Piatra Târnovului şi rododendronii, Munţii Căpăţânii
Coasta muntelui era rosietica si mirosul suav al tufelor inflorate purifica locurile. Dar si de aici inainte coastele tot asa aratau, de erau cele ale Turcinului Negovanului sau cele ce ne ieseau in fata, ale Negovanului.
Catre adancul vaii, spre Muchia Huluzului, verdele pajistei se imbina cu rosieticul tufelor de cocozar (bujor/ rododendron). Inaltimile din zarea apropiata, ale Negovanului, cu profilul sau de om cu privirile ridicate la cer, Nedeia cea inalta cu infatisare de vulcan din care doar fumeagul parca ii lipsea (5356), ori Beleoaia cea masiva insirata pe coasta parca fara sfarsit, toate aveau pentru mine istoriile lor. De mult, dar parca era mai ieri, amintirea povestea despre locurile cu pojghita ghetusului asternut peste muntele necunoscut atunci pe care-l strabateam venind din adancul Vaii Taraii. Din saua cu plai intins de sub Nedeia, memoria retraia emotia vechii troite ce vestea inca pe atunci nedeia care altadata dadea viata locurilor si langa ea imi staruia in minte trunchiul de brad carat amar de vreme, de care agatasem sagetile indicatoare ale traseelor turistice care se imbinau aici. Se dusesera toate. Trecuse dincolo si tovarasul de atunci. Acum ajunsesem in Saua Negovanului si tovarasii mei de astazi ma lasasera singur pentru o bucata de timp. Stateam intins pe iarba verde a plaiului, cu mainile sub cap. Priveam albastrimea cerului si aveam timp sa-mi deapan amintirile.
Urma ceva mai tarziu sa ma intalnesc cu Ionica, plecat asa, intr-o repezeala, pana pe Plaiul Stroestilor, la locul de despartire a unor prea frumoase creste capatanene. Catava vreme am zabovit aici, dandu-le celor plecati ragazul sa ma poata ajunge din urma. Apoi am purces agale pe drumul bine croit in coasta muntelui, cu numeroase urme de masini trecute de curand si cu imaginea spectaculoasa a crestei Tarnovului.
Am trecut pe langa tufele de jneapan, compacte totusi dupa cat de jupuite fusesera cu ceva ani in urma. Pe langa drum erau tufe de bujor de munte, aflat in plina floare. Am trecut si de hoaga venita din susul muntelui, dinspre Varful Negovanului, plina de zapada si acum, dupa atatea zile calduroase.
Drumul tot cobora si undeva mai jos am zarit un crampei din vechea poteca. Scurta drumul proaspat croit si asa, pentru amintirea vechiului drum marcat - punct albastru, am luat-o pe acolo. Ceva mai jos am ajuns in Saua Gropitei, de unde se desprindea poteca ce ducea spre stana cu acelasi nume. Am mers cativa pasi pe poteca asta pana am zarit stana la care statusem o noapte. Vechea poteca croita pe aici ducea si mai departe de stana din Gropita. Trecea peste paraie multe, peste hoage, pe la „bisericuta” si „mormantel”, prin padurea cata mai ramasese, pe la stana din Groapa si prin Dosul Nedeii, printre blocuri de stanci risipite pe coasta si tufe de jneapan amestecat cu bujor, de te puteai crede pe inaltimile Retezatului.
Am plecat mai departe pe drumul cel nou, croit in lungul vechii poteci, prin padurea de brad, cu ochiuri de soare molesitor si umbra deasa. Intr-un loc drumul se abatea mult la stanga si acolo, taind curba cea noua, mai era un crampei din poteca cea veche. De undeva din padurea departata a ajuns pana la mine un zgomot de foc de pusca. Gandeam ca cine stie ce nevolnic umbla dupa animale nevinovate. Pana a nu intra din nou pe drum, din spate m-a strigat Ionica. Scurtase drumul, o luase pe sub Negovanu, coborase pe plai, pana la stana din Gropita, pe Cuculei, cum ii spun ciobanii si acum ma ajunsese. Tineretea isi spunea cuvantul!
Impreuna am plecat mai departe si in scurta vreme am ajuns in poienita de unde incepea urcusul catre creasta Tarnovului.
Trecusera cinci ani de cand facusem ultima oara creasta Pietrii Tarnovului. Se schimbasera multe. Lastarisul cuprinsese poiana si doar inceputul era luminos. Incolo, brazi rasturnati peste tot, craci rupte care impiedicau mersul si altele din generatiile mai noi, care te plezneau peste fata la fiecare pas. Era o adevarata jungla. De poteca odinioara marcata cu punct rosu nici vorba. Din vechile semne nu mai ramasese decat sageata din poiana, care amintea de drumul spre Ciunget peste creasta Pietrii Tarnovului.
Am ajuns repede la despicatura muntelui pe marginea caruia ajungeai in creasta. Numai ca acum trebuia sa-ti cauti drum, mai intai prin lastarisul amintit si ceva mai sus prin jneapanul care si el isi capatase drepturi in incalceala de pe aici. Nu numai incalceala padurii ne incomoda la tot pasul ci si roiuri de muste obraznice, care parca voiau sa manance din noi. Pana la urma am ajuns langa stanca ce duce spre creasta. Cu mai multa greutate decat la incursiunea anterioara. Anii amintiti fusesera din cei care lasau urme adanci. Acum eram multumit ca ajunsesem din nou in drumul stancos al crestei si de abia de ma gandeam ca tovarasul meu de drumetie poate ar fi mers mai repede. Am ajuns pe creasta, printre stancile faramicioase si parca m-am simtit mandru ca mai eram o data pe aici. Am urmat drumul cunoscut. Am coborat pe sub Varful Pietrii Taiate, pe langa „balcoane ”, pe treptele inierbate ale muntelui, am ocolit un picior stancos si am luat-o spre firul de ata al crestei. Cand ajunsesem aproape sus si gandeam ca efortul pe mai departe se imputinase, de dincolo de munte au aparut nori negri si oarecare sclipici coborat din ei, acum, cand eram la jumatate din drumul crestei atata timp dorita, ne-a facut tematori.
In fuga, Ionica m-a intrebat daca se poate cobori pana la drum pe panta aspra a muntelui.
Cand nu era croit drumul cel nou, asa era, se putea cobori, dar acum s-ar fi putut sa fie si altfel. Oricum nu aveam incotro. Trebuia sa coboram. Panta a fost dura si braneagurile pe care incercam sa le urmarim se rupeau la tot pasul si mereu trebuia sa gasim altele. Ba la un moment dat am ajuns la o ruptura pe care a trebuit sa o ocolesc indelung, urcand din nou si iarasi coborand. Dar pana la urma am razbit si ultima mana intinsa, a lui Ionica, m-a adus pe calea batatorita a drumului cel nou de de sub stanci.
Ajuns pe drumul croit de curand, dupa atata greutate de a cobori panta inclinata a crestei Tarnovului, am stat sa ma odihnesc. Ionica ajunsese de mult si doar eu mai lipseam ca sa ne putem indrepta spre stana. Cat ne-am odihnit, din noianul de tunete si sclipiri de fulgere a inceput si ploaia. Una cu stropi mari si desi si printre ei boabe de grindina. Iesisem din creasta ascutita a Tarnovului tocmai la timp sa nu ne mai fie chiar frica de scapararea norilor. Ne-am pregatit de potop, ca sa ne ude cat mai putin. Cand am plecat la drum, din spatele nostru a aparut o masina. Ni s-a parut o minune in locurile astea pustii. A oprit masina, dar de luat nu a putut sa ma ia decat pe mine. Era atat de plina incat de abia mi-au facut loc. Dar pana a ma urca, a coborat din masina un inceput de batranel, cam bondoc mi s-a parut si care intinzandu-mi mana s-a recomandatat: Apostoloiu. A urmat explozia unei amintiri. Era baiatul pe care-l cunoscusem acum mai bine de 40 de ani. Pe Zaca il stiam pe cand avea 18 ani si era pe atunci de abia un copilandru. Mai apoi a fost tanarul subtiratec intalnit intr-un ARO, pe drumul Ciungetului. Ajunsese acum aproape de 60 de ani! Cum mai trecuse timpul! Pe drumul scurt pana la stana din Tarnovul Mic am tot palavragit despre anii care trecusera ca gandul. In dreptul stanei am coborat si o clipa m-am intrebat daca or mai fi si alti ani peste care ne-om mai revedea. Si masina ce se ducea spre cealalta stana, din Tarnovul Mare, s-a pierdut in ceata care coborase peste munte.
Din stana au rasarit mai intai dulaii, furiosi si latrand din toate puterile. Au iesit ciobanii, starniti si de zgomotul masinii si i-au potolit grabnic. La vechea stana am intrat ca acasa, ca unul care fusese de multe ori pe acolo. Doar pe Stefan Tugulescu nu l-am intalnit. Nu mai urca de mult la stana. Avea pe semne si alte indeletniciri. In stana veche de peste suta de ani m-am simtit bine cu vorba molcoma a celor de acolo si cu amintirile pe care ni le depanam. A venit si Ionica, nu mult mai tarziu si impreuna ne-am delectat cu o cana de jintita, buna de sa-ti lingi degetele. A trecut timpul repede si cand am plecat de la stana vremea tot inchisa era si amenintarea ploii nu incetase.
Am scurtat drumul, taind prin iarba mare, presarata cu steregoaie de langa stana Comanestilor, de multa vreme nefolosita. Am ajuns repede la drumul de coborare si de aici incolo a inceput dansul pe serpentinele multe ale drumului croit cu ani in urma, special pentru a urca cu masina pana la cele doua stane de la Tarnovu Mic si de la cel Mare. Nu era drumul prea lung dar norocul ne-a fost cu scurtaturile. Erau destule si plasate tocmai la serpentinele cele mai lungi. Ionica o luase inainte, asa ca cea mai mare parte din drum am fost singur. Din cer mai picau din cand in cand stropi de ploaie si cerul era mereu inchiondorat. Probabil ca prin aceste locuri, ploaia fusese zdravana, judecand dupa paraiele care curgeau in lungul drumului. Cand ma uitam in preajma drumului, spre padurea compacta, aproape ma ingrozeam. Era acolo intuneric deplin, in plina zi si cum bine stiam ca intunericeala padurii doar ploaie arata, ma asteptam ca asta sa ma prinda curand. Mai ramanea sa vad cum se comporta nabadaiosul parau al Repedei, despre care stiam ca mai la toate ploile devenea furios. Si cum refacerea recenta a drumului, dupa alte furtuni teribile care-l stricasera, avea si locuri prin care se circula direct prin apa, aveam tot dreptul sa fiu ingrijorat. Pe pietrele ude din calea drumului prin padure chiar am alunecat o data si din firicelul de apa intalnit nu m-am ridicat tocmai uscat. Dar pana la urma am ajuns in vale, la loc larg, langa un vagon al taietorilor de lemne.
A urmat drumul monoton pe valea intunecata, in lungul paraului destul de calm. Am mai trecut pe langa o rulota, surprinzator de civilizata si m-au mai incomodat cateva picaturi de ploaie, dar dupa udatura de mai sus, nu prea conta. Nici macar prima traversare a paraului, facuta prin apa direct, nu am luat-o in seama.
N-am mai mers, mult si masina care trebuia sa ne recupereze, ne-a iesit in cale si pana acasa tot intr-o vorba am dus-o, mai ales despre excursiile pe care ni le propuneam sa le facem. Doar ploile sa se mai potoleasca.