De vorbă cu Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloaie „DESPRE CUNOAŞTEREA DE SINE”

Data postării: 31.05.2012 21:29:14

Noi ne cunoaştem puţin şi cele mai adesea ne cunoaştem rău… am dori să ne spuneţi , ce înseamnă pentru creştini „cunoaşterea de sine „?

R: Pentru creştini, cunoaşterea de sine a omului nu se poate realiza decât cunoscând pe Dumnezeu, crezând în Dumnezeu pentru că aşa se poate explica „pe sine”. Numai aşa găseşte în sine o valoare, o importanţă.

Dacă nu este Dumnezeu care l-a creat şi dacă nu este Fiul Său care s-a făcut Om şi ne face părtaşi cu Sine pentru veşnicie, omul apare şi dispare după câteva zeci de ani , fără să fie nici un sens în existenţa lui. În acest caz el nu pricepe nimic din ce este lumea şi ce-i cu el, pe sine ca înzestrat cu o valoare veşnică, o existenţă în care sporeşte necontenit.

Omul nu se poate cunoaşte decât dacă prin credinţă se uneşte cu Dumnezeu, se uneşte cu Fiul Său, se face frate al Fiului Său şi sporeşte în cunoaşterea tuturor, sporeşte la nesfârşit în înţelegerea existenţei şi prin aceasta toate capătă un sens.

De aceea, eu leg cunoaşterea de sine cu cunoaşterea de Dumnezeu. Sigur că la cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu nu ajungem niciodată ci progresând în timp dar tocmai prin aceasta progresăm şi în cunoaşterea noastră continuă , pentru că noi ne îmbogăţim la nesfârşit, înaintând în Dumnezeu. Atunci, sunt mereu nou, sunt mereu plin de bucurie iar faptul că primesc în mine ceva nou, mă face pe mine însumi, mai interesant, mai adânc.

Cunoaşterea aceasta de sine, este o cunoaştere dinamică, este o cunoaştere neterminată, e o cunoaştere continuă .Eu-l se mişcă şi se schimbă continuu, rămânând totuşi identic . Dar în toate aceste preocupări de sine , are ca temelie ştirea de sine şi ca motiv întrebarea de sine despre ce este şi ce trebuie să devină. Aceasta înseamnă că ştirea de sine nu este şi o cunoaştere satisfăcătoare a sa ci constatarea în parte, a ceea ce este .

Mai ales, în persoanele mai reflexive , nemulţumirea cu ceea ce ştiu despre ele şi ceea ce văd că sunt , e produsă de o insuficienţă pe care şi-o cunosc dar aceasta impune şi o întrebare continuă cu scopul de a se cunoaşte mai bine şi de a se apropia de ceea ce cred că trebuie să fie . Astfel omul se întreabă continuu , teoretic şi practic despre sine , dar nu poate răspunde niciodată deplin şi satisfăcător . Dar tocmai prin întrebarea despre sine şi prin răspunsurile nesatisfăcătoare se transcende mereu pe sine . Se transcende în sensul că el caută o împlinire şi un răspuns dincolo de sine , ne aflând în sine răspunsul deplin .

În întrebarea despre sine se include şi întrebarea despre suprema existenţă de care-şi dă seama că depinde . Prin aceasta îşi adaugă conştiinţa că are fiinţa sa în dependenţă de un infinit deosebit de sine , mai presus de cuprinderea sa , care imprimă şi existenţei umane o comprehensibilitate . S-a spus de aceea , că persoana umană este un mister. E un mister , trăit în mod conştient . Într-un fel , el ştie despre sine mai mult decât poate cuprinde .

Nereuşita continuă de a epuiza prin cunoaştere misterul propriu îl amână pe om la o transcendere eternă, care e totodată o îmbogăţire eternă a vieţii şi cunoaşterii sale. Chiar aceasta îi dă perspectiva nemuririi sale. Deci să recomandăm oamenilor să se apropie de Dumnezeu prin credinţă, să se apropie de Dumnezeu prin iubire, pentru ca să se cunoască căt mai mult pe sine. Apropiindu-se de Dumnezeu vor lumina şi ei lumea. În sensul acesta trebuie să interpretăm şi noi lumina apărută lui Hristos, apărută la schimbarea la faţă pe muntele Taborului când ni s-a arătat cât de adâncă este umanitatea pe care a luat-o cu El, unind-o cu Sine cu dumnezeire. În această bogăţie şi lumina Sa vom spori şi noi veşnic dacă iubim pe Hristos, dacă ne unim cu Hristos, dacă suntem de fapt fraţi ai Lui aşa cum vrea El să fim.

Care sunt piedicile unei cunoaşteri de sine?

R: Lipsa de credinţă în Dumnezeu, reducerea întregii existenţe la lumea

aceasta cu mizeriile ei, e o naştere care nu ne dă decât o viaţă de câteva zeci de ani şi dupa aceea murim definitiv. Ce sens au toate acestea? Şi atunci ne amăgim crezând că putem găsi mari plăceri în lumea aceasta dar de fapt ele ţin foarte scurt timp şi nu ne intuim riscul.

Credeţi că viaţa creştină a poporului nostru s-ar schimba prin cunoaşterea fiecăruia de sine?

R: Dacă s-ar cunoaşte în sensul arătat, s-ar schimba. Ar deveni iubitori de Dumnezeu şi de semeni şi Iubirea aceasta, ne poate înfrăţi tot mai mult. Dacă se socotesc cu toţii iubitori de Hristos şi fii ai Tatălui Ceresc, vor putea să slujească unii, altora, vor avea iertare şi înnoirea de care vorbeam.

Preot Constantin Lupu