Trianon, iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (1 - 2)

Trianon, iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (1)

Realizarea suveranității României în cadrul teritoriului său național și în raporturile internaționale, consolidarea  acestei suveranități  pe plan politic și juridic prin actele  fundamentale ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920 reprezintă , mai ales în perspectiva timpului, o experiență istorică pozitivă și, prin aceasta, o contribuție la teoria și practica internațională în domeniile politic, diplomatic și juridic.

Valoarea acestei experiențe rezidă în faptul că statul național unitar român modern  a fost rezultatul obiectiv al unui proces îndelungat de dezvoltare și afirmare a națiunii române   pe tărâm economic, cultural și politic , a fost expresia luptei și voinței acestei națiuni  în întregul ei, în 1918; de asemenea, valoarea acestei experiențe este dată și de Hotărârile cu caracter plebiscitar din martie , noiembrie și decembrie 1918 (Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia) care au exprimat progresul istoric din acea etapă în sensul instaurării unei noi ordini politice internaționale bazată pe acceptarea principiului naționalităților și al autodeterminării naționale, al egalității reale între state, eliminarea folosirii războiului , a forței în relațiile interstatale,  renunțarea la diplomația secretă ; această nouă ordine anunța deschiderea unei ere de pace și colaborare între popoare și state, indiferent de mărimea lor, în cadrul aplicării și respectării principiilor dreptului internațional .

Constituirea statului național-unitar român în 1918 a făcut parte dintr-un proces vast al restructurării politice-economice-sociale  în Centrul și Sud-Estul Europei, proces alimentat  de criza ireversibilă a imperiilor anacronice multinaționale care țineau sub ocupație,  prin forță și amenințare cu forța,  zeci de națiuni și de teritorii străine : războiul de agresiune al Austro-Ungariei și Germaniei contra Serbiei declanșat în 1914 și extins rapid la scară  mondială, a grăbit procesul sus amintit , finalizat în 1918 în tot acest spațiu geografic. Conferința de pace de la Paris din 1919-1920 a înregistrat noua configurație politică - teritorială decisă prin voința națiunilor eliberate și i-a dat învestitura internațională prin Tratatele de pace de la Versailles (Germania), Saint-Germain (Austria ), Trianon (Ungaria) și prin Pactul Societății Națiunilor (document ce constituie Preambulul fiecărui tratat de  pace) ; prin prevederile sale, Pactul garanta tocmai noua ordine instituită de națiuni în 1918. Aceasta este de fapt trăsătura pozitivă fundamentală a Tratatelor de pace de după primul război mondial , recunoscută, de altfel, și de către statele învinse prin semnarea și ratificarea tratatelor care le priveau.

Plecând de la postulatul că  istoria n-a înregistrat niciodată o pace mulțumitoare atât pentru învingătorii unui război cât și pentru învinși, este explicabil ca statele învinse să fi fost  afectate mai mult sau mai puțin de unele prevederi ale tratatelor de pace, mai cu seamă în domeniile teritorial, al despăgubirilor de război, al restricțiilor de ordin militar  și multe altele. Tot așa de explicabile erau și încercările lor de a obține, pe diferite căi, modificarea acelor prevederi nedorite[1]. Explicabile sunt toate acestea dar, transformate în obiective imperative și prioritare ale politicii externe și interne au devenit inacceptabile și extrem de periculoase  pentru că au subminat din ce în ce mai mult pacea și securitatea generală și au aruncat omenirea în haosul  unui nou război. În ceea ce privește Germania, punctul culminant l-a reprezentat regimul și politica lui Adolf Hitler, eșuate lamentabil odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial; acolitul său, Miklos Horthy , a dus Ungaria pe aceeași cale , cu același sfârșit.

Am afirmat că Trianon-ul poate fi considerat „un studiu de caz în continuă actualitate” pentru că, o privire retrospectivă asupra celor o sută șase ani care s-au scurs de la prăbușirea sistemului monarhic dualist austro-ungar arată că de-a  lungul acestei lungi perioade nu s-a ostoit plânsul Budapestei după „Ungaria milenară”, nu s-a modificat cu nimic politica sa  revendicativă  privind teritoriile cândva ocupate manu militari  de regii „apostolici”, politică îmbrăcată , după caz, în haine  nu doar ungurești, ci și  nemțești, rusești, britanice, franțuzești; în fruntea listei de revendicări s-a aflat întotdeauna părți ale teritoriului național al României .  

La 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, - cetatea care simbolizează momentul primei uniri a provinciilor istorice românești săvârșită în 1659-1600 de principele Mihai Viteazul -, „Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească , adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia - se arată  în Declarația  Adunării Naționale - decretează unirea acelor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”[2]. Privită în retrospectiva istoriei, această Hotărâre afirmă drepturile inalienabile ale poporului român asupra teritoriului locuit de el dintotdeauna , teritoriu pe care s-a plămădit limba română unitară a poporului român,  s-a clădit civilizația și cultura una și aceeași pe tot acest teritoriu. Alba-Iulia a fost ultimul act al Marii Uniri a Românilor, înfăptuită într-o primă etapă  la Chișinău , la 27 martie 1918, apoi la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.

De precizat că pe toată aria geografică cuprinsă între Nistru-Carpații păduroși- Dunăre și Marea Neagră-Tisa, cercetările arheologice confirmă, începând cu era paleolitică , existența neîntreruptă a unei populații cu același mod de viață, cu aceleași trăsături  ale culturii materiale și spirituale. Aceste caracteristici n-au suferit nicio modificare  de-a lungul vremurilor.

Am să reiau, pentru început, un scurt fragment dintr-un excelent studiu scris la trei ani după semnarea Trianon-ului , de I. Dimitriu (profesor la Universitatea din Iași) , într-o perioadă când Ungaria , semnatară a Tratatului de la Trianon (dar care refuza să recunoască legitimitatea statelor unitare suverane create pe ruinele monarhiei dualiste) și se ambalase într-un război nebunesc pentru  refacerea „Ungariei milenare” contra României, Cehoslovaciei și Regatului sârbo-croato -sloven, în conivență criminală cu Lenin . Scrie prof. I. Dimitriu: „…ne descendons pas trop dans la nuit sombre de l’antiquité, et raportons-nous seulement au moment où la gloire de Trajane eu raison de la vaillance de Décébal, au moment où l’empire des Daces fut soumis à la domination romaine. C’était au commencement du II-e siècle : la Dacie était limitée à l’Est par le Dniestr, au Sud par la Mer Noire et par le Danube, à l’Ouest par la Tissa (Theiss) et au Nord par la chaĩne des Carpathes et la partie supérieure du Dniestr.  Elle comprenait donc la Bessarabie, la  Bukovine , la Moldavie, la Valachie , l’Olténie, La Transylvanie, le Banat de Temishana, le Banat de Crishana et le Maramouresh”[3]. În 1818, România, stat național-unitar , cuprindea  toate aceste teritorii.

În ultimul secol al mileniului întâi - timp în care teritoriul locuit de românii organizați în formațiuni statale conduse de voievozi - a cunoscut  invazia triburilor ce migrau în Europa din îndepărtata Asie - și-au făcut apariția triburile războinice ale ungurilor care au pătruns în arealul românesc prin Nord. Așezarea lor în Panonia și constituirea unei formațiuni statale  ce se dorea continuatoarea vechiului regat hun condus de Atila, a marcat sedentarizarea triburilor nomade dar nu și începutul  unei dezvoltări pașnice pe acele locuri. Îi atrăgea „Țara de dincolo de păduri!”[4] - pe care o cunoșteau din vremea migrației. Căci - după cum se poate citi în Cronica Notarului anonim  al regelui Bela -  „pământul acela e udat de cele mai bune râuri…din nisipul lor  se culege aur , că aurul din acea țară e cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare și materii sărate…”[5]. Cronicarul vorbește despre „ oamenii pământului”-„locuitorii țării ” care se aflau în permanent conflict armat cu nomazii. „ Se temeau locuitorii  mai mult decât se poate spune de cruzimea ungurilor și nimeni nu credea că va putea trăi prin bunăvoința lui Arpad[6]; se salvau cum puteau, unii prin fugă, alții prin supunere”. Vorbește Anonymus despre „țara blacului Gelu” - bogată în aur și sare, despre atacul triburilor ungurilor asupra fortăreței din Bihor apărată de „ducele Menumorut”, despre atacarea cetății „ducelui Glad” în zona Banatului care „a fost cucerită, jefuită , locuitorii prădați, ostatecii întemnițați”[7].

Trebuie adăugat că relatările notarului anonim al regelui maghiar Bela sunt confirmate de o altă cronică bine cunoscută, aceea a rusului  Nestor . Referindu-se la marșul  triburilor nomade ungare conduse de Arpad către Vest, el precizează: „Les Hongrois , après avoir franchi de hautes montagnes – ce sont bien les Carpathes - se mirent à lutter contre les Valaques et les Slaves  qui y vivaient”[8].

Așadar, acesta a fost „vidul” găsit de triburile nomade ungare în Transilvania, vid pe care l-au cucerit prin lupte grele împotriva unei populații pașnice de cultivatori și crescători de animale. Populație care trăia în acest „vid”. Mărturiile cronicarilor - apreciate pozitiv până la apariția  teoriilor politizante ale lui Roesler - au fost declarate, ulterior, apocrife, urmarea fiind cunoscută: exacerbarea falsurilor istorice, lansarea unor teorii ca cea a „vidului”, a „toleranței” regimului politic din Ungaria față de națiunile subjugate, față de diferitele culte religioase  altele decât catolicismul ; în fine două teze a căror inconsistență științifică este dincolo de orice comentariu și care frizează morala elementară : „Drepturile istorice” ale Ungariei asupra Transilvaniei” și teza „Ungariei milenare”.

Să precizăm că „drepturi istorice” are Ungaria prin Tratatul de pace de la Trianon din iunie 1920, când teritoriul său s-a fixat în limitele vechii Panonii - areal unde au descins triburile ungurilor nomazi venind din Asia , și-au organizat  primul lor stat și s-au creștinat în anul 1000 : cât privește „Ungaria milenară” este vorba de o elementară eroare de calcul aritmetic. S-a omis perioada când Ungaria s-a aflat sub ocupație militară otomană având statut de pașalâc (în 1526 - Mohaci),  Transilvania având statut de autonomie sub suzeranitate otomană (aidoma cu statutul Principatelor române - Valahia și  Moldova);  Imperiul austriac a eliberat Ungaria de sub ocupația otomană (pacea de la Carlovitz- 1699) și a inclus-o în imperiu. În 1867, înțelegerea  austro-ungară  privitor la crearea uniunii anacronice Austro-Ungaria, a prevăzut și încorporarea  Transilvaniei la Ungaria -situație ce s-a menținut până în 1918,  adică exact 51 de ani. Se adaugă perioada anterioară evenimentelor din 1526, dar trebuie precizat  că Transilvania avea statut de voievodat. Prin urmare unde este „Ungaria milenară ”?[9]

Obsedanta mentalitate privind „Ungaria milenară” și corolarul său - reconstituirea „Regatului apostolic al Sf. Ștefan”, care a dominat și domină politica și propaganda  ungară de la Trianon încoace, este ilustrată perfect de lista lucrărilor publicate numai în primii zece ani post-Trianon și adusă la cunoștința publicului larg în cartea „Justice pour la Hongrie” tipărită de editura ziarului „Pesti Hirlap”în 1931: 23 de cărți și două hărți în limba franceză, 24 de volume în limba engleză,  20 în italiană și 8 în germană. Se adaugă articolele din reviste și ziare, broșuri etc etc. Cine mai știe numărul lor din ani ce au urmat?

În anul 2014, istoricul francez Catherine Horel a publicat o carte de un interes aparte: cunoscând perfect  istoria Ungariei de după Trianon și analizând politica anexionistă a regimului Horthy din anii 1938-1940 susținută și înfăptuită sub bagheta lui  Hitler, Mussolini și nu mai puțin a lui Chamberlain și Daladier, autoarea încearcă să descifreze rădăcinile revizionismului ungar, formulă care îmbrăca scopurile anexioniste agresive ale regimului horthyst ; art. 19 al Pactului Societății Națiunilor care prevedea posibilitatea  revizuirii „tratatelor devenite inaplicabile” a fost folosit drept suport al promovării pe cale „legală” a cererilor de revizuire a tratatelor de pace. Oricum. el a fost invocat cu obstinație de către statele care au văzut în acest articol posibilitatea modificării sau chiar a anulării tratatelor de pace sau măcar a clauzelor nedorite[10].

„Revizionismul ca rațiune de a fi a regimului Horthy- scrie Catherine Horel - este firul conducător în întreaga perioadă dintre cele două războaie. Incapacitatea de a ieși din tabăra învinsă  în Primul Război Mondial antrenează Ungaria în orbita italo-germană . Revizionismul devine un sistem, este principalul instrument de propagandă a regimului , iar  recucerirea unor teritorii între 1938 și 1941 este glorificată ca victorie a  Regentului”[11].Suportul istoric al revizionismului horthyst îl constituie  doctrina Sfintei Coroane . „Regele Ștefan cel Sfânt devine figura privilegiată de propagandă a regimului Horthy. Revizionismul maghiar - precizează C. Horel - e construit pe integritatea teritorială a Ungariei regale  și este admis  numai separatismul croat justificat prin dreptul statal și uniunea personală a celor două regate. Celelalte teritorii pierdute sunt considerate ca țări aparținând Coroanei Imperiului”. Istoricul francez a sesizat și specificul revizionismului horthyst: „Revizionismul maghiar este îndreptat mai ales împotriva României, deoarece Transilvania este considerată ca element esențial al identității maghiare, și împotriva Cehoslovaciei pentru a recupera  măcar sudul Slovaciei unde maghiarii sunt numeroși...” . Concluzia sa este că „revizionismul a otrăvit relațiile Ungariei cu vecinii săi și cu occidentalii și a generat, de asemenea o retorică de victimizare” [12].

Propaganda „oficială” anti-Trianon s-a afirmat în politica internă și externă a Ungariei - redusă la teritoriul ei național - odată cu destrămarea colosului austro-ungar și proclamarea statelor succesorale. Guvernul  Károlyi a înființat Comitetul Național de Propagandă  care a lansat celebrul slogan „Asta poate să  rămână și așa?Nu, nu, niciodată!” (Maradhat ez igy? Nem, nem, soha!). În perioada următoare au fost înființate organizații cu caracter paramilitar, nu numai pe teritoriul ungar, ci și pe teritoriile României, Cehoslovaciei, Regatului sârbo-croato-sloven - peste tot unde Ungaria avea revendicări teritoriale; „Totul formează - subliniază Horel - un ansamblu eteroclit în care se amestecă teorii rasiale și fantasme istorice”. Mergând către actualitate, istoricului francez nu-i scapă din atenție modul cum fantasma „dramei” Trianon-ului, iluzia Regatului Sf. Ștefan și a „Ungariei milenare”,  continuă să tulbure relațiile interstatale, buna conviețuire între diversele etnii trăitoare în același spațiu geografic. „Traumatismul provocat de Trianon este încă folosit în interesul propriu de Jobbik, actuala organizație de extremă dreaptă ...reabilitarea la care asistăm după tranziția la democrație în Ungaria maschează analiza omului și sistemului. Repatrierea cenușii regentului în 1993 a prilejuit o reînhumare semioficială, a cărei semnifcație trebuie analizată”[13] - atrage atenția Catherine Horel.

În adevăr, fără intenția de a readuce în memoria celor de azi ororile comise de Horthy și acoliții săi pe teritoriile anexate prin forță de |Ungaria - cu ajutorul aliaților săi Hitler și Mussolini - în anii 1938-1941 - cred că funeraliile naționale sau semi-oficiale organizate cu ocazia repatrierii  cenușii lui Horthy au o semnificație aparte: Horthy  stă alături de aliatul său Hitler - criminal de război -  și alături de Stalin - autorul unor crime la fel de odioase - care a încurajat și  stimulat cerințele anexioniste ungare; victimele terorii horthiste în Slovacia, Transilvania și celelalte teritorii ocupate de Ungaria în acei ani, se numără cu sutele de mii, distrugerile,  jaful , arestările și asasinatele în masă ,teroarea cu tot cortegiul lor nu sunt uitate și nici nu pot fi uitate pentru că au rămas săpate în memoria colectivă. Un criminal de război  încărcat cu un trecut atât de întunecat a devenit erou național al Ungariei. Este o sfidare la adresa umanității. Ungaria  de azi  este „îndoliată” în ziua de 4 iunie și nu mai puțin în ziua de 1 Decembrie.  De o sută șase ani plânge după himera  Marii Ungarii  și s-a autoizolat în marea sa durere! Cui prodest?

- Va urma -

---------------------------------------

[1] Vezi această problematică în Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1840, Ediția a II-a , revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,  București, 2023, p. 20-39.

[2] Basarabia Bucovina Transilvania Unirea 1918, Documente adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc, Departamentul Informațiilor Publice , Redacția Publicațiilor pentru străinătate, București 1996, doc. nr 152, p. 500-528. „Proces-verbal al Marii Adunări Naționale a Poporului Român din Transilvania, Banat și Părțile ungurene , ținută Duminică în 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia în sala Cercului Militar din Cetate”.    

[4] I . Dimitriu, professeur à l’Université de Iassy, Les Droits de la Roumanie sur la Bukovine . Rapports de la Bukovine avec la Pologne el l’Ukraine, în volumul  T. Ionesco, D. Hurmuzesco, V. Dimitriu ,|E. Pangrati. C-M Sipson, J. Gavanesco, D. Negulesco, J. Ursu, Les Questions roumaines du Temps présent. Avant-Propos de M . Raymond Poincaré, Paris, Félix Alcan, 1921, p. 43.

[5] G.Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Românilor, vol. I, București, 1934, p. 73-117. Vezi și Viorica Mosuc, Calvarul Românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională, vol. II , Editura Fundației România de Mâine, București, 2022, capitolul XXVIII Anonymus versus Rőssler, p. 225-241.

Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) - cronica scrisă de Anonymus , notarul regelui Bela, a fost descoperită în 1746 în biblioteca imperială de la Viena de Johannes Georgius Schwandtner și publicată sub titlul Anonymi Belae regis Notarii Historia Hungarica , în 1765. În limba română , prima traducere (însoțită de textul latin) a fost publicată la Sibiu în 1899. În istoriografia maghiară documentul acesta - cea mai veche scriere despre istoria ungurilor -  a fost vehement contestat , prima dată de Sulzer, Engel și Rőssler , care au negat existența și continuitatea românilor în spațiul transilvan ( teoria „vidului” și  teoria   „migrației” lor în Ardeal în secolele XII-XIV, venind dinspre Albania/).Aceste teze au fost preluate de istorici, publiciști  , politicieni maghiari și folosite și în prezent.

[6] Apud Calvarul Românilor…, vol II, p. 240.

[7] Ibidem.

[8] N. S.Govora, La Transylvanie roumaine, Editura Carpați, Madrid, 1981, p. 13.

[9] O lungă discuție asupra acestor teze aberante susținute de la Roessler încoace ( adică de trei secole ) de propaganda maghiară și pro-maghiară , vezi Calvarul…vol. I : cap. II (Mihai Eminescu în apărarea românilor din Ardeal și Basarabia), cap. XI ( Istoria unui plan criminal al guvernului ungar contra românilor în 1907. Vol. II: cap. XXIV(Ardealul în malaxorul inventatorilor de istorie), cap. XXIII (Anonymus versus Roessler)  .

[10] Marii juriști ai timpului, ca Nicolae Titulescu,  Olof Hoijer, Mihai A. Antonescu, Ovidiu Vlădescu și mulți alții , ca și mari istorici ca Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu , Gh. Sofronie au demonstrat că punerea în aplicare a prevederilor art. 19 ar fi fost practic imposibilă din cauza procedurii extrem de complicate prevăzută de Pact. Oricum, Tratatele de pace care confirmau ordinea nouă bazată pe principiul autodeterminării națiunilor , nu puteau intra în discuție.

[11] Catherine Horel, Amiralul Horthy, regentul Ungariei  (titlul original: L’Amiral Horthy, Régent de Hongrie, Perrin, Paris, 2014),  Humanitas, Bucure;ti, 2019, p. 19.

[12] Ibidem, p. 168.Vezi și Calvarul…, vol . II . p. 162-163.

[13] Ibidem , p. 14-19. Calvarul…vol II, p. 163.

Trianon, iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (2)

Înverșunarea Ungariei împotriva recunoașterii de către Conferința de pace a autodeterminării națiunilor ce se aflaseră sub ocupația sa, s-a dat și pe plan diplomatic cu metode și mijloace deloc diplomatice. Așa zisa „apărare” a drepturilor Ungariei s-a bazat pe minciună, erori materiale grosolane, răstălmăcirea faptelor, lipsa totală de luciditate în formularea unor judecăți de valoare privind situația internă din Ungaria, regimul naționalităților , exacerbarea unor pericole la adresa Europei , a statelor occidentale pe care numai o  Ungarie  regală, cu o armată puternică , așezată pe crestele Carpaților ar fi putut să le contracareze.

Câteva exemple.

La Conferința de pace, Contele Apponyi, șeful delegației ungare a negat, printr-o documentație tendențioasă și falsă realitățile obiective  făcând și  afirmații ce lezau logica elementară. „Memoriul guvernului ungar de protest contra prevederilor Tratatului de  Pace cu Ungaria , prezentat de șeful delegației la 17 mai 1920, specifica: „Guvernul ungar protestează în special contra lezării  evidente a principiului autodeterminării care constituie singurul mijloc de a înlătura cauzele tulburărilor și răsturnărilor”[14]. Autodeterminarea  despre care vorbea acest document se realizase în spațiul central-european în 1918, inclusiv în Ungaria - care era republică. Pe de altă parte Apponyi susținuse în fața Congresului că în Ungaria „nu existase problemă națională”[15] și, prin urmare ,  România, Cehoslovacia și Iugoslavia ar fi fost „creații imperialiste” care nu ar fi rezultat din aplicarea principiului naționalităților, că „mutilarea Ungariei milenare apare ca o greșeală istorică” ce va duce la ruină și haos întreaga Europă centrală și sud-estică. Ungaria cerea Conferinței de Pace să i se atribuie teritorii aparținând Austriei asupra căreia arunca întreaga răspundere pentru declanșarea războiului[16].

Trebuie amintită în acest context și implicarea Vaticanului în acțiunea delegației maghiare la Conferința de pace. Monseniorul Majlath , episcopul ungur al Transilvaniei, a adresat „popoarelor occidentale” un mesaj , la 27 octombrie 1919 ce urma memoriului din 8 septembrie același an, trimis celor cinci ai Conferinței de pace, în care, folosind un limbaj deloc creștinesc , a proferat multe insulte la adresa popoarelor din Centrul și Sud-Estul Europei, susținând „superioritatea” culturii maghiare față de „cultura balcanică ortodoxă”; el a și subliniat, ca să se știe odată pentru totdeauna: „ Noi aparținem Europei occidentale și nu dorim să devenim balcanici”[17].O altă căpetenie a bisericii catolice ungare, monseniorul Boros, a fost numit de guvernul din Budapesta , la finele anului 1918, membru în Comisia însărcinată cu pregătirea documentației pentru delegația Ungariei la Conferința de pace  și apoi a devenit membru al delegației. Folosind contextul, a desfășurat, timp de doi ani de zile , o propagandă acerbă contra României în Franța, Olanda și Anglia[18].

Acest fel de acțiuni subversive menite să destabilizeze  și să provoace ură, erau bine cunoscute în acel timp. Profesorul american Andrew C. Janos, președinte al Centrului de studii slave și est-europene al Universității Berkeley din California, scria: „este semnificativ că în 1920 biserica catolică ungară s-a afirmat drept campion al cauzei revizioniste, colaborând strâns cu Vaticanul”[19].

Această acțiune ofensivă a Ungariei la Conferința de pace s-a desfășurat într-un context propice ideii – agreată la Paris, Londra , Roma și chiar la Washington  - că  dispariția colosului austro-ungar din Centrul Europei ar acutiza primejdiile ce pot veni din Răsărit. Căderea țarismului și stabilirea regimului bolșevic în Rusia  crea multe necunoscute în fața cărora securitatea Occidentului se simțea amenințată. În consecință, multe cercuri politice occidentale nu vedeau cu ochi răi menținerea colosului austro-ungar în Centrul Europei ca o contrapondere în fața unui imperiu rus renăscut.

La sfârșitul anului 1919 România, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven au desfășurat o acțiune conjugată, la Paris și în alte capitale împotriva modului cum delegația maghiară afirma vehement cererea sa de păstrare a frontierelor vechii Ungarii. Din capitala Cehoslovaciei, ambasadorul francez Clément-Simon scria la Quai d’Orsay la 31 decembrie 1919: Acțiunea ungară a creat multe îngrijorări în statele Sud-est europene, pentru că, „personalități din țările Antantei discută această eventualitate ca și când ar fi vorba de o posibilitate perfect admisibilă . Acest reproș se adresează mai mult englezilor decât francezlor[20].

La 2 ianuarie 1920 guvernul francez a fost nevoit să transmită reprezentanților săi diplomatici, printr-o telegramă circulară o seamă de precizări care specificau :„ Nu ignorăm faptul că maghiarii se pregătesc să revendice în fața Conferinței o bună parte a teritoriilor atribuite de aceasta națiunilor aliate . Știm de asemenea, că în unele cercuri oficiale engleze, mai ales din afara Foreign-Office-ului, domnește o complezență regretabilă față de unguri. Guvernul francez este decis, în ceea ce-l privește, să se opună ferm la orice revenire , din partea Conferinței asupra deciziilor care au fost îndelung chibzuite și care au ținut seama de toate elementele problemei[21].

În timp ce la Paris Conferința dezbătea tratatul de pace cu Ungaria,  la Budapesta guvernul  trasa liniile unei acțiuni  de mare anvergură menită să ducă la realizarea dacă nu totală, măcar parțială a  fantomaticei „Ungarii Milenare” .Era vorba de Proiectul „Confederației Danubiene” - vis îndrăgit la Budapesta, cu vechi origini. La 30 mai 1918

Consiliul de miniștri al Imperiului austro-ungar îngrijorat de amploarea mișcărilor naționale a creionat o serie de direcții ale politicii externe și anume :

- „Ideea unui stat iugoslav este contrară intereselor monarhiei!”

- „Ideea unui stat cehoslovac este de asemenea contrară intereselor Monarhiei”

- „O Românie înglobând Transilvania este inadmisibilă”

- Se propunea „ anexarea Serbiei și a Muntenegrului la Austria și, respectiv, la Ungaria precizându-se că atât sârbii cât și muntenegrenii vor fi repede asimilați de elementul german și, respectiv, ungar”[22].

Nu este inutil să  amintim că mai vechile acorduri bilaterale Germnia-Austro-Ungaria  prevedeau deja o împărțire a teritoriilor  din Europa centrală și sud-rstică între cele două puteri și anume:

- Anexarea la Germania a provinciilor limitrofe Rusiei precum și o „rectificare” a frontierei spre Polonia

- Extinderea dominației Austro-Ungariei asupra României, Serbiei și Muntenegrului

Când la Viena și Budapesta se țeseau astfel de planuri, la Paris se discutau intens pericolele pe care le anunța pentru Franța un posibil Anschluss Germania-Austria. De aici a rezultat ideea că o eventuală Confederație danubiană ar anula perspectiva Germaniei de a acapara Austria iar Franței i-ar netezi drumul pentru atragerea Austriei în orbita sa. Un interesant material de analiză  al acestei probleme ce preocupa cercurile politice și financiare franceze, a fost  elaborat la Quai d’Orsay , în septembrie 1919 :

„Confederația danubiană este o necesitate - se arăta chiar din capul locului. Dacă în adevăr Franța vrea să mențină independența Austriei trebuie ca aceasta (Austria) să devină, dacă nu conducătoarea cel puțin un cartier general al Confederației danubiene. Se vor salva astfel pacea și echilibrul european”[23].

Chestiunea aceasta era legată de interesele Franței vizând obținerea hegemoniei în Europa Centrală și de Sud-Est. Analiza de la Quai d’Orsay era clară: „Confederația danubiană ar  oferi un câmp larg de acțiune Franței pe plan politic, economic, cultural în întreaga zonă din Centrul și Sud-Estul Europei. Viena se pretează admirabil la o acțiune de acest gen. Viena este, prin tradiție, internațională. Viena este punctul de contact al drumurilor comerciale din Occident și Orient. Băncile sale domină încă Balcanii, Turcia, Asia Mică.” În plus, „Confederația danubiană  având ca centru Austria și Viena ar putea fi o barieră atât în fața imperialismului german cât și a eventualei conivențe germano-ruse. Contactul între Rusia și germanism ar putea fi foarte bine supravegheat de Franța prin Viena[24]”.

În aceste împrejurări cercurile conducătoare de la Budapesta au trecut la concretizarea proiectului Confederației danubiene. În zilele de 17 și 18 martie 1920, emisarul lui Horthy, dr. Halmos, a avut convobiri la Quai d’Orsay cu Maurice Paléologue, secretar general . Plecând în pledoaria sa  de la ideea că „o pace definitivă și stabilă n-ar putea fi realizată în țările dunărene fără o Ungarie linștită și satisfăcută”, emisarul Budapestei avansa propuneri de așa zisă colaborare cu Franța care însemnau de fapt subordonarea întregii economii ungare intereselor franceze: „Ofer ralierea strânsă a Ungariei la Franța și celelalte națiuni prietene Franței, atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere politic, inaugurarea deschisă a unei politici net franco-file și garantarea stabilității acestui proces”[25].

Peste câteva zile, în contextual bunăvoinței manifestată de  Paris , Horthy și-a concretizat cererile:

 - Repararea nedreptăților făcute Ungariei cea mai mare fiind „pierderea Transilvaniei”

- „Modificarea frontierelor comunicate, astfel ca o mare parte a Transilvaniei să revină la Patria ungară”, iar în restul teritoriului să se organizeze „plebiscit”.

În zonele locuite de secui și sași să se acorde „autonomie regională”.

- „Preluarea de către statul român a unei părți importante a obligațiilor financiare de dinainte de război ale statului ungar”

- „Concesionarea către Ungaria a exploatării salinelor din Maramureș și libera folosire a produselor lor”[26].

- Așa zisa „cooperare economică” ungaro -franceză însemna predarea tuturor întreprinderilor de stat (căi ferate, construcții de mașini , furnale înalte, oțelării , uzinele de tunuri de la Györ, construcțiile mecanice de la Diosgyor, construcția și exploatarea portului Budapesta și a canalelor aferente, întreprinderile de gaz de la Szolnök, societățile de electricitate, tramvaie, fabricile de ciment de la Totis, minele de la Handlova și Uricani etc etc.[27]

S-au început negocieri secrete cu grupurile industriale franceze, ca Schneider-Creuzot, în prezența funcționarilor guvernamentali.

La 12  mai 1920, în contextul acestor încurajări, Guvernul ungar trimite , prin același Halmos, pretențiile concrete de natură politică drept contrapartidă la concesiile economice , negocierile tratatului de pace cu Ungaria fiind în fază finală,

Consemnez mai jos unele dintre pretențiile politice formulate de Ungaria :

- Modificarea frontierelor fixate prin condițiile de pace astfel încât teritoriile cu un caracter net maghiar formând un bloc unit cu majoritatea rasei maghiare să nu fie detașate de Ungaria.

- Păstrarea unei părți a fostelor teritorii care să producă un minimum de materii prime și forță motrice, indispensabile pentru menținerea vieții economice și mai ales a producției industriale a țării.

- Autonomia regională pentru teritoriile locuite în majoritate de maghiari, secui și sași , aflate sub dominație română. Libertatea de cult, limbă și securitate de existență materială pentru minoritățile maghiare din teritoriile cu majoritate română , cehoslovacă și iugoslavă.

- Autodeterminarea șvabilor și a ungurilor din partea de Vest a Ungariei (aflată între frontierele Austriei.)

- Concesionarea în profitul Ungariei a salinelor din Maramureș (exploatarea și valorificarea produselor lor)[28].

Este de reținut că secretarul general al Ministerului de Externe, Maurice Paléologue, s-a detașat printr-o formulă diplomatică de documentul primit. Rezoluția pusă pe ultima filă a Notei din 12 mai preciza: „Primind această Notă, am specificat că o primesc doar à titre d’information , fără a emite vreo opinie oarecare asupra chestiunilor care sunt enumerate, Paléologue, 12 mai”.

Tratativele economice își urmau însă cursul, astfel că la  16  mai autoritățile ungare puneau ultimele semnături pe documentele cuprinzând concesiile economice făcute de Ungaria. În zilele următoare lucrurile s-au complicat pe mai multe planuri:

La 4 iunie, semnarea tratatului de pace cu Ungaria într-un moment când cererile acesteia nici nu fuseseră luate în discuție, a creat lui Alexandre Millerand, în dubla sa calitate de Președinte al Conferinței de pace și delegat al Franței, o situație foarte dificilă. Deja în cunoscuta scrisoare remisă delegației ungare la 6 mai 1920 , Millerand  era angajat în respectarea Tratatului de pace. În aceeași vreme, în presa franceză circulau informații despre intențiile guvernului și existența unor tratative secrete cu Ungaria. Curentul de opinie creat era net ostil unei astfel de orientări. Sub titlul „Mâine pacea cu Ungaria”, ziarul „Paris Midi” din 3 iunie scria : „Obiectul acordului încheiat ar fi acela de a da Budapestei o poziție economică dominantă în Europa Centrală. Ungaria ar deveni ea însăși un centru conducător pentru țările vecine care ar urma să  i se supună. Dacă acesta este scopul urmărit, trebuie să ne grăbim să-l împiedicăm .Nici Cehoslovacii, nici Românii, nici Iugoslavii nu sunt deloc de acord să accepte hegemonia economică ungară. Dacă, din nenorocire , politica externă franceză a luat această direcție falsă, se va ridica împotriva Franței un val de proteste, situație nu numai regretabilă dar și umilitoare”[29].Alte ziare acuzau direct Ministerul de  Externe că a „târât Franța sub oprobiul public”[30];  Se cerea Comisiei de afaceri externe a Camerei să analizeze acțiunea „extraguvernamentală” a lui M. Paléologue .

În perioada următoare, departe de a se pune capăt afacerii ungare, lucrurile s-au complicat prin dorința Angliei de a se implica și ea în tratativele economice, financiare și politice , concurența cu Franța vizând de fapt hegemonia în Centrul și Sud-Estul Europei. În acest context Horthy și cercurile militariste din jurul său au socotit propice momentul politic pentru a declanșa acțiunea de refacere a Ungariei mari, folosind abil divergențele franco-britanice.

Pericolul bolșevic care amenință Europa a fost motivația găsită de Horthy pentru a-și asuma rolul de salvator al Europei. În prima decadă a lui iulie 1920 Parlamentul din Budapestea a formulat cererea „ca Europa să dea mandat Ungariei să organizeze rezistența pe Carpați cu armata ei reconstituită”[31]. Cererea Ungariei a fost comunicată guvernelor statelor aliate iar la 26 iulie Horthy a convocat pe reprezentanții diplomatici ai S.U.A., Marii Britanii, Italiei și Franței pentru a le solicita sprijinul pentru ca guvernele respective să acorde Ungariei autorizația de a apăra militar Carpații[32]. În expozeul făcut diplomaților convocați, Teleki a accentuat : „Linia Prutului nu poate  fi apărată și, odată trecută, valul invadatorilor va înainta fără dificultăți până în inima Carpaților. Dacă Armata Roșie va ajunge pe crestele Carpaților, ea va coborî fără probleme până la câmpie și frontiera noastră actuală nu va putea fi apărată”. Comunicând cele de mai sus guvernului său, Fouchet adăuga: „Autorizația pe care o solicită maghiarii le va da acestora posibilitatea să reocupe o parte a fostelor lor teritorii de unde nu vor mai consimți, probabil, să iasă ; mijloc abil pentru ei de a eluda , cel puțin parțial, executarea Tratatului (de pace), de a câștiga o frontieră comună cu Polonia. În fine de a le juca festa cehilor. Acestea sunt visurile îndrăgite aici”[33].

În fața acestei ofensive ungare, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au reacționat prompt .Cele trei guverne au trimis o Notă ultimativă Ungariei cerându-i să ratifice imediat Tratatul de pace de la Trianon. Concomitent, fiecare dintre cele trei state au declarat că are mijloace să-și apere frontierele[34].

Departe de a depune armele, Ungaria a insistat în perioada următoare, asupra necesității imperative de a preîntâmpina „pericolul bolșevic” cu armata sa refăcută, susținând că niciuna dintre statele succesoare nu ar fi avut capacitatea de a apăra Europa! Poziția Franței și a Angliei și în egală măsură a celor trei state vecine au determinat dezamorsarea unui conflict ce se anunța extrem de periculos .

În Ungaria însă, tentativele de recuperare a teritoriilor pierdute s-au axat în perioada următoare pe încercarea de reînscăunare  a monarhiei habsburgice. Horthy și contele Bethlen doreau să aducă in cel mai scurt timp pe tronul Ungariei , pe ultimul rege-împărat, Carol de Habsburg, considerat a fi „deținătorul legal al Coroanei Sf. Ștefan”. Acțiunea a fost pregătită și militar cu ajutorul unui însemnat număr de monarhiști austrieci refugiați în Ungaria care au organizat contingente înarmate pregătite să intre în acțiune. Din nou, partizanii din Franța ai ideii  restaurării monarhiei considerau că o atare schimbare a situației ar servi interesele hegemoniste ale Franței în Europa centrală și sud-estică. Înaltul Comisar Francez în Ungaria a avut repetate convorbiri cu arhiducele Iosif de Habsburg în „magnificul său palat din Buda”. Pretendentul la tronul Ungariei  socotea că „numai autoritatea monarhică este capabilă  să conducă Ungaria spre noul său destin”, ceea ce  s-ar fi putut  realiza numai cu implicarea Franței. Viitorul rege i-a citit lui Fouchet textul Proclamației după ce s-ar fi produs evenimentul mult așteptat. În afara declarațiilor  privind afirmarea de bune intenții în relațiile cu vecinii, Proclamația cuprindea o referire specială la România :„În ceea ce privește România, cred că ne-am putea înțelege, procedând cu multă delicatețe cu opinia publică ungară; convențiile ar fi mai întâi cu caracter economic pentru a se ajunge apoi  la concesii politice din partea României, în Transilvania, folosind sprijinul guvernului francez[35].                      *

În toată perioada interbelică, revizionismul ungar a subminat securitatea statelor din zona central-sud-estică a Europei, După 1933 Gemania hitleristă a devenit ajutorul principal al politicii ungare de revizuire a tratatelor de pace și de pregătire a războiului de revqnșă. Budapesta  s-a implicat direct și concret în organizarea terorismului international/ Crima de la Marsilia din 1934 căreia i-au căzut victime regele Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei și Louis Barthou, ministrul de externe al Franței a fost pregătită în câmpurile de instrucție din Ungaria.

Când Germania a declanșat acțiunea de destrămare a Cehoslovaciei, Ungaria a anexat părți importante din teritoriul acestei țări, acțiune pe care a continuat-o în 1939. În toamna lui 1940, Ungaria hortystă , având și sprijinul U.R.S.S.  a reușit să pună în aplicare planul de acaparare -  ce-i drept parțială - a Transilvaniei. Ce a urmat se știe. Genocid ordonat de Horthy, jaf, distrugeri, teroare. După război, fantoma Ungariei mari a revenit. Aceleași revendicări: Transilvania, autonomia zonei cu populație maghiară, subminarea prin mijloace văzute și nevăzute a suveranității statului roman.

Timp de 106  ani. Obsesia Trianon-lui, obsesia Transilvaniei au rămas la fel de vii în mentalul maghiar.

---------------------------------------

[14] Arhiva MAE, Fond Convenții ,vol I, , Raport al Delegației române la Conferința de Pace, înreg. la MAE cu nr,13702/20 iunie 1920.

[15] Arh, MAE -Paris, Série A- Paix, „Notes de la Délégation hongroise”, vol. 121-122. Anexa 34 : La résponsabilité de la nation magyare dans la guerre” și anexa 40 :„Les principes du  traité de paix  autrichienne ne peuvent  être appliqués  à la Hongrie”.

[16] Vezi pe larg aceste chestiuni în Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României1919-1940, ediția a II-a  revăzută și adăugită, Editura Fundației România de mâine, București, 2023, cap. III, Pericolul revizionismului ungar. Proiectul Confederației danubiene. Tentatriva de rîntronare a Habsburgilor, p.73.

[17] Apud Silviu Dragomir, La Transylvanie roumaine et ses minorités ethniques, București, „Monitorul Oficial”, 1934 p. 147-148. Vezi și Viorica Moisuc, Premisele,,,p. 74-75.

[18] După ce și-a încheiat misiunea  aceasta, s-a întors în România în 1921 și și-a  reluat vehile funcții de vicar al Episcopiei unitariene și profesor la Academia teologică. Prin Decret regal , Boros a fost confirmat în funcția de episcop al cultului unitarian din România, primind stipendii  substanțiale din partea statului român

[19] Andrew C. Janos, The Politics of back wardness in Hungary 1925-1945.Vezi pe larg aceste chestiuni în Calbvarul, …vol . II, cap XXX.

[20] Arhiva armatei de uscat francize  (EMAT-Vincennes), Carton 7-N 3054 (nepaginat),  telegram nr. 453, Praga, 31 decembrie 1919, semnată Clément-Simon.

[21] Statul major al armatei de uscat franceze, Seviciul istoric,Vincennes ( în cont. EMAT – Vincennes), Carton 7N (nepaginat), tel. circ., Paris, 2 noiembrie 1920 semnată Berthelot. Apud  Premisele…p76-77.

[22] Protokolle des gemeinsamen Ministerrates der Òsterreichischen-Ungarischen Monarchie (1916-1918), Budapest, Akademiai Kiado, 1966, p. 662-668.

[23] Arh, MAE Paris, Série Europe 1918-1929, Allemagne, vol 121, p. 147. P. 147.„La question d’Autriche, 24 septembre1919.”

[24] Ibidem.

[25] Arh.MAE -Paris, Série Europe, Hongrie, vol 58, p. 41-47. Lettre de M. Halmos, Paris, le 18 mars 1820.

[26] Ibidem, p. 47-50

[27] Ibidem, p. 80. Scrisoarea din 14 aprilie 1920 a dr. Halmos către Paléologue. În Nota marginală scrisă cu mâna de Paléologue, acesta precizează doar că „a luat cunoștință” de conținutul scrisorii (p. 93)

[28] Ibidem, p. 122, Notă remisă de dr. Halmos lui Paléologue, Paris, 12 mai1920

[29] Paris Midi, 3 iunie 1920 , Demain, la paix avec la Hongrie”.

[30] Bonsoir, din 15 iunie  1920 

[31] Ibidem, vol 47, p. 60-64 raport 124, Budapesta, 19 iulie 1920, semnat Foucher  (Înaltul Comisar Francez)  către Millerand,

[32] Ibidem, p. 78-80, telegram nr. 125-226-127, Budapesta, 26 iulie 1920, semnată Foucher.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem, vol. 48, p. 95-96, telegramă nr. 292-293,  București, 4 iulie 1920 semnată Daeschner

[35] Ibidem, vol 47 EMA, 2-e Bureau Paris, 25 august 1920, „Renseignements de Hongrie au sujet de la politique exterieure hongroise. Secret.”