,” and by “fact,” we mean “things all of know to be true” may well not be true at all.

Even revisionist historians fall well short of understanding how far turning reality on its ear we have gone.

Today, were one to scan the media around the world, comparing American right wing media to the Guardian, the quality Israeli press, the less censored Russian press and a few limited alternative sites, the worst of all is generally the New York Times.

Even Fox News, normally more tabloid, conspiracy and controlled neocon propaganda gets it right.

Most recently, Tucker Carlson had Doug Macgregor on Fox. Macgregor broke into the unthinkable, he didn’t lie.

From Robert Steele:

Addendum I

By Andrew Cockburn

SMITHSONIAN MAGAZINE |

DECEMBER 2003

Karbala, 60 miles southwest of Baghdad, is usually no more than a 90-minute drive through an increasingly green landscape of date palms, eucalyptus trees and reeds watered by the nearby Euphrates. But for most of a week this past October, the journey turned into a five-hour crawl. Highways leading to Karbala were choked by an enormous mass of humanity heading toward the city to celebrate the birth of the 12th Imam, a redeemer born more than a thousand years ago who disappeared as a child and, so these travelers believe, will one day return to overthrow all tyrants. Many walked all the way from Baghdad—crowds had been streaming out of the city since midweek—while others had set out days earlier from towns as far away as Nasiriyah, in the deep south, and Kirkuk, 200 miles north of Baghdad.

Despite dust and 90-degree heat, the pilgrims, many of them barefoot, kept up an urgent pace. The flags they carried— mostly bright green, but also red, yellow, pink—made brilliant splashes of color in the flat landscape, contrasting with the all-enveloping black abayas of the women. They marched in separate groups, parties of friends or neighbors, until they drew close to their destination and coalesced into one dense column. Every so often a group would break into a rhythmic chant, invoking the names of the martyr-saints that inspire their faith. “We are Shia,” the men roared in unison, stabbing their fists in the air. “We are the sons of Imam Hussein, and the name of Ali is always on our tongues.” Shiites or Shia—the terms are used interchangeably and both mean “partisans”—form one of the two great branches of Islam. About 150 million Shiites are spread around the world, most of them in Iran, Iraq, India and Pakistan. While the Sunni branch makes up the greater part of the global Muslim population of more than a billion, Shiites form the majority in Iraq—as many as 15 million out of a population of 24 million. Nonetheless, Shiites have never held power in Iraq nor fully participated in its government, and at times have been brutally repressed.

The future role of the Shiites is one of the most important issues facing Iraq. Now that their greatest oppressor, Saddam Hussein, is gone, they will no longer tolerate second-class status. At the same time, others in Iraq and elsewhere, including many in the United States, fear that a Shiite-dominated government might impose an Iranian-style fundamentalist Islamic regime. If a democratic Iraq is to emerge from the ruins bequeathed by Saddam Hussein, both the hopes of the Shiites and the fears of non-Shiites will somehow have to be accommodated.

Iraqi Shiites are a diverse group. Some are educated and middle class, but most are poor Arabs living in rural southern Iraq or Baghdad’s slums (there are significant communities among the non-Arab Kurdish and Turkmen peoples of the north as well). They range from the deeply religious to the wholly secular. Their common bond is a memory of discrimination, whether in the form of the mass executions common during the reign of Saddam Hussein or simply in their exclusion from power throughout Iraq’s history.

Today, the Shiites are confident that those days ended with the fall of Saddam Hussein. “Everything is changing,” Adil Abdul Mehdi, a leader of a powerful Shiite party, told me cheerfully in Baghdad, as we sped across town in a convoy of SUVs, surrounded by armed bodyguards. “For too long the Shia have been a majority that acted like a minority. They have to raise their heads. They have a right to represent Iraq.”

Now, on the road to Karbala, I was watching the Shiites assert one of those rights: the freedom to celebrate one of their great religious festivals. Fifteenth Shaban, as the festival is called, is the date in the Muslim calendar (October 11 this year) that marks the birthday of the 12th Imam. By the evening of the festival, well over a million people were crowded onto the vast plaza surrounding the two colossal shrines crowned with golden domes and minarets that dominate the center of the city.

Karbala is a holy place for Shiites because of the two men buried in those shrines. Half brothers, they died in a battle here long ago, a battle that grew out of a ferocious struggle to lead Islam after the death of the prophet Muhammad in a.d. 632. The Shiite faith originated with those Muslims who thought that the wrong side—that led by Abu Bakr, fatherin- law of the prophet Muhammad—won, unjustly usurping Muhammad’s cousin and son-in-law, Ali. (Sunnis believe that Abu Bakr was the rightful heir.) Ali did finally become caliph in 656 but was assassinated five years later and buried in nearby Najaf. Shiites regard Ali’s brief reign as the last period of legitimate and just rule on earth.

Nineteen years after Ali’s death, his second son, Hussein, who had been living without evident political ambition in Medina, responded to a call from the people of Kufa, then chafing under the harsh rule of a Sunni caliph, Yazid, and set out across the desert to lead them in rebellion. It is a fundamental tenet of Shiism that Hussein’s motivation was not power lust but revulsion at Yazid’s tyrannical rule. As one cleric in a theological school in Najaf assured me, “When Imam Hussein left Medina, he said, ‘I’m not going to win a fortune or a throne. I am going out for justice,’ even though he knew he was going to be sacrificed.” Indeed, many believe that Hussein knew before he left Medina that his supporters had been rounded up and that his cause was doomed. Intercepted by the caliph’s army on the plain of Karbala after a long journey across the desert, Hussein and his band of 72 family members and followers refused to surrender, digging a ditch behind them to preclude retreat. The saga cherished by Iraqi Shiites recounts how, in the midst of battle, Hussein’s warrior half brother Abbas heard the women and children crying from thirst. Fighting his way to a nearby stream to fetch water, he was cut down. Hussein, fighting on a few hundred yards away, was the last to die, sword in one hand, Koran in the other.

This religious schism between Sunnis and Shiites is not, however, mutually antagonistic in the manner of Catholics and Protestants in Northern Ireland or Christians and Muslims in Beirut. “My mother is Sunni, my father Shia,” says Baghdad native Fareer Yassin. “One third of the Muslims in my high- school graduating class were from mixed Sunni Shia marriages, and that was typical of Baghdad.” I have heard similar stories from many Iraqis, who also point out that direct clashes between the two communities are extremely rare and that discrimination against the Shiites has inevitably been orchestrated by rulers—whether kings or Saddam Hussein— for political, not religious reasons.

For the masses of faithful pouring into Karbala for the festival this past October, the ancient battle at this site might well have happened yesterday. Strolling late in the warm evening through the vast crowd around the shrines of Hussein and Abbas, I heard constant reaffirmations of support for the long dead heroes. “See the love that people have for Imam Hussein,” said my guide, Ala’a Baqir, a pharmacist influential in local affairs. “He is for justice, and people think we are losing that in our own time. We are ready to fight at any time for Imam Hussein.”

It would be easy to dismiss such assertions as simply the celebration of a folk myth, but the saga of the martyrs has preserved a potent philosophy at the core of the Shiite faith. “Shiites regard the opposing of injustice and tyranny and fighting against an unjust ruler as a supreme religious duty,” explained Hussain Shahristani, a nuclear scientist, devout Shiite and lifelong rebel, as we sat in the Karbala office of the humanitarian relief group he founded and directs. He cited the great national uprising of 1920 (his father’s first cousin was one of its leaders) against the British, who occupied Iraq between 1917 and 1932—and effectively controlled it until 1958. Although both Shiites and Sunnis joined the revolt, Shiite religious and tribal leaders played the major role. Politically, the failed rebellion proved disastrous for the Shiites, since the British thereafter relied exclusively on the Sunni elite to govern Iraq. But, says Shahristani, Shiites “couldn’t do anything else. It might be politically better to just go along with the master, but for us that’s impossible.”

Shahristani speaks with authority on the topic of dissent. In September 1979 he told Saddam Hussein to his face that building a nuclear weapon was wrong and refused to work on the project. He was tortured and spent 11 years behind bars, 10 in solitary confinement. During the Gulf War in 1991, he made a daring escape—he stole a guard’s uniform and drove out the prison’s main gate. Afterward, he declined a comfortable exile in the West in favor of organizing humanitarian aid for both Iraqi refugees in Iran and anti-Saddam resistance in Iraq.

I found Shahristani’s views echoed by religious authorities, who made it clear that this obligation to resist applies even to the American-led occupation, of which the Shiites are increasingly resentful. In a modest house in the center of Karbala, Sheik Abdul Mehdi Salami, who leads the Friday prayers at the Hussein shrine (an immensely prestigious position), said that “fighting injustice is the principal duty for all Shia.” “For the meantime,” he added, his people were using “peaceful means” to assert their rights from the coalition and that Shiites do not like “killing and blood.” But if they must, they will “sacrifice everything to get their rights.”

Compared with what they endured in Saddam Hussein’s time, the Shiites today appear to have little cause for complaint. Saddam not only had banned all public religious processions but, according to worshipers I spoke to, particularly disliked the notion of a 12th Imam who would return to overthrow tyrants. As a result, anyone who attended the birthday festival during Saddam’s rule was risking his life. Strolling with me through the crowd on the eve of the festival, Ala’a Baqir recalled how celebrants would evade Saddam’s security forces on the main roads by sneaking through fields and palm groves. “We would go out and leave food and put down little lights to guide them,” said Baqir.

This year, for the first time in decades, there was no need for surreptitious measures, and the plaza was alive with light and the noise of declaiming preachers and chanting marchers—“we are the Shia . . .”—against the background noise of several hundred thousand people. Above us, party balloons soared up past the golden dome of the Abbas shrine.

Yet even this happy atmosphere harbored ominous undercurrents. A coffin was carried around the Hussein shrine—a traditional Shiite rite—but this one contained the body of a man killed the night before in a firefight with American soldiers in Sadr City, the vast Shiite slum in northeast Baghdad. I began noticing how many young men in the crowd were wearing white burial shrouds over their shoulders, a symbol of their willingness to die as martyrs, an attitude much favored by supporters of Muqtada al-Sadr, the 30- year-old extremist whose men had ambushed and killed two American soldiers in that firefight.

For centuries, Karbala and its sister shrine city, Najaf, had been islands of Shiism, well connected to the international Shiite community but with few ties to the nomadic Bedouin tribes roaming the desert just beyond the cities’ gates. Only at the beginning of the 19th century did the clergy of Karbala and Najaf begin to convert the desert tribes, partly because they needed muscle to defend against increasing attacks by fanatical Wahhabi Sunni sweeping across the desert from what is now Saudi Arabia.

At the same time, Shiite clerical leaders decided that only the most learned among them should be allowed to issue fatwas, religious rulings on matters of law or common concern. These few senior figures became known as “sources of emulation.” One hot day in late September I sat in on a class at Najaf’s 900-year-old religious university conducted by one of four such living sources of emulation, the Pakistan-born Ayatollah Bashir al-Najri. My classmates were turbaned, graywhiskered elders. We sat respectfully on the floor while our revered teacher expounded at some length on the requirements of women to perform ritual ablutions. Some parts of the syllabus, I felt, had probably not changed over the centuries.

The Shiite religious leadership gained power and influence in the last years of Ottoman rule, just before World War I, then fell on harder times during the British occupation and the succeeding Sunni monarchy installed in 1921. “The first Shia prime minister was appointed in 1947,” Adil Mehdi said bitterly. “That was nearly 28 years after the founding of the state. Though the Shia represented 60 percent of the population, we only ever had 20 percent of the cabinet posts.”

In hopes of bettering their lot in the 1950s and early ’60s, many Shiites were drawn to radical organizations, principally the Communist Party but also the Arab nationalist Baath Party. Thus, when the monarchy was swept away by a leftist revolution in 1958, the Shiites were at last represented in the radical military government that assumed power. But that regime was overthrown in another coup five years later, and the Shiites’ brief moment in the sun came to an end.

Though the Baath Party had originally numbered many Shiites among its leaders, by the time it began its 35-year rule with a coup in 1968, the leadership was solidly in the hands of a tight group of Sunni tribesmen, including a ruthless hit man named Saddam Hussein, from the region around Tikrit. Apart from hunting down and killing their former Communist rivals, Saddam and his militantly secular colleagues also took aim at the Shiite religious leadership.

In response to the wholesale defection of many of their flock to the Communists, the Shiite religious leadership made efforts to modernize their message and attract new followers. Prominent among them was a brilliant scholar named Muhammad Baqir al-Sadr, the principal sponsor of Dawa, a radical Islamic political party that confronted the Baathists as an opposition group throughout the 1970s.

The confrontation intensified after Ayatollah Khomeini, himself a Shiite who had spent most of the 1960s and ’70s in Najaf developing his theory that clergy had the exclusive right to govern, seized power in Iran in 1979. Sadr, thrilled by Iran’s mass Islamic uprising against the shah, thought a similar religious takeover of the government was possible in Iraq. Saddam, apparently worried that Sadr might be right, launched a campaign to round up his supporters. In April 1980, Sadr and his sister were arrested and executed.

Shahristani, the nuclear scientist and prison escapee, was close to Sadr. He told me that at the end, the Baathists offered Sadr a deal. “They said they would release him in exchange for a promise of silence. Sadr said, ‘No. I have closed all the doors, there is no escape for you. Now you have to kill me so the people can rise up.’ ” As any Shiite would immediately understand, it was an embrace of martyrdom that echoed the self-sacrifice of Hussein 1,300 years before.

But after the 1991 Gulf War, inspired by calls for an uprising from Washington, Shiites finally erupted in furious rebellion. That the expected U.S. assistance never came has hardly been forgotten.

Nobody knows how many people were killed in Saddam’s savage reprisals for the uprising, but the number is at least in the tens of thousands. One mass grave of those slaughtered has alone yielded more than 3,000 bodies, and hundreds of such graves have been unearthed. Ironically, the Baathist’s savagery helped unify the diverse Shiite community. In the 1990s, even while cracking down viciously on Shiite religious leadership, Saddam made attempts to bolster his support among religious conservatives by encouraging such Islamic practices as the veiling of women, the segregation of the sexes in schools and the prohibition of alcohol. (Gestures to appease Shiites included repairs to shrines and a manufactured family tree tracing Saddam’s ancestry back to Ali.) But while the measures helped revive traditions, they produced no corresponding support for the dictator.

Toward the end of the decade, Shiites found a leader in the person of Muhammad Sadiq al-Sadr, a teacher from Najaf and a distant relative of the resistance leader executed in 1980. Initially encouraged by the regime because of his denunciations of the United States, Sadr II, as he is often called, set up a network of followers across southern Iraq and in Baghdad. Late in 1998, though, he began wearing the white martyr’s shroud while denouncing Saddam’s regime to growing and enthusiastic crowds. In February 1999, while driving home in Najaf, Sadr, along with two of his sons, was duly machine-gunned to death by state security agents.

Today, portraits of Sadr II, who is invariably depicted as a humble ancient with a snow-white beard, adorn walls and billboards around Iraq. These frequently share space with bearded, turbaned portraits of other Shiite leaders, many of them dead—testimony to the high mortality rate in Shiite religious politics. A few hundred yards from the site of the al-Sadr murder, for example, is a green-domed tomb, still under construction, that contains what few remains could be collected of the late Ayatollah Muhammad Baqir al- Hakim, founder and leader of a political party called the Supreme Council for the Islamic Revolution in Iraq. He was the victim of a massive car bomb that exploded as he was leaving Najaf ’s Imam Ali shrine on August 29 this year.

I viewed the massive destruction caused by the Hakim bomb during a trip to the shrine to see where a man I once knew had also been murdered. Last April, Abdul Majid al- Khoei, the son of a grand ayatollah, had just returned to Najaf—with the blessing of coalition forces, who appreciated his energy and liberal views—after 12 years of exile in London. Just inside the courtyard of the Ali shrine, a mob attacked him. Two companions were stabbed to death, but Khoei managed to escape and run the 50 or so yards that brought him to the front door of a house belonging to Muqtada al-Sadr, the radical Shiite extremist, who is a son of the martyred Sadr II. Khoei pleaded for shelter, but although there is little doubt that Muqtada was inside, the door did not open. Ashopkeeper finally took Khoei in, but the mob followed, dragged him down the street and round the corner, and knifed him to death.

Muqtada has always denied having had any role in the killing, though no one in Najaf that I talked to doubts his responsibility. Khoei not only believed in cooperation with the occupation but also stood for the separation of church and state, as opposed to the Iranian system of clerical rule, which Muqtada has endorsed.

On the day I retraced Khoei’s desperate flight, Muqtada’s well-guarded door was open and his front room crowded with petitioners seeking his help or advice. Three clerics sat at a table collecting wads of bank notes contributed by the faithful. Six months after the invasion that toppled his father’s killer, Muqtada was embroiled in an escalating conflict with the coalition forces and seemed to welcome any opportunity to confront them or, for that matter, other Shiite groups. Muqtada certainly enjoys a large amount of support among the poorer Shiites, most particularly among young unemployed men in the great Shiite slum of SadrCity in Baghdad. In the week following the peaceful 15th Shaban celebrations in Karbala, Muqtada’s gunmen attempted to take over the Hussein shrine in a shootout with supporters of a rival leader that left several dead and wounded on both sides. A few days later, they fought a U.S. patrol near the shrine, killing three Americans. (There were reports of a U.S. crackdown on Muqtada as we went to press.)

Opposing Muqtada in Karbala had been a shrine protection force loyal to perhaps the most important and revered Shiite leader in Iraq, Grand Ayatollah Ali Sistani. Sistani, 73, was born in Iran but moved to Najaf more than 50 years ago to study. He spent much of the 1990s under the baleful surveillance of Saddam’s security forces. Yet from his house, he maintained an extraordinary moral authority over the Shiite masses. When, in mid-April, there was an erroneous radio report that Sistani’s house was under siege by followers of Muqtada al-Sadr, the news spread like wildfire. “I was sleeping in a village near Basra that night,” recalls Hussain Shahristani. “Suddenly I saw the villagers grabbing their guns and preparing to rush to Najaf, hundreds of miles away. ‘Sistani is under attack,’ they told me. That was all they needed to know. The same thing happened all over Iraq.”

The story goes that when Paul Bremer, the head of the Coalition Provisional Authority, sent a message to the venerable religious leader suggesting that the two men cooperate on the constitution, Sistani sent a message back: “Mr. Bremer, you are an American and I am an Iranian. I suggest we leave it up to the Iraqis to devise their constitution.”

Few in Iraq believe that a constitution denounced by Sistani would stand a chance. But any fair election would almost certainly deliver a Shiite-dominated constitutional assembly. The underdogs and rebels would at last be in power—a sea change for a group that has so long defined itself through resistance to oppression. Will the Shiites still celebrate martyrdom when they are, themselves, in power? And who will judge them if they prove unjust?

Addendum II

GORDON DUFF: ROGUE AMERICA, THE QUIET MUTINY

HOW PRIVATIZATION, RELIGION AND CONSTITUTIONAL ABUSES HAVE CREATED A ‘SHADOW’ STATE

“Forces well outside any political system envisioned by the Founding Fathers control America, forces capable of side-stepping or overruling any elected official or any law, up to and including, even especially, the Constitution of the United States of America.”

By Gordon Duff STAFF WRITER/Senior Editor

A little over 2 weeks ago, John Wheeler III, former Special Assistant to the Secretary of the Air Force, a man whose Washington resume put him in contact with presidents, was found in the back of a garbage truck. Two weeks later, there is no police investigation, no cause of death, no questions from the press, just silence, deafening silence.

Nothing is said of Wheelers career, a high profile Vietnam veteran, a man much admired, even loved. Work, bio-chem warfare, nuclear programs, now totally blacked out. All that remains is a moment or two of video, very inexplicable, Wheeler, the consummate disciplined professional drifting in what seems to be an LSD induced haze. There, the curtain was drawn, the door was closed, no further cover story, no prepared lie, the “imagineers” responsible for such things caught off balance, this time at least.

John Wheeler was clearly, “The Man Who Knew Too Much.”

Wheeler was also a “contractor,” part of the army of private citizens that now control everything that the Department of Homeland Security does not. We call this “privatization.”

PRIVATIZATION AND UNACCOUNTABILITY

“Privatization,” another word for “parallelization” put control of most defense and intelligence functions into the hands of unaccountable “no-bid” private contractors, invariably politically partisan and many uniquely willing to engage in criminality on a level heretofore unimagined.

WHAT THE MARRIAGE BETWEEN A PRIVATE SECTOR, TASKED WITH THE MOST SENSITIVE FUNCTIONS OF NATIONAL SECURITY, THOSE REQUIRING THE MOST OVERSIGHT, THOSE SUBJECT TO THE MOST HIDEOUS ABUSES AND AN ADMINISTRATION NO LONGER CLEARLY IN CONTROL OF THE REINS OF GOVERNMENT, HAVE DONE TO THE WORLD IS A DISASTER, UNIQUE EVEN BY 20TH CENTURY STANDARDS.

The largest military power in the history of man would become a defacto mercenary force, virtually seizing Central Asia, pre-staging it for systematic enslavement, for stripping it of resources. The economic model is amazing in scope. $300 billion a year are spent in Afghanistan. $200 billion of that is stolen. The only result of America’s military action? Destruction of the region, impoverishment of America and $65 billion in heroin production.

Wheeler’s death leads us down several avenues. They twist, they turn, they interweave, but they all end up one place, one inexorable place, another factoid making up the mosaic, the pattern revealing the fact, now unavoidable to so many, that a secret government exists. Government may be the wrong word, as “chaos” is hardly “government” and chaos is where that mosaic is taking us. A senseless and almost childish alternative reality has been created by the press and pop culture, groups that Helen Thomas would tell us are one in the same.

HIDING BEHIND A VEIL OF SECRECY, PROTECTED BY KAFKAESQUE BUREAUCRACIES, ONE UPON ANOTHER, SHIELDED BY A TOTAL BREAKDOWN OF SOCIETAL RESPONSIBILITY, EACH SECTOR, BE IT PUBIC EDUCATION, FINANCE, NEWS AND MEDIA, GOVERNMENT AND DEFENSE, EACH MORE COMPLICIT THAN THE LAST, AN OVERWHELMING HUNGER FOR TRUTH AND A FEELING OF SOLIDITY, OF “BELIEVABILITY” HAS DRIVEN MILLIONS TO FOLLOW CONSPIRACY AS THE NEW RELIGION.

EVEN THAT, ITSELF, IS NOW MANAGED, WIKILEAKS AND ITS “PRESS PARTNERSHIPS,” THE ALTERNATIVE MEDIA DROWNED IN A CACOPHONY OF RUBBISH, CO-OPTED, INFILTRATED, INFLUENCED AND BOUGHT.

1963 THRU REAGAN

Since the assassination of President John F. Kennedy in 1963, there have been continual whispers about a “shadow government” running the United States. This cabal is said to have taken America into Vietnam, its most disastrous war and planned, with Israel, the “false flag” USS Liberty attack in 1967 to push America into invading the Middle East.

The first undeniable public signs of a “shadow government” came to light under Reagan with Iran Contra, when a White House based group, selling arms to our enemies, running drugs on a massive scale, was discovered. Dozens of top officials were tried, convicted, some convictions were overturned on manufactured technicalities, others, including a Secretary of Defense, received presidential pardons. The claim was “fighting communism in Central America.” The truth, the communists left power after losing free elections, ones the communists, themselves held, while our “patriots,” the secret government, filled our cities with crack cocaine by the ton, lined their own pockets and built an organization that would later be used to rig elections and derail America’s freedoms.

COUP BY LEWINSKI

Normally, the ‘shadow government’ is never spoken of. We saw the hand of a shadow government when, then ‘first lady” Hillary Clinton talked about a “vast right wing conspiracy.” She was immediately crushed by the press for this and her

SECTION 3. WHENEVER THE PRESIDENT TRANSMITS TO THE PRESIDENT PRO-TEMPORE OF THE SENATE AND THE SPEAKER OF THE HOUSE OF REPRESENTATIVES HIS WRITTEN DECLARATION THAT HE IS UNABLE TO DISCHARGE THE POWERS AND DUTIES OF HIS OFFICE, AND UNTIL HE TRANSMITS TO THEM A WRITTEN DECLARATION TO THE CONTRARY, SUCH POWERS AND DUTIES SHALL BE DISCHARGED BY THE VICE PRESIDENT AS ACTING PRESIDENT.

SECTION 4. WHENEVER THE VICE PRESIDENT AND A MAJORITY OF EITHER THE PRINCIPAL OFFICERS OF THE EXECUTIVE DEPARTMENTS OR OF SUCH OTHER BODY AS CONGRESS MAY BY LAW PROVIDE, TRANSMIT TO THE PRESIDENT PRO TEMPORE OF THE SENATE AND THE SPEAKER OF THE HOUSE OF REPRESENTATIVES THEIR WRITTEN DECLARATION THAT THE PRESIDENT IS UNABLE TO DISCHARGE THE POWERS AND DUTIES OF HIS OFFICE, THE VICE PRESIDENT SHALL IMMEDIATELY ASSUME THE POWERS AND DUTIES OF THE OFFICE AS ACTING PRESIDENT.

THEREAFTER, WHEN THE PRESIDENT TRANSMITS TO THE PRESIDENT PRO TEMPORE OF THE SENATE AND THE SPEAKER OF THE HOUSE OF REPRESENTATIVES HIS WRITTEN DECLARATION THAT NO INABILITY EXISTS, HE SHALL RESUME THE POWERS AND DUTIES OF HIS OFFICE UNLESS THE VICE PRESIDENT AND A MAJORITY OF EITHER THE PRINCIPAL OFFICERS OF THE EXECUTIVE DEPARTMENT OR OF SUCH OTHER BODY AS CONGRESS MAY BY LAW PROVIDE, TRANSMIT WITHIN FOUR DAYS TO THE PRESIDENT PRO TEMPORE OF THE SENATE AND THE SPEAKER OF THE HOUSE OF REPRESENTATIVES THEIR WRITTEN DECLARATION THAT THE PRESIDENT IS UNABLE TO DISCHARGE THE POWERS AND DUTIES OF HIS OFFICE. THEREUPON CONGRESS SHALL DECIDE THE ISSUE, ASSEMBLING WITHIN FORTY-EIGHT HOURS FOR THAT PURPOSE IF NOT IN SESSION. IF THE CONGRESS, WITHIN TWENTY-ONE DAYS AFTER RECEIPT OF THE LATTER WRITTEN DECLARATION, OR, IF CONGRESS IS NOT IN SESSION, WITHIN TWENTY-ONE DAYS AFTER CONGRESS IS REQUIRED TO ASSEMBLE, DETERMINES BY TWO-THIRDS VOTE OF BOTH HOUSES THAT THE PRESIDENT IS UNABLE TO DISCHARGE THE POWERS AND DUTIES OF HIS OFFICE, THE VICE PRESIDENT SHALL CONTINUE TO DISCHARGE THE SAME AS ACTING PRESIDENT; OTHERWISE, THE PRESIDENT SHALL RESUME THE POWERS AND DUTIES OF HIS OFFICE.

Outside of these specific circumstances, the Vice President acts in an advisory capacity only with no authority other than that outlined in the Constitution, which specifies that the Vice President presides over the Senate and may cast tie-breaking votes if and when circumstances dictate.

The issue of Vice President Cheney is only germane based on his public assumption of clear presidential and super-presidential authority, extra-constitutional authority, during the administration of George W. Bush. The actions involved, aggressive war, operation of secret prisons, assassinations and more are capital crimes as outlined during the Nuremberg War Tribunals and subject to international jurisdiction.

Do these acts, the ones Cheney (and Rumsfeld) publicly acknowledge, the ones we can prove, combined with coincidences, so many of those, give adequate reason for us to assume a conspiracy, a secret globalist cabal, is acting in place of the intended government of the United States? Has the brush of history, itself, left little room for assumptions otherwise?

Intel Drop: Mincinos mincinos, Trump negociază cu Iranul ... Capetele lui Pompeo și Esper pe un platou

De Gordon Duff, redactor principal

O poveste:

În 1969, Ed Harris, Bill Eckard și cu mine, împreună cu alți câțiva din VT (Sam și Frodo?), Au fost trimiși în misiunea unui prost în Vietnamul de Sud. Ni s-a dat sarcina să vânăm și să eliminăm un element al companiei Viet Cong Q84, condus de „turncoats” americani, doi ofițeri subofițeri ai USMC, ambii afro-americani conform documentelor clasificate atunci (presupunem că a expirat, jumătate de secol mai târziu ).

Urmărirea ne-a condus zi de zi în aburul unor jungle cu baldachin triplu, căzând din ce în ce mai departe, găsind conserve goale (macrou marca Geisha) și focuri lungi la rece.

Câți americani s-au luptat cu VC în timpul războiului din Vietnam? Cu siguranță, mult mai mult decât recunoaștem. VC a fost condus de oameni precum generalul iranian Soleimeni, motiv pentru care acum vedem cea mai mare înmormântare din istoria lumii.

Acum vom analiza de ce ascunde adevărul, construind o narațiune din minciuni și abandonarea ultimelor idealuri rămase americane a ajuns să ne muște pe toți în fund.

Trump și Iranul negociază prin intermediari ruși cu întâlniri în Siria. Vizita lui Putin în Damasc poate face parte din aceasta. Acesta este un fapt, trăiește cu el.

Mike Pompeo este responsabil personal pentru asasinarea lui Soleimeni, care a fost alături pentru președinția Iranului și într-o misiune diplomatică în Irak.

Singura speranță a lui Trump de a supraviețui „înființării” este de a distruge Pompeo și Esper, de a le lăsa în grămada de istorie cu Benedict Arnold și George W. Bush.

Soleimeni este un tip complex, dar numindu-l „iubit” în cea mai mare parte a lumii islamice și admirat în altă parte este o subestimare. Este vorba despre „poetul-preot-războinic”, antiteza lui Pompeo și Exper, consumată de „măgărușii de grăsime REMF”.

Concluzionăm că Pompeo, Esper și alții au început acest complot, unul împotriva Statelor Unite, luni în urmă, planificând această ucidere.

Există o istorie lungă aici. În timpul regimului „W”, o operațiune necinstită în interiorul Pentagonului a creat o structură secundară neconstituțională de comandă care va continua să funcționeze în afara supravegherii de către guvern, controlată ca și cum ar fi vorba de o bandă de pirați sau contractori mercenari.

Sub o nouă iterație a JSOC, un grup de generali și amirali s-au infiltrat în comanda nucleară a Americii, grupul de operațiuni 5 flote din America și a preluat controlul multor grupuri operaționale speciale, chiar dacă nu.

Finanțarea acestora a fost comerțul cu droguri afgane, pe care l-au gestionat.

Sarcina lor principală a fost războiul cu Iranul și, în cele din urmă, nucleul Armageddon. (Vezi actul adițional II) Din VT, 2011:

MINOT-BARKSDALE, MUTINUL UITAT

În august 2007, cel puțin 6 focoase nucleare au fost furate de la Baza Forței Aeriene Minot din Dakota de Nord. În momentul în care au fost încărcați, au dispărut din inventarul nuclear al Americii, „locație necunoscută”, ceva ce nu se presupune că se va întâmpla. Nu este posibilă „interpretarea greșită” a comenzilor, nici o greșeală, nici o problemă cu „etichetă greșită”. Aceste arme au fost furate, pure și simple. Discuțiile despre comandanții individuali care au autoritatea de a desfășura arme, povești despre accidente, confuzie sau alinieri politice în cadrul Forțelor Aeriene sunt „heringuri roșii”.

Nimic nu este mai controlat, mai sigur, mai restrâns, mai clasificat, mai protejat decât arsenalul nuclear al Statelor Unite. Cu toate acestea, în acea zi fatidică din 2007, o jumătate de duzină sau mai multe, bombe cu hidrogen, au fost smulse dintr-un buncăr sigur, fără documente, fără comenzi, nimic.

Aceasta este armata. Oamenii sunt închisi pentru că au pierdut bateriile cu lanternă.

Aceștia au fost încărcați în golful de arme al unui bombardier de lungă durată B-52 pentru transport în locuri necunoscute, în scopuri necunoscute. Avionul nu avea comenzi, nu făcea parte din nicio misiune, nu era operat sub nicio structură de comandă legală, de fapt, în momentul în care armele erau încărcate, nu mai era deloc un avion american. O misiune, chiar și în cele mai nevinovate circumstanțe posibile, ar fi necesitat cunoașterea președintelui și a personalului său, cu siguranță șefii de stat comuni și probabil și Consiliul de Securitate Națională, pare să se autorizeze, din „aer subțire” .“

Deși avionul a aterizat ulterior la Baza Forțelor Aeriene Barksdale din Louisiana, nu există nicio dovadă care să susțină acest lucru ca destinație prevăzută, departe de aceasta.

Furtul, deturnarea, alegeți termenul, acestea sunt cele mai bune două până acum, s-au întâmplat în afara autorității de comandă a guvernului Statelor Unite, contravenind tuturor protocoalelor pentru depozitarea, manipularea și desfășurarea armelor nucleare. Incidentul a fost, de asemenea, o încălcare a tratatelor care impuneau Americii să-și protejeze stocul de arme nucleare, nu doar de dezastrele de mediu, ci, ca și în cazul acestui incident, dintr-o mutinie de către membrii ramurilor militare și civile ale guvernului nostru, care acționează în afara autorității, acționând ca civili, un act de piraterie, mutinie, un act de insurecție.

Liderii lor au fost recrutați în timp ce la West Point, Annapolis și Academia Forțelor Aeriene de către extremiștii dominoniști. Preluându-se în funcție de Pentagon și Casa Albă, acest grup a fost pe deplin complice în planificarea și execuția din 11 septembrie, un act pe care nici un stat național sau nici un grup terorist nu l-a complicat, ci mai degrabă un eveniment pur „Deep State”.

Odată cu alegerea lui Barak Obama, liderii militari și informații, o parte din VT, au început o serie de reforme care au blocat un război nuclear. De la Departamentul Apărării al SUA, 2014, de către secretarul apărării, Chuck Hagel:

"Secretarul nostru al Forțelor Aeriene, secretarul James, care va pleca cu mine imediat după această conferință de presă, și vom merge la Baza Forțelor Aeriene Minot din Minot, Dakota de Nord și vom petrece ziua, pentru conducerea dvs. continuă, General Wilson, îți mulțumesc pentru ceea ce faci cu forțele tale și cu echipa ta.

Acești oameni, precum și alți lideri, au fost integri, așa cum am spus, în ceea ce facem și în partea de revizuire internă a acestui aspect.

Revizorii noștri interni și externi au vizitat toate bazele noastre nucleare operaționale interne și multe dintre facilitățile lor cheie de asistență. Au intervievat sute de personal, ofițeri, înrolați, civili și antreprenori.

Liderii echipei de revizuire din partea de revizuire externă sunt cu noi în această dimineață. Și vreau să mulțumesc în special amiralului Harvey și generalului Larry Welch, amiralului Fanta și Madelyn Creedon pentru conducerea dumneavoastră. ”

https://www.defense.gov/Newsroom/Transcripts/Transcript/Article/606962/department-of-defense-press-briefing-by-secretary-hagel-on-reforms-to-the-nucle/

Sec. al lui Def: Hagel și președinte, JCOS Martin Dempsey a petrecut ani de zile înrădăcinând cabalul extremist controlat care a deturnat armata americană și și-a vândut serviciile celui mai mare ofertant.

Trump, desigur, nu știe nimic despre asta. Chiar și generalul Flynn susține că nu știa nimic la fel de bine, deși a condus DIA în această perioadă și noi îl credem și el ar trebui să fie un tip luminos. Evaluarea noastră diferă, credem că el a fost întotdeauna „pe față”. Am fost complet informat de colonelul Eugen Hrușciov cu privire la anticii beți ai lui Flynn la Moscova. Ei au presupus că iubește Rusia și că ura instituția din Washington.

I-am explicat următoarele: „Uneori un bețiv este doar un bețiv.”

Acest lucru ne readuce la Trump, un om care nu știe nimic despre istoria pe care a moștenit-o, înconjurat de cei care știu și mai puțin. Acesta este motivul pentru care Trump a fost ușor să-și asume un rol personal în uciderea unui diplomat străin în interiorul unui tinderbox vital al teritoriului aliatului american.

Trump a fost atras să-l stabilească pe Soleimeni printr-un apel telefonic prim-ministrului irakian, Mahdi, invitându-l pe Soleimeni să primească o notă diplomatică americană.

Este un lucru pe care Trump l-ar fi evitat, îl face să pară slab, înțepător și laș. Acesta a fost scopul întregului lucru.

Știm, de asemenea, că Pompeo îl hrănea pe Trump cu „inteligența” fabricată de Trump de luni întregi.

Care este jocul lor, Pompeo și Esper și cei din spatele lor? Cu siguranță, aceștia fac parte dintr-un grup din Washington amenințat de Trump, ale cărui loialități excesive sunt Kosher Nostra și prietenii lui gangster. Cine ar fi crezut că „gloata” ar fi mai puțin o amenințare pentru America decât cei care au planificat și executat 11 septembrie?

Soleimeni a sosit pe un zbor comercial într-un aeroport public și avea o securitate diplomatică normală când armata americană l-a atacat. El a fost listat ca pasager în zbor, așa că niciun secret secret nu îl interceptează aici. Era diplomat.

Oamenii înalți cu M 16 sunt americani, nu „SWAT irakian”

Au existat întrebări cu privire la fotografia de mai sus, afirmând că americanii erau de fapt forțe speciale ale operațiunilor irakiene. Poza reală mai jos:

A doua întrebare a fost despre armura corpului, afirmând că SUA nu au folosit acest tip de armuri pentru corp. Aceasta este o fotografie oficială a US Marine Corps făcută de Sylvia Tapia, realizată la Camp Midia din România a caporalului Lance Alexandra Fox, a celei de-a 26-a Forțe Expediționale Marine, care a fost unitatea mea din Vietnam, din data de 14 martie 2018:

Aceeași armură corporală ca în fotografia de la Soleimeni cu trupele americane

Pompeo și Esper știau, Trump nu, că Soleimeini a lucrat îndeaproape în Irak, protejându-i pe americani de forțele sunite. Bunul simț și educația minoră ar aminti unuia că SUA au intrat în Irak împreună cu aliații chiiti (susținuți de Iran) care au fost persecutați de Saddam Hussein.

Colonelul Lawrence Wilkerson, fostul șef al Statului Major DOD, explică că Soleimeni are o lungă istorie în colaborarea cu SUA:

Pomepo și Esper se pare că nu au auzit niciodată de războiul din Iran. Din Wikipedia:

Războiul Iran-Irak a început la 22 septembrie 1980, când Irakul a invadat Iranul și s-a încheiat la 20 august 1988, când Iranul a acceptat încetarea focului provocat de ONU . Irakul a vrut să înlocuiască Iranul ca stat dominant al Golfului Persic și era îngrijorat că Revoluția iraniană din 1979 va conduce majoritatea chiită a Irakului să se revolte împotriva guvernului baathist . Războiul a urmat, de asemenea, o lungă istorie a disputelor la frontieră , iar Irak a intenționat să anexeze provincia Khuzestan, bogată în petrol și malul de est al Arvand Rud ( Shatt al-Arab ).

Deși Irakul spera să profite de haosul postrevoluționar al Iranului , a făcut progrese limitate și a fost repulsat rapid; Iranul a recăpătat practic întreg teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă [66] până aproape de sfârșitul războiului. [61] Au existat o serie de forțe proxy - în special Mujahedinul popular al Iranului care se află în Irak și milițiile kurde irakiene din KDP și PUK care se aflau în Iran. Statele Unite ale Americii , Britanie, Uniunea Sovietică , Franța și majoritatea țărilor arabe a oferit sprijin politic și logistic Irakului, în timp ce Iranul a fost în mare parte izolat.

După opt ani, uzura în război, problemele economice, scăderea moralului, eșecurile militare iraniene repetate, succesele irakiene recente, utilizarea irakiană a armelor de distrugere în masă , lipsa de simpatie internațională și creșterea tensiunii militare SUA-Iran au dus la încetarea focului de către Natiunile Unite.

Conflictul a fost comparat cu Primul Război Mondial în ceea ce privește tactica folosită, inclusiv războiul de tranșe pe scară largă cu sârmă ghimpată întinsă pe linii de apărare fortificate, posturi cu mitraliere echipate , taxe de baionetă, atacuri cu valuri umane iraniene , utilizarea pe scară largă a armelor chimice de către Irakul și, mai târziu, atacurile deliberate asupra țintelor civile. O caracteristică specială a războiului poate fi văzută în cultul iranian al martirului, care a fost dezvoltat în anii dinaintea revoluției. Discursurile despre martiriul formulate în contextul xiit iranian au dus la tactica „atacurilor de valuri umane” și au avut astfel un impact durabil asupra dinamicii războiului. [67]

Se estimează că 500.000 de soldați irakieni și iranieni au murit, pe lângă un număr mai mic de civili. Sfârșitul războiului nu a avut ca rezultat nici reparații, nici schimbări de graniță.

De asemenea, includem piesa lui Smithsonian despre războiul lui Saddam împotriva șiților de Andrew Cockburn, un articol din 2003 cu care lucrează oricine lucrează în Orientul Mijlociu.

Vedeți, Soleimeni a antrenat milițiile irakiene care au luptat alături de SUA în Irak, și nu invers. Aceleași miliții au luptat alături de SUA împotriva ISIS, cu excepția faptului că acum ne punem problema dacă militarii americani luptau cu adevărat cu ISIS.

De fapt, nu există nicio dovadă în care SUA au luptat împotriva ISIS.

Am intrat în ambasada unei energii nucleare islamice cu o notă a guvernului israelian. Pot numi alte zeci de ori pe care le-am transportat, de cele mai multe ori, din Washington, inclusiv pentru aranjarea dispozițiilor națiunilor precum Sudanul.

De fapt, toate comunicațiile reale între națiuni funcționează așa, și întâlnirile se prăbușesc, adesea cu oameni precum Erik Prince care reprezintă Washingtonul. Nu știu acest lucru ca fiind un fapt și nu-l menționez decât din cauza unei mulțimi de zvonuri. „Mulți” și vorbim oameni de nivel superior, spun că Prince este adevăratul secretar de stat al Americii.

Ce știm?

Acordul este acesta, trebuie să plece Mike Esper și Pompeo. Lui Trump i s-a spus că complotul împotriva Statelor Unite de către Deep State este condus de o serie de headleaders, care sunt clasa West Point de 86. Pompeo și Esper sunt, se spune, în centrul unui cabal care a avut originea în acea clasă, există și alții.

Sentimentele mele în legătură cu Trump sunt de două ori, și trebuie să le explic adesea bunului meu prieten Robert Steele. Stilul „șoc de șoc” și „ură monger”, înrădăcinată în ceea ce pare a fi o ignoranță foarte reală, nu este soluția la adevărata problemă, o depășire americană cu corupția.

Chiar și Netanyahu este rațional, de fapt avem prieteni în comun. Netanyahu știe că joacă un joc, nu suntem atât de siguri despre Trump.

Întrebarea despre Trump este viața lui personală, care este extrem de dezorganizată, o dependență de sex care nu a găsit niciodată o ieșire, una care depășește cu mult Steele Dossier și care poate fi ușor dovedită. O mulțime de oameni se ocupă de Trump și sunt de ani buni, gafele sale interminabile și bisexualitatea deschisă sunt cunoscute, iar lista sa de parteneri este o chestiune de înregistrare semi-publică.

Într-o persoană uimitoare și cu adevărat inteligentă și există puține, astfel de eșecuri ar putea fi compartimentate. Problema este că la Washington, aceste lucruri nu sunt atipice, ci sunt comune. DC este casa „masculilor non-alfa” și există tendințe tulburătoare în căutarea puterii pentru bărbații beta.

Acestea tind să funcționeze pe spectrul psihopatiei sociale, oameni care ar pune copiii în cuști. Că unul dintre noi este greu să trăim, deoarece bărbații normali sunt protectori împotriva copiilor, a tuturor copiilor.

Acesta este motivul pentru care oamenii normali nu se angajează în ura etnică și rasă, deoarece dăunează copiilor nevinovați. Trump nu face parte din această categorie.

Cu toate acestea, scena militară și politică din America este desfășurată în mare parte, Trump este doar un pic mai flamant.

Să adăugăm încă un trinket. În spatele tuturor, cercul interior DC al sexului eșuat, care abuzează de evangheliști și de cazurile de nuci „W” pline de Washington, își înconjoară vagoanele în jurul lui Pence, care a adunat o armată de urâți Trump în jurul său.

Să facem declarația necesară, una care trebuie inclusă în orice lucru citit sau văzut în SUA; tot ce crede americanul nu mai poate fi de încredere. Orice „fapt” și prin „fapt” înseamnă că „lucrurile știute pentru a fi adevărate” ar putea să nu fie deloc adevărate.

Chiar și istoricii revizioniști nu reușesc să înțeleagă cât de departe am ajuns realitatea la ureche.

Astăzi, a fost unul care a scanat mass-media din întreaga lume, comparând mass-media americană de dreapta cu Guardian, presa israeliană de calitate, presa rusă mai puțin cenzurată și câteva site-uri alternative alternative, cel mai rău dintre toate este în general New York Times.

Chiar și Fox News, în mod normal mai tabloid, conspirație și propagandă neoconă controlată devine corect.

Cel mai recent, Tucker Carlson l-a avut pe Doug Macgregor pe Fox. Macgregor a intrat în neconceput, nu a mințit.

De la Robert Steele:

Actul adițional I

De Andrew Cockburn

MAGAZINA SMITHSONIAN |

DECEMBRIE 2003

Karbala, aflată la 60 de mile sud-vest de Bagdad, nu este, de obicei, mai mult de 90 de minute de mers cu un peisaj din ce în ce mai verde, cu palmieri de datină, copaci de eucalipt și stuf udate de Eufratul din apropiere. Dar în cea mai mare parte a unei săptămâni din luna octombrie trecută, călătoria s-a transformat într-o târâre de cinci ore. Autostrăzile care duceau la Karbala au fost sufocate de o masă enormă de umanitate care se îndrepta spre oraș pentru a sărbători nașterea celui de-al 12-lea Imam, un răscumpărător născut în urmă cu mai bine de o mie de ani, care a dispărut ca un copil și, așa că acești călători cred, se va întoarce într-o zi. să răstoarne toți tiranii. Mulți au mers până la capăt de Bagdad - mulțimile curgeau din oraș încă de la mijlocul săptămânii - în timp ce alții plecaseră cu zile mai devreme din orașe cât mai departe de Nasiriyah, în sudul adânc, și de Kirkuk, la 200 de mile nord de Bagdad.

În ciuda prafului și a căldurii la 90 de grade, pelerinii, mulți dintre ei desculți, au menținut un ritm urgent. Steagurile pe care le purtau - în mare parte verde strălucitor, dar și roșu, galben, roz - au făcut straluciri de culoare strălucitoare în peisajul plat, în contrast cu abayas-urile negre atotcuprinzătoare dintre femei. Au pornit în grupuri separate, petreceri de prieteni sau vecini, până s-au apropiat de destinație și s-au strâns într-o singură coloană densă. De fiecare dată, un grup se transforma într-un cânt ritmic, invocând numele sfinților martiri care le inspiră credința. „Suntem șiați”, au răcnit bărbații la unison, înjunghindu-și pumnii în aer. „Suntem fiii lui Imam Hussein, iar numele lui Ali este întotdeauna pe limbile noastre.” Șiiti sau chiiti - termenii sunt folosiți în mod interschimbabil și amândoi înseamnă „partizani” - formează una dintre cele două mari ramuri ale islamului. Aproximativ 150 de milioane de siiti sunt raspanditi in intreaga lume, majoritatea in Iran, Irak, India si Pakistan. În timp ce filiala sunnită reprezintă cea mai mare parte a populației musulmane globale de peste un miliard, șiiții formează majoritatea în Irak - până la 15 milioane dintr-o populație de 24 de milioane.

Rolul viitor al șiților este unul dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă Irakul. Acum că cel mai mare opresor al lor, Saddam Hussein, a dispărut, nu vor mai tolera statutul de clasa a doua. În același timp, alții din Irak și din alte părți, inclusiv mulți din Statele Unite, se tem că un guvern dominat de șiii ar putea impune un regim islamic fundamentalist în stil iranian. Dacă un Irak democratic va ieși din ruinele lăsate de Saddam Hussein, atât speranțele șiite, cât și temerile non-șiților vor fi într-un fel acomodate.

Șiitii irakieni sunt un grup divers. Unii sunt educați și de clasă mijlocie, dar majoritatea sunt arabi săraci care trăiesc în sudul rural al Irakului sau în mahalalele Bagdadului (există și comunități semnificative în rândul popoarelor kurde non-arabe și turkmenesti din nord). Ele variază de la profund religios la complet secular. Legătura lor comună este o amintire a discriminării, fie sub forma execuțiilor în masă comune în timpul domniei lui Saddam Hussein, fie pur și simplu în excluderea lor de la putere de-a lungul istoriei Irakului.

Astăzi, șiiții sunt siguri că acele zile s-au încheiat cu căderea lui Saddam Hussein. „Totul se schimbă”, mi-a spus Adil Abdul Mehdi, un lider al unui partid chiit puternic, la Bagdad, în timp ce traversam orașul într-un convoi de SUV-uri, înconjurat de gărzi de corp. „Șii de prea mult timp au fost majoritatea care au acționat ca o minoritate. Trebuie să ridice capul. Ei au dreptul să reprezinte Irakul. ”

Acum, pe drumul către Karbala, mă uitam ca șiii să-și afirme unul dintre aceste drepturi: libertatea de a sărbători unul dintre marile lor festivaluri religioase. A cincisprezecea Shaban, așa cum se numește festivalul, este data din calendarul musulman (11 octombrie a acestui an) care marchează ziua de naștere a 12-a Imam. Până în seara festivalului, peste un milion de oameni au fost aglomerați pe imensa piață care înconjoară cele două sfințe colosale încoronate cu cupole aurite și minarete care domină centrul orașului.

Karbala este un loc sfânt pentru chiiti, din cauza celor doi oameni înmormântați în acele sfinții. Jumătate frați, au murit într-o bătălie aici cu mult timp în urmă, o luptă care a decurs dintr-o luptă feroce pentru a conduce islamul după moartea profetului Muhammad în anul 632. Credința șiită a avut originea în acei musulmani care au crezut că partea greșită - că condus de Abu Bakr, socrul profetului Muhammad - a câștigat, uzurpând pe nedrept pe vărul și ginerele lui Mohamed, Ali. (Sunnii cred că Abu Bakr era moștenitorul de drept.) Ali a devenit în sfârșit calif în 656, dar a fost asasinat cinci ani mai târziu și îngropat în apropierea Najafului. Șiții consideră scurta domnie a lui Ali ca ultima perioadă de guvernare legitimă și dreaptă pe pământ.

La 19 ani de la moartea lui Ali, cel de-al doilea fiu al său, Hussein, care trăise fără ambiție politică evidentă în Medina, a răspuns la o chemare din partea oamenilor din Kufa, apoi alungat sub stăpânirea aspră a unui calif sunnit, Yazid și a pornit peste deșertul care să-i conducă în rebeliune. Un element fundamental al șiismului este faptul că motivația lui Hussein nu a fost pofta de putere, ci revulsia la guvernarea tiranică a lui Yazid. După cum m-a asigurat un cleric într-o școală teologică din Najaf, „Când imamul Hussein a părăsit Medina, el a spus:„ Nu voi câștiga o avere sau un tron. Mă duc în fața justiției, „deși știa că va fi sacrificat”. Într-adevăr, mulți cred că Hussein știa înainte de a pleca din Medina că susținătorii lui au fost rotunjiți și că cauza lui era sortită. Interceptat de armata califului pe câmpia Karbala după o lungă călătorie prin deșert, Hussein și trupa sa de 72 de membri și adepți ai familiei au refuzat să se predea, săpând un șanț în spatele lor pentru a împiedica retragerea. Saga prețuită de șiii irakieni povestește cum, în mijlocul luptei, jumătatea fratelui războinic al lui Hussein Abbas a auzit femeile și copiii plângând de sete. Luptându-și drum spre un pârâu din apropiere pentru a preveni apă, el a fost tăiat. Hussein, luptând la câteva sute de metri distanță, a fost ultimul care a murit, sabie într-o mână, Coran în cealaltă. Luptându-și drum spre un pârâu din apropiere pentru a preveni apă, el a fost tăiat. Hussein, luptând la câteva sute de metri distanță, a fost ultimul care a murit, sabie într-o mână, Coran în cealaltă. Luptându-și drum spre un pârâu din apropiere pentru a preveni apă, el a fost tăiat. Hussein, luptând la câteva sute de metri distanță, a fost ultimul care a murit, sabie într-o mână, Coran în cealaltă.

Această schismă religioasă între suniți și șiti nu este, totuși, antagonistă reciproc în maniera catolicilor și protestanților din Irlanda de Nord sau a creștinilor și musulmanilor din Beirut. "Mama mea este sunită, tatăl meu Shia", spune Fareer Yassin, originarul din Bagdad. „O treime dintre musulmanii din clasa mea de absolvire a liceului proveneau din căsătoriile mixte cu șiați și asta era tipic Bagdadului.” Am auzit povești similare ale multor irakieni, care au subliniat, de asemenea, că confruntările directe între cele două comunități sunt extrem de rară și faptul că discriminarea împotriva șiților a fost inevitabil orchestrată de conducători - fie regi sau Saddam Hussein - din motive politice, nu religioase.

Pentru masele de credincioși care s-au revărsat în Karbala pentru festivalul din octombrie trecut, s-ar fi putut petrece ieri bătălia antică de pe acest site. Mergând târziu seara caldă prin mulțimea cea mare din jurul sfinților Hussein și Abbas, am auzit reafirmări constante de sprijin pentru eroii morți de multă vreme. „Vezi dragostea pe care oamenii o au pentru imamul Hussein”, a spus ghidul meu, Ala’a Baqir, farmacist influent în afacerile locale. „El este pentru dreptate, iar oamenii cred că pierdem asta în timpul nostru. Suntem gata să luptăm în orice moment pentru imamul Hussein. ”

Ar fi ușor să respingem astfel de afirmații ca pur și simplu sărbătorirea unui mit popular, dar saga martirilor a păstrat o filozofie puternică în miezul credinței șiite. „Șiții consideră opoziția nedreptății și tiraniei și lupta împotriva unui conducător nedrept ca o datorie religioasă supremă”, a explicat Hussain Șahristani, un om de știință nucleară, devotat șiit și rebel pe tot parcursul vieții, în timp ce ne-am așezat în biroul Karbala al grupului de ajutor umanitar pe care l-a fondat. si dirijeaza. El a citat marea revoltă națională din 1920 (primul văr al tatălui său a fost unul dintre conducătorii săi) împotriva britanicilor, care au ocupat Irakul între 1917 și 1932 - și l-au controlat efectiv până în 1958. Deși atât șiiții cât și sunnii s-au alăturat revoltei, religioși șiți conducătorii tribului au jucat rolul principal. Politic, rebeliunea eșuată s-a dovedit dezastruoasă pentru șiiți, de atunci britanicii s-au bazat exclusiv pe elita sunnită pentru a guverna Irakul. Dar, spune Șahristani, șiiții „nu au putut face altceva. Ar putea fi mai bine să mergem împreună cu stăpânul, dar pentru noi este imposibil. ”

Șahristani vorbește cu autoritate pe tema dizidenței. În septembrie 1979, el ia spus lui Saddam Hussein că construirea unei arme nucleare a greșit și a refuzat să lucreze la proiect. A fost torturat și a petrecut 11 ani în spatele gratiilor, 10 în închisoare solitară. În timpul războiului din Golf, în 1991, a făcut o evadare îndrăzneață - a furat uniforma unui gardian și a alungat poarta principală a închisorii. Ulterior, el a refuzat un exil confortabil în Occident în favoarea organizării ajutorului umanitar atât pentru refugiații irakieni din Iran, cât și pentru rezistența anti-Sadam în Irak.

Am constatat că părerile lui Șahristani au răsunat de autoritățile religioase, care au lămurit că această obligație de a rezista se aplică chiar și ocupației conduse de americani, din care șiiții sunt din ce în ce mai resentimentari. Într-o casă modestă din centrul Karbalei, șeicul Abdul Mehdi Salami, care conduce rugăciunile de vineri la templul Hussein (o poziție imens prestigioasă), a spus că „combaterea nedreptății este datoria principală pentru toți șii”. „Între timp, ”A adăugat el, oamenii săi foloseau„ mijloace pașnice ”pentru a-și afirma drepturile de la coaliție și că șiiții nu le place„ uciderea și sângele ”. Dar, dacă trebuie, vor„ sacrifica totul pentru a-și obține drepturile. ”

În comparație cu ceea ce au îndurat în vremea lui Saddam Hussein, șiiții astăzi par să aibă puține motive de plângere. Saddam nu numai că a interzis toate procesiunile religioase publice, dar, potrivit închinătorilor cu care am vorbit, a apreciat în mod deosebit ideea unui al 12-lea imam care avea să se întoarcă la răsturnarea tiranilor. Drept urmare, oricine a participat la festivalul zilei de naștere în timpul guvernării lui Saddam își risca viața. Plimbând cu mine prin mulțimea din ajunul festivalului, Ala'a Baqir și-a amintit cum celebranții vor sustrage forțele de securitate ale lui Sadam pe principalele drumuri strecurându-se prin câmpuri și palmieri. „Am ieși să lăsăm mâncare și să punem mici lumini pentru a le ghida”, a spus Baqir.

În acest an, pentru prima dată în zeci de ani, nu a fost nevoie de măsuri ascendente, iar piața a fost vie, cu lumină și cu zgomotul predicatorilor declaranți și al marșilor care scandează - „suntem șiații. . - ”- Pe fondul zgomotului a câteva sute de mii de oameni. Deasupra noastră, baloanele de petrecere s-au ridicat pe lângă cupola de aur a altarului.

Cu toate acestea, chiar și această atmosferă fericită a îngrășat subcurenti nefăcuți. Un sicriu era transportat în jurul templului Hussein - un rit tradițional șiit, dar acesta conținea trupul unui bărbat ucis cu o seară înainte într-un incendiu cu soldați americani din Sadr City, marea mahală xiită din nord-estul Bagdadului. Am început să observ cât de mulți tineri din mulțime purtau căptușeli albe înmormântați pe umeri, simbol al dorinței lor de a muri ca martiri, atitudine mult favorizată de susținătorii Muqtada al-Sadr, extremistul de 30 de ani ai cărui bărbați a ambuscadat și a ucis doi soldați americani în acel incendiu.

Timp de secole, Karbala și orașul său sfințit al sorei, Najaf, fuseseră insule xiite, bine conectate cu comunitatea șiită internațională, dar cu puține legături cu triburile beduine nomade care cutreierau deșertul chiar dincolo de porțile orașelor. Abia la începutul secolului al XIX-lea, clerul Karbala și Najaf a început să convertească triburile deșertului, în parte pentru că aveau nevoie de mușchi pentru a se apăra împotriva atacurilor crescânde ale sunatilor fanatici Wahhabi care traversează deșertul din ceea ce este acum Arabia Saudită.

În același timp, liderii clerici șiiti au decis că numai cei mai învățați dintre ei ar trebui să li se permită să emită spălare grasă , hotărâri religioase pe probleme de drept sau de îngrijorare comună. Aceste câteva figuri majore au devenit cunoscute sub denumirea de „surse de emulație”. Într-o zi fierbinte la sfârșitul lunii septembrie m-am așezat într-o clasă la universitatea religioasă veche de 900 de ani din Najaf, condusă de una dintre cele patru surse vii de emulație, Ayatollah, originară din Pakistan. Bashir al-Najri. Colegii mei de clasă erau bătrâni turbați, cenușii. Ne-am așezat respectuos pe podea, în timp ce venerata noastră profesoară se expunea la o anumită durată cu privire la cerințele femeilor pentru a efectua ablații rituale. Am simțit că unele părți ale programului, probabil, nu s-au schimbat de-a lungul secolelor.

Conducerea religioasă xiită a câștigat putere și influență în ultimii ani de guvernare otomană, chiar înainte de Primul Război Mondial, apoi a căzut în perioadele mai grele din timpul ocupației britanice și monarhia sunită succesivă instalată în 1921. „Primul prim ministru chiit a fost numit în 1947. ", A spus Adil Mehdi amarnic. „La aproape 28 de ani de la fondarea statului. Deși șii reprezentau 60 la sută din populație, am avut vreodată 20% din posturile de cabinet. ”

În speranța de a-și îmbunătăți lotul în anii '50 și la începutul anilor '60, mulți șiti au fost atrași de organizații radicale, în principal Partidul Comunist, dar și Partidul naționalist arab Baath. Astfel, când monarhia a fost măturată de o revoluție de stânga în 1958, șiiții au fost în cele din urmă reprezentate în guvernul militar radical care a asumat puterea. Dar acel regim a fost răsturnat într-o altă lovitură de stat cinci ani mai târziu, iar scurtul moment al șiiților la soare a luat sfârșit.

Deși Partidul Baath numărase inițial mulți șiți printre liderii săi, când a început guvernarea sa de 35 de ani cu o lovitură de stat în 1968, conducerea a fost solidă în mâinile unui grup strâns de triburi sunite, inclusiv un bărbat nemilos lovit numit Saddam Hussein, din regiunea din jurul Tikrit. În afară de vânarea și uciderea foștilor lor rivali comuniști, Saddam și colegii săi militari laici au vizat și conducerea religioasă xiită.

Ca răspuns la dezamăgirea cu ridicata a multora dintre turmele lor către comuniști, conducerea religioasă șiită a făcut eforturi pentru a-și moderniza mesajul și pentru a atrage adepți noi. Un important savant numit Muhammad Baqir al-Sadr, sponsorul principal al Dawa, un partid politic islamic radical care i-a confruntat pe bătai ca grup de opoziție în anii '70.

Înfruntarea s-a intensificat după Ayatollah Khomeini, el însuși un șiit care a petrecut cea mai mare parte a anilor ’60 -’70 în Najaf dezvoltând teoria lui conform căreia clerul avea dreptul exclusiv de a guverna, a confiscat puterea în Iran în 1979. Sadr, încântat de revolta islamică a Iranului împotriva șah, cred că o preluare religioasă similară a guvernului era posibilă în Irak. Saddam, aparent îngrijorat de faptul că Sadr ar putea avea dreptate, a lansat o campanie pentru a-i rotunji pe susținători. În aprilie 1980, Sadr și sora sa au fost arestați și executați.

Șahristani, omul de știință nuclear și evadat din închisoare, era aproape de Sadr. El mi-a spus că la sfârșit, băieții au oferit lui Sadr o înțelegere. „Au spus că îl vor elibera în schimbul unei promisiuni de tăcere. Sadr a spus: „Nu. Am închis toate ușile, nu există nicio scăpare pentru tine. Acum trebuie să mă omori ca oamenii să se ridice. „Așa cum orice șiit ar înțelege imediat, a fost o îmbrățișare a martiriului care a răsunat cu sacrificiul de sine al lui Hussein cu 1.300 de ani înainte.

Atât speranțele lui Sadr, cât și temerile lui Saddam s-au dovedit fără temei. Poporul nu s-a ridicat, iar în războiul de opt ani care a urmat invaziei lui Saddam în Iran, în septembrie 1980, recrutorii șii s-au luptat în cea mai mare parte pentru Irak, motivat în mare parte, în ciuda nemulțumirilor și persecuției lor, de patriotismul irakian.

Dar după Războiul din Golful din 1991, inspirat de apelurile la o revoltă de la Washington, șiiții au erupt în cele din urmă într-o revoltă furioasă. Că asistența scontată a SUA nu a venit niciodată a fost cu greu uitată.

Nimeni nu știe câte persoane au fost ucise în represaliile sălbatice ale lui Saddam pentru răscoală, dar numărul este cel puțin în zeci de mii. Un singur mormânt din cei uciși a dat singur peste 3.000 de cadavre și sute de astfel de morminte au fost dezgropate. În mod ironic, sălbăticia Baathistului a ajutat la unificarea diversității comunității șiite. În anii 90, chiar în timp ce se prăbușea în mod vicios asupra conducerii religioase șiite, Saddam a încercat să-și consolideze sprijinul în rândul conservatorilor religioși prin încurajarea unor practici islamice precum voalarea femeilor, segregarea sexelor în școli și interzicerea alcoolului. (Gesturile de a potoli șiii au inclus reparații la altar și un arbore genealogic fabricat care urmărește strămoșii lui Saddam înapoi la Ali.) Dar, în timp ce măsurile au ajutat la reînvierea tradițiilor,

Spre sfârșitul deceniului, șiiții au găsit un lider în persoana lui Muhammad Sadiq al-Sadr, un profesor din Najaf și o rudă îndepărtată a liderului de rezistență executat în 1980. Încurajat inițial de regim din cauza denunțărilor sale din Statele Unite Sadr II, cum este numit adesea, a înființat o rețea de adepți în sudul Irakului și în Bagdad. Totuși, în 1998, a început să poarte giulgiul alb al martirului, în timp ce denunța regimul lui Saddam către mulțimi în creștere și entuziasm. În februarie 1999, în timp ce conducea acasă în Najaf, Sadr, împreună cu doi dintre fiii săi, au fost împușcați în mod corespunzător cu mașina de către agenții de securitate ai statului.

Astăzi, portretele lui Sadr II, care este înfățișat înfățișat ca un vechi umil cu o barbă albă ca zăpada, ziduri împodobite și panouri publicitare în jurul Irakului. Acestea împărtășesc adesea spațiul cu portretele cu barbă, turbanate, ale altor lideri șiiti, mulți dintre ei morți - mărturie a ratei ridicate a mortalității în politica religioasă xiită. La câteva sute de metri de locul uciderii al-Sadr, de exemplu, este un mormânt cu cupole verzi, încă în construcție, care conține ceea ce puține rămășițe ar putea fi culese ale regretatului Ayatollah Muhammad Baqir al-Hakim, fondator și conducător al un partid politic numit Consiliul Suprem pentru Revoluția Islamică din Irak. El a fost victima unei masive bombe care a explodat în timp ce ieșea din templul Imam Ali din Najaf pe 29 august a acestui an.

Hakim a fost ucis aproape sigur de foștii membri ai serviciilor de securitate ale lui Saddam, acum activi în rezistență și hotărâți să elimine pe oricine, precum Hakim, care a cooperat cu americanii. Cu toate acestea, la ceremoniile funerare, la care au participat sute de mii de adepți ai lui Hakim, Abdel-Aziz al-Hakim, fratele și succesorul său ca lider al partidului, au denunțat cu amărăciune forțele de ocupație pentru eșecul lor de a-l proteja pe Hakim. Se părea că cel puțin unii șii găseau motive să-și critice noii lor conducători.

Am văzut distrugerea masivă provocată de bomba Hakim în timpul unei călătorii la altar, pentru a vedea unde a fost omorât un bărbat pe care îl știam cândva. În aprilie trecută, Abdul Majid al-Khoei, fiul unui mare ayatollah, tocmai s-a întors la Najaf - cu binecuvântarea forțelor de coaliție, care i-au apreciat energia și opiniile liberale - după 12 ani de exil la Londra. Chiar în curtea altarului Ali, o gloată l-a atacat. Doi tovarăși au fost înjunghiați până la moarte, dar Khoei a reușit să scape și să alerge cei 50 de metri care l-au adus pe ușa din față a unei case aparținând Muqtada al-Sadr, extremistul chiit radical, care este un fiu al martirului Sadr II . Khoei a pledat pentru adăpost, dar, deși există puține îndoieli că Muqtada era înăuntru, ușa nu s-a deschis. Ashopkeeper a luat-o în cele din urmă pe Khoei, dar gloata a urmat

Muqtada a negat întotdeauna să fi avut vreun rol în ucidere, deși nimeni din Najaf nu am vorbit pentru a-și pune la îndoială responsabilitatea. Khoei nu numai că a crezut în cooperarea cu ocupația, dar a susținut și separarea bisericii și statului, spre deosebire de sistemul iranian de guvernare clericală, pe care Muqtada a susținut-o.

În ziua în care am retras zborul disperat al lui Khoei, ușa bine păzită a lui Muqtada era deschisă, iar camera din fața lui se aglomera de petiționari care căutau ajutorul sau sfatul lui. Trei clerici s-au așezat la o masă culegând pereți de bancnote contribuite de credincioși. La șase luni de la invazia care a răsturnat ucigașul tatălui său, Muqtada a fost înglobat într-un conflict în ascensiune cu forțele coaliției și părea să primească orice oportunitate de a-i confrunta sau, pentru asta, cu alte grupuri șiite. Muqtada se bucură cu siguranță de o cantitate mare de sprijin în rândul săiților mai săraci, în special în rândul tinerilor șomeri din marea mahală șiită din SadrCity din Bagdad. În săptămâna care urmează sărbătorilor pașnice 15 de Shaban din Karbala, Armașii lui Muqtada au încercat să preia altarul Hussein într-un schimb de focuri cu susținătorii unui lider rival care a lăsat mai mulți morți și răniți de ambele părți. Câteva zile mai târziu, s-au luptat cu o patrulă americană în apropiere de altar, ucigând trei americani. (Au existat rapoarte despre o represiune a SUA asupra Muqtada în timp ce am intrat în presă.)

Opoziția lui Muqtada din Karbala fusese o forță de protecție a lăcașului, fidel celui mai important și venerat lider șiit din Irak, Marele Ayatollah Ali Sistani. Sistani, de 73 de ani, s-a născut în Iran, dar s-a mutat la Najaf acum mai bine de 50 de ani pentru a studia. El a petrecut o mare parte din anii 1990 sub supravegherea valoroasă a forțelor de securitate ale lui Saddam. Cu toate acestea, din casa sa, el a menținut o autoritate morală extraordinară asupra maselor șiite. Când, la mijlocul lunii aprilie, a apărut un raport radio eronat potrivit căruia casa lui Sistani era asediată de adepții Muqtada al-Sadr, știrile s-au răspândit ca un incendiu. „Dormeam într-un sat în apropiere de Basra în acea noapte”, își amintește Hussain Șahristani. „Deodată i-am văzut pe săteni apucând armele și pregătindu-se să se îndrepte spre Najaf, la sute de kilometri distanță. „Sistani este atacat”, mi-au spus. Asta era tot ce trebuiau să știe.

Deși a denunțat violența și proliferarea armelor de foc în Irak, Sistani însuși a comandat o armă mult mai puternică - imensa autoritate a spălătoriei sale grase. În iulie trecută, el a abordat întrebarea fundamentală despre cum dorește să fie scrisă Constituția pentru Irak. Autoritățile de ocupație au aprobat un plan prin care consiliul lor de conducere alese să numească un comitet care, la rândul său, să conceapă noua constituție. Într-o fatwa scrisă în grație arabă clasică, Sistani a declarat că această abordare este „inacceptabilă”, deoarece nu exista nicio garanție că o constituție produsă în acest fel „va reprezenta identitatea națională (irakiană) a cărei islam și valorile nobile ale societății sunt parte integrantă. ”(Sistani a respins întotdeauna teza lui Khomeini cu privire la regula clericală directă.) oricine scrie o constituție ar trebui să fie ales. O constituție concepută prin orice alt mijloc, a explicat el, ar fi „ilegitimă”.

Povestea spune că atunci când Paul Bremer, șeful Autorității Provizionale a Coaliției, a trimis un mesaj venerabilului lider religios sugerând că cei doi bărbați cooperează la constituție, Sistani a trimis un mesaj înapoi: „Dl. Bremer, ești american și eu sunt iranian. Sugerez să-l lăsăm în sarcina irakienilor să-și elaboreze constituția. ”

Puțini din Irak consideră că o constituție denunțată de Sistani ar fi o șansă. Însă orice alegere corectă ar aduce aproape sigur o adunare constituțională dominată de șiii. Subdogii și rebelii ar fi în cele din urmă la putere - o schimbare pe mare pentru un grup care s-a definit atât de mult prin rezistența la opresiune. Șiiții vor mai sărbători martiriul când vor fi ei înșiși la putere? Și cine îi va judeca dacă se vor dovedi nedrept?

Actul adițional II

GORDON DUFF: ROGUE AMERICA, MUTINIA CALITATE

CUM S-A CREAT PRIVATIZAREA, RELIGIA ȘI ABUZELE CONSTITUȚIONALE UN STAT „SHADOW”

„Forțele care se află în afara oricărui sistem politic, conceput de Părinții Fondatori, controlează America, forțe capabile să pășească sau să anuleze orice oficial ales sau orice lege, până la, inclusiv în special, Constituția Statelor Unite ale Americii.”

De Gordon Duff STAFF WRITER / Senior Editor

În urmă cu puțin peste 2 săptămâni, John Wheeler III, fost asistent special la secretarul Forțelor Aeriene, un bărbat al cărui CV de la Washington l-a pus în contact cu președinții, a fost găsit în spatele unui camion de gunoi. Două săptămâni mai târziu, nu există nicio anchetă a poliției, nici o cauză de deces, nici întrebări din partea presei, doar tăcere, tăcere asurzitoare.

Nu se spune nimic despre cariera de la Wheelers, un veteran cu profil înalt din Vietnam, un bărbat mult admirat, chiar iubit. Munca, războiul biochimic, programele nucleare, acum sunt total negre. Tot ce mai rămâne este un moment sau două ale unui videoclip, foarte inexplicabil, Wheeler, profesionistul disciplinat consumat în derivă în ceea ce pare a fi o ceață indusă de LSD. Acolo, perdeaua era desenată, ușa era închisă, nicio poveste de copertă, nicio minciună pregătită, „imaginarii” responsabili de astfel de lucruri au fost dezechilibrate, cel puțin de această dată.

John Wheeler era clar: „ Omul care știa prea mult. “

Wheeler a fost, de asemenea, un „antreprenor”, ​​parte a armatei cetățenilor privați care controlează acum tot ceea ce nu face Departamentul de Securitate Interioară. Numim această „privatizare”.

PRIVATIZARE ȘI INACCONTABILITATE

„Privatizare”, un alt cuvânt pentru „paralelizare” a pus controlul majorității funcțiilor de apărare și informații în mâinile unor contractanți privați „fără licitație” nerecuperabile, invariabil partizan politic și mulți dispuși în mod unic să se angajeze în criminalitate la un nivel până acum neimaginat.

CARE CĂSĂRITUL DINTRE UN SECTOR PRIVAT, ÎNCERCAT CU CELE MAI SENSIBILE FUNCȚIILE SECURITĂȚII NAȚIONALE, CELE CERINTE CELE MAI MULTE OVERSOARE, ACESTUI SUBIECTE CELE MAI MARE ABUZE ȘI O ADMINISTRARE NICI MAI MAI LUNĂ ÎN CONTROLUL ÎNTREPTULUI ESTE UN DEZAST, UNIQUE EVENIT DE NORMELE SECOLULUI XX.

Cea mai mare putere militară din istoria omului avea să devină o forță mercenară defacto, care prinde practic Asia Centrală, o pregătește pentru înrobirea sistematică, pentru eliminarea resurselor. Modelul economic este uimitor. 300 de miliarde de dolari anual sunt cheltuiți în Afganistan. Din aceasta se fură 200 miliarde de dolari. Singurul rezultat al acțiunii militare a Americii? Distrugerea regiunii, sărăcirea Americii și 65 miliarde USD în producția de heroină.

Moartea lui Wheeler ne conduce pe mai multe căi. Se răsucesc, se întorc, se împletesc, dar toate sfârșesc un loc, un loc inexorabil, un alt factoid alcătuind mozaicul, modelul dezvăluind faptul, acum inevitabil pentru atât de mulți, că există un guvern secret. Guvernul poate fi cuvântul greșit, întrucât „haos” este cu greu „guvern” și haos este locul în care ne duce mozaicul. O presă și cultura pop au creat o realitate alternativă fără sens și aproape copilărească, grupuri despre care Helen Thomas ne-ar spune că sunt unul în același lucru.

ASUPRÂND UNUI VEIL DE SECRECIE, PROTEJAT DE BUREAUCRAȚII KAFKAESQUE, UNUI ALTULUI, ÎNCĂRCAT DE O RESPONSABILITATE TOTALĂ A RESPONSABILITĂȚII SOCIALE, FIECARE SECTOR, FIE EDUCAȚIE PUBICĂ, FINANȚĂ, ȘTIRI ȘI MEDIE, GOVERNITĂȚI ȘI DEFERINȚĂ UN HUNGER SUPLIMENTAR PENTRU ADEVĂRARE ȘI UN SEMNALIZARE A SOLIDITĂȚII, DE „CREDINȚĂ” A ÎNCUTAT MILIOANE DE URMĂRI A CONSPIRATIEI CA NOUA RELIGIE.

ÎN CAZUL ACESTUI ESTE ACUM, GESTIONAT, WIKILEAKS ȘI "PARTENERIATIILE PRESTE", MEDIA ALTERNATIVĂ ÎNCĂRCATĂ ÎN CACOFONIE DE RUBBISH, COOPTAT, INFILTRAT, INFLUENȚAT ȘI BUN.

1963 THRU REAGAN

De la asasinarea președintelui John F. Kennedy în 1963, au existat șoapte continue cu privire la un „guvern umbră” care conduce Statele Unite. Se spune că acest cabal a dus America în Vietnam, cel mai dezastruos război și a planificat, cu Israelul, „falsul pavilion” atacul USS Liberty din 1967 pentru a împinge America în invadarea Orientului Mijlociu.

Primele semne publice incontestabile ale unui „guvern din umbră” au ieșit la iveală în cadrul lui Reagan cu Iran Contra, când a fost descoperit un grup cu sediul la Casa Albă, care vinde arme către inamicii noștri, care circula cu droguri la scară masivă. Zeci de oficiali de top au fost judecați, condamnați, unele condamnări au fost răsturnate pentru tehnicile fabricate, altele, inclusiv un secretar al Apărării, au primit grațieri prezidențiale. Afirmația a fost „combaterea comunismului în America Centrală”. Adevărul, comuniștii au părăsit puterea după ce au pierdut alegerile libere, pe care comuniștii și-au deținut-o, în timp ce „patrioții” noștri, guvernul secret, a umplut orașele noastre cu cocaină de ton, și-au căptușit propriile buzunare și au construit o organizație care va fi folosită mai târziu pentru a aranja alegerile și a deraia libertățile Americii.

CUPA DE LEWINSKI

În mod normal, despre „guvernarea umbră” nu se vorbește niciodată. Am văzut mâna unui guvern în umbră, atunci când, atunci „prima doamnă” Hillary Clinton a vorbit despre o „vastă conspirație de aripa dreaptă”. Ea a fost imediat zdrobită de presă pentru această

SECȚIUNEA 3. CÂND PRESIDENTUL TRANSMIT ÎN PRESEDENT PRO-TEMPORE AL SENATULUI ȘI VORBĂTORULUI CASEI REPREZENTANȚILOR SALE DECLARAȚIA SCRISĂ CĂ NU ESTE DISPONIBIL PENTRU POTENȚII ȘI DATORIILE SĂ-I DESCRIEȚI UN TRANZAT ÎN CĂTRE CONTRAR, ACESTE POTENȚI ȘI DATORII VOR FI DEZVARATE DE PRESEDINTELE VICE, PRESEDINTELE ACȚIONATE.

SECȚIUNEA 4. DUPĂ CARE PREZIDENTUL VICE ȘI O MAJORITATE DE FIECARE OFICIȚI PRINCIPALI ALE DEPARTAMENTELOR EXECUTIVE SAU A ALCELOR ALTE CORPURI CA CONGRESUL POATE FI DISPOZITAT, TRANSMITĂ PRESIDENTULUI PRO TEMPOR DE SENITAT ȘI SPĂCĂTORUL RAPORTULUI DE RAPORT DECLARAȚIA CĂ PREZIDENTUL NU ESTE DISPOZITIV PENTRU DEZVOLTAREA PUTERILOR ȘI DATORIILOR BIROULUI SĂU, PREȘEDINTELE PREȘEDINTE VA PRESUPUNE IMEDIAT IMPLEMENTAREA PUTERILOR ȘI DATORIILOR BIROULUI ÎN CALITATE DE PREȘEDINTE ÎN FUNCȚIE.

ULTERIOR, CÂND PRESIDENTUL ESTE TRANSMIS PRESIDENTULUI PRO TEMPORE AL SENATULUI ȘI VORBĂTORULUI CASEI REPREZENTANȚILOR SALE DECLARAȚIA SCRISĂ FĂRĂ NICI O EXISTENȚĂ, ESTE REALIZATĂ POTENȚII ȘI DATĂRILE UNUI OFICIUL UNOR UNITATE OFICIANȚI PRINCIPAȚI AI DEPARTAMENTULUI EXECUTIV SAU AL UNELOR ALTE CORPURI CA CONGRESUL POT FI PROVIDE DE LEGE, TRANSMITĂ ÎN CĂTRE CELOR ZILE LA PREZIDENTUL TEMPOR PRO AL SENATULUI ȘI PORTEZĂTORUL CASEI DE REPREZENTANȚI ÎNVĂȚUȚĂ DE ÎNDOARE DISPARATĂ. ȘI DATORII OFICIULUI SA. PRIN URMARE, CONGRESUL VA DECIDE PROBLEMA EMITERII, ÎNSEMNAREA ÎN SITUAȚIE PENTRU OCHIULUI PENTRU ACOPAȚI, DACĂ NU ESTE ÎN SESIUNE. DACĂ CONGRESUL, ÎN DINTRE CĂTRE 24 DE ZILE DUPĂ PRIMIREA DECLARAȚIEI SCRISTE ULTIM, SAU DACĂ CONGRESUL NU ESTE ÎN SESIUNE, FĂRĂ CÂTEXTE-UNE DE ZILE DUPĂ CONGRESUL ESTE NECESAR DE ASAMBLE, DETERMINĂRILE VOTULUI DE DOUĂ TREI ALE AMÂNTURILOR CARE PRESEDENTUL ESTE IN IMPOSIBILITATEA DE A DEȘEȘA PUTERILE ȘI DATORIILE BIROULUI, VICE PRESIDENTUL CONTINUĂ SĂ DISPARĂ; ALT, PREZIDENTUL VA RELUA PUTERILE ȘI DATORIILE BIROULUI SĂU.

În afara acestor circumstanțe specifice, vicepreședintele acționează în calitate de consultativ numai cu o altă autoritate decât cea prezentată în Constituție, care specifică faptul că vicepreședintele prezidează Senatul și poate emite voturi de egalitate dacă și când circumstanțele o impun.

Problema vicepreședintelui Cheney este doar germană bazată pe asumarea sa publică de autoritate președințială și super-prezidențială, autoritate extraconstituțională, în timpul administrației lui George W. Bush. Acțiunile implicate, războiul agresiv, exploatarea închisorilor secrete, asasinate și altele sunt infracțiuni de capital așa cum au fost evidențiate în timpul tribunalelor de război de la Nürnberg și supuse jurisdicției internaționale.

Fă aceste acte, recunoscute în mod public de către Cheney (și Rumsfeld), cele pe care le putem dovedi, combinate cu coincidențe, atât de multe dintre acestea, dau motive adecvate pentru a presupune o conspirație, un cabal globalist secret, acționează în locul intenționat guvernul Statelor Unite? Peria istoriei însăși a lăsat puțin spațiu pentru presupuneri?