Stația de epurare reprezintă ansamblul de construcții și instalații destinat epurării apelor uzate prin metode mecanice, mecano-chimice, biologice și terțiare. Capacitatea stațiilor de epurare se exprimă în m3/zi 

Obiectivul principal al treptei biologice de epurare este îndepărtarea substanţelor solide organice nesedimentabile (dizolvate sau coloidale), precum şi stabilizarea materiilor organice din nămoluri. Totodată se propune reducerea nutrienţilor pe bază de azot şi fosfor. 

Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea aerului şi de conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. Scăderea cantităţii de oxigen din apă duce la pierderea caracterului de prospeţime, un gust fad, devenind nepotabilă. De asemenea, scăderea oxigenului reduce capacitatea de autopurificare a apelor naturale, favorizând persistenţa poluării cu toate consecinţele nedorite. 

Duritatea apei reprezintă proprietatea imprimată acesteia de conținutul total de săruri solubile de calciu și magneziu.  

Duritatea apelor în natură variază în limite foarte largi; de exemplu apa de ploaie are duritatea 0,5-15°, apa de râu 4-14°, iar unele ape calcaroase pot avea duritatea până la 60°. Apele cu o duritate peste 30° sunt considerate foarte dure.  

Clorurile sunt săruri (ale metalelor cu acidul clorhidric), deci de prezența clorurilor în apă se leagă salinitatea acesteia. Cea mai „celebră” sare din lume o găsim, firește, și în apă. Este vorba de clorura de sodiu (NaCl), cunoscută tuturor ca și sarea de bucătărie. Alte săruri din apă sunt clorurile de potasiu și de magneziu. 

Metoda se bazează pe reacția de complexare a ionului de calciu și magneziu cu sarea disodică a acidului etilen-diamino-tetraacetic (Complexon III)