După încheierea celui de-al doilea război mondial, Vestul Europei a fost reconstruit cu sprijin american, acordat prin creditele de reconstrucţie şi dezvoltare ale „Programului de Reconstrucţie European” cunoscut ca şi „planul Marshall” începând cu anul 1948.

Sprijinul se acorda nu numai la nivelul statelor, ci se simţea şi la nivelul aşezărilor rurale. Aici, în condiţiile recesiunii producţiei agricole şi implicit a lipsei de alimente la oraşe, subsidiile de reconstrucţie din cadrul acestui program s-au acordat localităţilor prin intermediul cooperativelor. Programul de implementare conceput de Jean Monnet acorda atenţie majoră cooperativelor ca şi instituţii de canalizare şi difuzare a creditelor nerambursabile pentru dezvoltarea agriculturii. Ajutoarele de reconstrucţie nu erau suficiente pentru a fi acordate fiecărei familii în parte credite de investiţie, acestea fiind mult mai uşor de procurat prin gruparea în cooperative de achiziţionare şi utilizare comună a maşinilor şi uneltelor. Monitorizarea utilizării creditelor era deasemenea mult mai uşoară prin cooperative, decât dacă s-ar fi acordat indivizilor, familiilor, entităţilor prea mici şi greu de supervizat. Astfel s-au reconstituit cooperativele de dinainte de război și, în contextul penuriei de alimente din spaţiile urbane, cooperativele lăptării, cooperativele de prelucrare a produselor agricole, pivniţele cooperative au contribuit la reorganizarea producţiei agro-alimentare, dezvoltând cu timpul o organizaţie amplă şi filiere verticale de alimente, în care controlul principal îl deţin până azi producătorii.

Aceste organizaţii cooperative au un rol important în Politica Agricolă Comună încă din anii cincizeci-şaizeci, având organizaţii umbrelă la nivelul Comunităţii Economice Europene (din 1993 denumită Uniunea Europeană) încă de la constituirea acesteia (1958). Rolul hotărâtor în această dezvoltare îl aveau chiar părinţii fondatori ai Europei unite, creştin-democraţii Adenauer, de Gasperi, Schumann şi Jean Monnet. Cooperativele sunt menţionate ca şi actori sociali şi societăţi economice în articolul 58 al Tratatului de la Roma, din 25 martie 1957.

După anul semnării acestui tratat fondator, se şi constituise Comitetul General pentru Cooperaţia Agricolă la 24 septembrie 1959 (General Committee for Agricultural Co-operation – COGECA), recunoscut ca şi reprezentatul principal la nivel comunitar al intereselor cooperativelor agricole şi de pescuit. Comitetul are birou comun la Bruxelles cu organismul profesional agricol european numit COPA (Committee of Professional Agricultural Organisations - Comitetul Organizaţiilor Profesionale de Agricultură), cu care elaborează împreună şi implementează politica agricolă comună.

În COGECA pot fi reprezentate, alături de federaţiile naţionale ale statelor membre, orice alte federații sau uniuni cooperatiste naţionale sau regionale. Înainte de 1998, COGECA avea 14 membrii cu drept deplin, reprezentând circa 12 milioane membri din cele 40 000 cooperative agricole, respectiv 720 000 angajaţi. COPA are în 2010 un număr de 6 de organizaţii cu statut de membri deplini şi 36 organizaţii partenere. România este reprezentată de Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli din România.

Diferitele tipuri de cooperative au 9 organizaţii la nivel comunitar, şi anume: Comitetul General pentru Cooperaţia Agricolă (COGECA, 1957); Comunitatea Europeană a Cooperativelor de Consum (EURO-COOP, înfiinţat la 1957); Uniunea Europeană a Farmaciilor Cooperative şi de Ajutor Reciproc (UEPSMC, 1961); Asociaţia Micilor Comercianţi din Europa (UGAL, 1963); Asociaţia Băncilor Cooperative (Groupement des Banques Cooperatives de la CEE, 1970); Asociaţia Cooperativelor de Asigurare (ACME, 1978), Comitetul European al Cooperativelor de Producţie (CECOP, 1979), Comitetul de Coordonare a Turismului Social (CECOTOS, 1984) şi Comitetul European al Cooperativelor de Locuinţe (CECODHAS, 1986). În funcţie de ciclul bugetar şi de componenţa Comisiei Europene, un directorat general al Comisiei Europene răspunde de aplicarea politicilor de economie socială, politicile privind societăţile cooperative şi de ajutor reciproc. Organizaţiile centrale comunitare funcţionează separat, însă au şi un for comun, denumit Co-ordinating Comittee of EEC Co-operative Associations (CCACC). Acesta este partenerul consultativ al Comisiei Europene, al Parlamentului şi al Consiliului Economic şi Social.

În Uniunea Europeană funcţionează zeci de mii de cooperative (31 438 cooperative agricole în EU-12 cu 10,5 milioane membri în 1996.), care domină şi influenţează politica economică şi socială a UE. Conform unui studiu al Comisiei Europene în 1991 funcţionau mai mult de 100 mii cooperative de toate tipurile cu aproape 30 milioane membri în EU 12.

Situaţia din anul 2012, ilustrată în tabelul şi cele două hărţi ale statelor membre UE ne arată că societăţile cooperative organizate în filiere naţionale au cea mai densă penetraţie socială, geografică şi economic-financiară pe piaţă:

Cota de piaţă a cooperativelor depăşeşte în majoritatea statelor membre UE, 25% din producţia agroalimentară totală naţională, iar în unele state depăşeşte şi 50%. În statele cu o lungă tradiţie cooperatistă, mai mult de 50%, chiar mai mult de 80% din fermele, gospodăriile familiale sunt afiliate cel puţin la o cooperativă.

În cifre, tabelul de mai jos arată că în unele sectoare agroalimentare cooperativele deţin majoritatea absolută din cota de piaţă, ajungând uneori chiar la 100%, ceea ce înseamnă că societăţile cooperative deţin controlul absolut al producţiei, prelucrării şi comercializării în cadrul acelei filiere agroalimentare.

Băncile cooperative europene au o proprie bancă centrală cooperativă la Luxemburg (Europäische Genossenschaftsbank). Alte institute financiare ale cooperativelor sunt: International Raiffeisen Union (acţionari fiind Deutsche Genossenschaftsbank, Raiffeisen Bank, Credit Agricol France, Cajas Rurales în Spania); CICA – Confédération International du Crédit Agricole (International Confederation of Agricultural Credit) – Zürich; CICP – International Confederation of Popular Credit. Grupul bancar UNICO Banking Group a luat fiinţă la Amsterdam, în 1977, cu afilierea a 8 bănci cooperative europene: Cera Bank (Belgia), Crédit Agricole (CNCA) (Franţa), DG Bank (Germania), OKOBANK (Austria), Rabobank (Olanda), Raiffeisen Bank (Austria), Föreningsbanken (Suedia), ICCREA (Casse Rurali) (Italia).

La nivel internaţional Alianţa Cooperativă Internaţională (International Cooperative Alliance) a fost constituită în anul 1895 la Londra, azi are sediul la Geneva. Biroul Internaţional al Muncii (International Labour Office) are deasemenea o secţie cooperatistă. Agenţiile specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi organizaţiile cooperatiste alcătuiesc împreună Comitetul pentru Promovarea şi Avansul Cooperativelor (Committee for the Promotion and Advancement of Cooperatives - COPAC).

Cooperativele sunt considerate în statisticile dezvoltării rurale şi regionale indicatori ai dezvoltării şi nivelului de trai, un index al integrării economice pe pieţele de desfacere. Cu cât o regiune are o densitate mai mare a cooperativelor şi o penetrare socială mai largă, cu atât este mai dezvoltată şi vitală.

România, din nefericire, chiar şi după aderarea la UE, nu a reuşit să-şi revină şi să-şi reorganizeze reţeaua cooperatistă deşi înainte de comunism, se mândrea cu aproape 10 000 de cooperative de bază şi aproximativ 1,5 milioane de societari (capete de familie). Aceste cooperativele erau organizate şi coordonate de centrele cooperatiste de gradul doi, denumite federaţii şi uniuni cooperatiste regionale, respectiv oficiile naţionale ale cooperaţiei, incluzând şi Banca Centrală Cooperatistă. Toate cooperativele au fost naţionalizate în perioada 1948-1950, incluse în sistemul cooperatist din cadrul Republicii Populare, apoi Socialiste şi subordonate planurilor cincinale ale economiei de comandă elaborate de Partidul Comunist. Aşa-zisele C.A.P.-uri, cooperativele agricole de producţie nu erau demne de denumirea de cooperativă din cauză că nu se bazau pe adeziunea benevolă a membrilor, nu aveau autonomie şi independenţă, fiind conduse de la nivel central, subordonate politicii economice comuniste de stat. Mentalitatea însă le-a perceput doar în sens negativ, ceea ce explică până azi reticenţa producătorilor de a se asocia în societăţi cooperative civile moderne de tip european.

Beneficiile cooperaţiei

Economia de piaţă însă are nevoie de un sistem bine organizat de cooperative din mai multe cauze:

• Cooperativele sunt societăţi locale, fondate de producători, pentru a-şi procura acele servicii pe care în mod individual nu ar fi în stare să şi le permită, să şi le amortizeze/ de exemplu un depozit logistic, un aparat performant funcţional /de congelare, de etichetare, îmbuteliere, spălare rădăcinoase, prelucrare, stoarcere legume-fructe, împachetare/ nu poate fi nici achiziţionat, nici întreţinut decât prin asociere;
• Din punct de vedere financiar, pentru unele investiţii se pot solicita şi obţine finanţări doar prin asociere din varii motive: echipamentele pot fi amortizate şi utilizate în mod optim doar de un grup de producători, iar din punctul de vedere al finanţatorului, utilizarea finanţării poate fi monitorizată mai uşor astfel;
• Cooperativele sunt de obicei favorizate şi datorită faptului că întreţin zone defavorizate, depopulate sau îmbătrânite, şi în acelaşi timp creează servicii şi locuri de muncă sustenabile. Comparativ cu un SRL sau societate pe acţiuni înfiinţată de acţionari străini locului, şi care în caz de criză economică-financiară, schimbare de politică antreprenorială, pot părăsi la orice moment zona în care îşi desfăşoară activitatea, o cooperativă bazată, înfiinţată de locuitorii zonei, care sunt implicaţi ca şi societari şi în deciziile cooperativei, nu vor părăsi zona, nici chiar în caz de criză, ci vor fi nevoiţi să se gândească şi să fie inventivi în a adapta profilul de producţie, marketing a cooperativei lor, pentru a-şi păstra locul de muncă şi sursa de venit, astfel ei, sau 50-75% din cooperatori vor rămâne /nu vor emigra/ şi îşi vor găsi o nişă de producţie prin care să relanseze cooperativa. Tot astfel vor putea să-şi găsească şi surse de finanţare comune cooperatiste, respectiv noi pieţe de desfacere.
• Toate acestea bineînţeles necesită cunoştinţe profesionale, care din păcate lipsesc în România, dar care necesită în primul rând o organizare în reţea a cooperativelor existente. Nu putem fi competitivi dacă rămânem izolaţi, având în vedere capacităţile enorme ale filielelor cooperatiste din UE, pe de o parte, şi cota de piaţă monopolistă a retailerilor din România din sectorul agroalimentar.
• Pentru o bună funcţionare a cooperativelor de bază, pe termen mediu vor trebui reconstituite centrele cooperatiste, de gradul doi, regionale, cu atribuţii non-lucrative şi lucrative deopotrivă. Funcţia acestor centre sunt deocamdată asumate de către fundaţii şi NGO-uri, care implementează proiecte de înfiinţare şi susţinere de cooperative, forme şi scheme asociative, dezvoltând bune practici şi elaborând ghiduri, modele de intervenţie.

Pe lângă beneficiile economice-financiare, cooperativele reprezintă şi unele valori de bun comun, comunitar tocmai pentru că, faţă de alte SRL-uri, societăţi economice, ele se bazează pe principii şi valori universale, respectiv sunt integrate într-o reţea, mişcare internaţională care funcţionează din 1895, adică de 122 de ani.

Totuşi, vom putea oare să redresăm fosta reţea cooperatistă compusă din mii de cooperative (la o cooperativă rurală revenind în jur de 2 100 locuitori în România în 1937)?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să atragem atenţia că în majoritatea statelor membre UE, cooperativele agricole nu erau fiscalizate la nivel de societate, cooperativele fiind considerate un braţ prelungit al fermierilor, gospodarilor, care plăteau impozit pe venit la nivel de gospodărie sau impozit familial, întrucât cooperativa redistribuia excedentul financiar anual membrilor cooperatori în raport cu contribuţia lor la realizarea profitului, iar rezervele eventual constituite nu erau impozitate, fiind depuse şi utilizate pentru autofinanţarea creşterii, dezvoltării cooperativei. Cu cât era mai profitabilă o cooperativă, cu atât creştea venitul familiilor, gospodăriilor membre, şi implicit baza de impozit.

Chiar şi în prezent, unele tipuri de cooperative (agricole, de habitat), mai ales cooperativele sociale, sunt scutite de impozit. În Italia spre exemplu, cooperativele sociale care funcţionează pe lângă şcoli, grădiniţe, spitale, în număr de 13 000 cuprinzând mai mult de 130 000 de societari, sunt absolut neimpozitate, graţie serviciilor sociale oferite de ele categoriilor sociale defavorizate, respectiv procură servicii instituţiilor de învăţământ sau de sănătate publică.

Text: Hunyadi Gábor Attila

Foto: La cooperazione: una nuova centralita nello sviluppo del sistema agroalimentare