Despre imagine

Etimologia cuvântului - provine din unul dintre sensurile latinescului "imago", cuvânt ce în antichitatea romană desemna 'masca mortuară', cu trimitere spre dublură sau oglindire. O astfel de 'oglindire' o regăsim şi la Platon în opera sa Republica, definind imaginea astfel: ,,Numesc imagine, mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape sau la suprafaţa corpurilor opace, lustruite şi strălucitoare şi toate reprezentările de acest fel”.

Un alt termen este Simulacrum ce reprezintă o “imagine (reprodusă asemănător)”, “fantomă”, “spectru”, figura – “fantomă”, apoi “figură, chip”; grecescul eidolon însemna de asemenea “fantomă”, sufletul mortului ce părăsea trupul sub forma unei umbre invizibile. Idol, care vine din “eidolon”, va desemna abia mai târziu un portret, o “imagine”.

- Gândirea lui Platon despre imagine a servit de-a lungul istoriei ca referinţă pentru diverse reflecţii de tip mimesis.

- Imaginile nu au alfabet sau sintaxă - Alfabetul şi sintaxa unei imagini există în mintea noastră nu în reprezentare - Activitatea mentală încadrează cuvintele şi imaginile văzute într-un nou context ce uşurează creativitatea şi memoria.

- Citirea imaginii. Dacă analizezi un mesaj vizual cu atenţie, studiezi conştient fiecare simbol fără un acces la schema imaginii respective.

Pentru ca o imagine să devină memorabilă ea trebuie să fie văzută şi simţită în mod direct, fără intermedieri şi decodări.

Asemănarea - Interesantă este concepţia lui Origene, conform căreia orice imagine este asemănătoare cu originalul a cărui imagine este, dar că nu tot ce seamănă cu ceva sau cineva este şi imaginea sa.

Dincolo de imaginile vizuale întâlnim imagini auditive, tactile, olfactive sau gustative receptate cu ajutorul celorlalte modalităţi senzoriale (auz, miros, gust, pipăit). În industria publicităţii întâlnim situaţii în care o imagine vizuală ne comunică o 'imagine' olfactivă sau gustativă, folosindu-se de procesul de sinestezie, ca percepere simultană pe cale senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul unui analizator;(DEX).

W.J.T. Mitchell[1], care şi-a dezvoltat conceptele privind opoziţia dintre cuvânt şi imagine prin prisma legăturilor semnificative dintre elementele verbale şi cele vizuale. El propune o “familie de imagini” împărţită în cinci ramuri:

· imagini grafice (picturi, sculpturi, desene),

· imagini optice (oglinzi, proiecţii);

· imagini perceptuale (date senzoriale, apariţii) ;

· imagini mentale (vise, amintiri, idei, fantasme) ;

· imagini verbale (metafore, descrieri).

Funcţii şi caracteristici ale imaginii

Datorită dublei sale naturi, una materială şi o alta imaterială sau spirituală, imaginea are atât funcţie de prezentare – denotativă, dar şi una de reprezentare - conotativă.

Funcţia de comunicare este una dintre cele mai cercetate funcţii ale imaginii, fiind analizată de o serie de teorii ale comunicării şi limbajului, semiotica şi hermeneutica, sau abordări sociologice.

Funcţia denotativ – cognitiv – referenţială, ţinând cont că nici un mesaj nu este pur denotativ (neutru, obiectiv, lipsit de conotații), funcţiile coexistând chiar dacă una dintre ele este dominantă.

Funcția manipulatorie. Se pornește de la premisa că noi putem să înmagazinăm o cantitate de informaţii fără să conştientizăm acest lucru, reacţiile noastre ulterioare fiind exact cele urmărite de emitentul mesajului.

Când vorbim despre caracteristici ale imaginii, atunci cu siguranţă întâlnim în primul rând latura metaforică - imaginea-simbol

Lucian Blaga spunea că „Metaforele plasticizate se produc în cadrul limbajului, prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănătoare, ambele fapte fiind de domeniul lumii date, închipuite, trăite sau gândite. Apropierea între fapte sau transferul de termeni de la unul asupra celuilalt se face exclusiv în vederea plasticizării unuia dintre ele.”[2]

Caracterul formelor - diferenţele de sonoritate şi imagine, ce iscă variaţii în gândire şi simţire;

- forma iconică, o formă mai apropiată de rezonanţa auditivă dar şi de calităţi tactile sau sculpturale

- forma iconică, o formă mai apropiată de rezonanţa auditivă dar şi de calităţi tactile sau sculpturale

Imaginea este plasată pe cel mai înalt palier al cogniţiei, importanţă dată de apetenţa minţii noastre de a face asocieri, dând astfel sens unor noi cunoştinţe bazate pe ceea ce ştim deja.

Contextul - „Un fenomen rămâne de neînţeles atâta timp cât câmpul de observaţie nu e suficient de larg, cât timp el nu include şi contextul în care fenomenul cu pricina se produce.”^[3]

Semnificația. O întrebarea justificată „Ce calitate e oare împărtăşită de toate obiectele ce ne provoacă emoţii estetice?...”, un singur răspuns este posibil – forma semnificativă. În fiecare [obiect], linia şi culorile combinate într-un mod anume, anumite forme şi relaţii de forme ne stârnesc emoţii estetice. Aceste relaţii şi combinaţii de linii şi culori, aceste forme producătoare de emoţie estetică le numesc forma semnificativă ;

Scriitorul William Saroyan remarca: „O imagine face cât o mie de cuvinte. Dar aceasta numai dacă te uiţi la imagine şi spui sau gândeşti cele o mie de cuvinte” iar M.R. Mathias sublinia că „O imagine poate valora cât o mie de cuvinte, dar o mie de cuvinte încap pe doar trei pagini”.

Premisele apariţiei imaginii plastice – imaginaţia şi imaginarul

Stabilirea unei relaţii între imagine, imaginaţie şi imaginar este necesară oricărui act de percepţie şi analiză culturală, pentru desprinderea unui sens integrator al culturii unei epoci. Imaginea, imaginaţia şi imaginarul deşi sunt noţiuni corelate, diferă în grade importante.

- imaginaţia fiind acea capacitate de a transforma reprezentările ce reflectă realitatea existentă și de a crea pe această bază noi reprezentări sau aceea de a transforma reprezentările ce reflectă realitatea existentă și de a crea pe această bază noi reprezentări[4].

- imaginarul, ca ,,Care există numai în imaginație; închipuit, fictiv, ireal, plăsmuit de imaginație; închipuit, nereal, fictiv”[5].

***********

Putem spune ca imaginea mentală se produce doar în momentul solicitării ei ca şi reprezentare cognitivă, ea nefiind o imagine memorată ci, doar o schemă informaţională despre forma şi configurarea spaţială a unui anumit număr de obiecte în lipsa acestora şi a stimulilor pe care acestea i-ar exercita asupra simţurilor.

Roland Barthes[6] declara că liniile satisfac ochiul în timp ce simbolurile satisfac mintea[7], abia atunci când liniile, formele şi culorile au un sens, atât ochiul cât şi mintea sunt satisfăcute. Prin simbol, orice aparenţă capătă un conţinut cognitiv, devenind o formă cu semnificaţie.

Sufletul nu gândeşte niciodată fără o reprezentare mentală. Imaginarul sau imaginaţia ţin de procesarea ideilor.

Când imaginile se mută în atenţia 'ochiului minţii', în aceeaşi ordine spaţială şi temporală ca în sensul experienţei originale, avem memoria vizuală. Aristotel, spunea că ”memoria este o colecţie de imagini mentale a gândurilor din trecut”.

Rămâne mereu o întrebare: imaginile logice sunt forme indexiale (adică "arată" ceva) sau forme expresive (adică "vorbesc" despre ceva) ?

James Elkins construieşte termenul de imagini informaţionale[8], pentru a descrie imaginile non-artistice - (fie imaginile obiectiv - ştiinţifice, aparţinând matematicii si altor ştiinţe aplicate; fie cele care utilizează arta, medicina, anatomia sau grafica pe calculator).

Problema fundamentală a prelucrării imaginii digitale rămâne aceea a producerii sensului; cum apare sensul din asocierea si aranjarea "înţelesurilor" la nivelul operării computerizate? Ce se întâmplă la nivelul transmiterii mesajelor atunci când computerul reorganizează elementele după algoritmi predeterminaţi?

[1] Mitchell W. T. J. The Language of Images. Ed. U of Chicago P, Chicago, 1980

[2] Blaga, Lucian, Geneza metaforei şi sensul culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 31

[3] Watzlawick P. și Weakland J., Sur l'interaction, Paris, Seuil, 1981, p. 15

[4] Conform DEX

[5] idem

[6] eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii, semiolog francez. A fost unul dintre principalii animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii franceze.

[7] Barthes Roland, Eseuri critice, Ed. Cartier, Chişinău, 2006

[8] Elkins, James, The Domain of Images, Cornell University Press, 1999; Cap. 1 "Art History and Images That Are Not Art"