Cuvât înainte
PODIREIUL - POVESTEA UNEI FAMILII „ÎNTEMEIETOARE”, A UNUI COLȚ DE RAI, SĂLĂGEAN-BIRĂU, SAU INVERS (trebuie să consult notițele și ... timpul este ... dușmanul meu!!!)
Am început în urmă cu câțiva ani acest proiect personal, despre care am mai pomenit eu, așa în treacăt în postările mele din acea perioadă (prin 2019), cu o mare bucurie în suflet că voi putea lăsa moștenire generațiilor viitoare, un exemplu de inițiativă și spirit antreprenorial din perioada sfârșitului secolului XIX și începutului secolului XX, în înima țării, mai precis într-o transilvanie subjugată de imperiul austro-ungar, la granița cu restul de românie.
(de pus o hartă cu localizarea Archiudului și cătunului Podireiului)
Acceasta, cu toate foarte marilor greutăți, familiile românești au reușit cu multă, multă încăpățânare să-și păstreze identitate, religia și credința că valoare unei familii constă în a aduce prosperitate cât mai multă în propria familie în primul rând dar și comunității din care făcea parte.
În general familia era foarte unită prin legăturile strânse de rudenie dintre membrii acesteia, de faptul că participau împreună la multele activități de într-ajutorare, la clăcile organizate pentru construcția unei case, a unei noi gospodării, la desfăcatul porumbului și atâtea alte ......
Legăturile strânse erau bazate în primul rând prin cinste, seriozitate, respect și o puternică credință în Dumnezeu, că El le poate da tot ce-și doresc. Dar ca să fim corecți până la capăt, desigur că existau și excepții, care până la urmă întăreau regula.
Ideea de bază era că dacă credința lor este puternică și respectă cu sfințenie, de la bun început cele 10 porunci, și multe altele care de-a lungul timpului au derivat din acestea, prin menținerea cu sfințenie a acestora în familie, între rude și în comunitate în final, lucru care s-a perpetuat în toate familiile întemeiate pe diverse grade de rudenie, în cursul a peste o sută de ani de la întemeierea micii comunități de către străbunicii mei.
Până în vremea copilăriei și adolescenței mele, când de obicei toamna, înaintea începerii școlii, mergeam de la Teaca, pe jos până pe Podirei, în vizită la bunici cu mama, tata și sora la bunicii din partea mamei, „mama tână” și moșu Ion, comunitatea cătunului s-a extins bine către vatra satului Archiud.
Terenurile de pe Podirei, pe care le-au luat în arendă și le lucrau, la început fiecare familie, iar pe măsură ce familia începea să prospere, prin multă muncă, sudoare și mari sacrificii, să cumpere mare parte din terenurile pe care le lucrau, cătunul numărând peste 20 de case, la final.
Desigur, că gospodăriile „întemeietorilor acestei comunități” au dispărut pe parcursul ultimilor 50 de ani, dar au rămas amintirile și poveștile despre ei. Încă !!!
Scriu acest preambul al proiectului meu, cu o mare speranță să adunăm cât mai multe povești ale familiilor care au format această mică comunitate de oameni harnici și cu credință în dumnezeu, prin implicare nemijlocită a urmașilor acestora care pot aduce multe documente, imagini și fapte petrecute pe acest „mic teritoriu” al „raiului” străbunicilor, bunicilor și părinților noștri.
Sunt sigur că demersul meu va fi privit cu scepticism la început dar țin să cred cu încăpățânare se se vor alătura acestuia oameni de valoare din comunitatea Archiudului, poate chiar de pe Podirei. Poveștile voastre poate fi o bună sursă de inspirație pentru cei pentru cărora condeiul le curge în mod natural și inspirat, provocarea „surpriză”, fiind fără doar și poate cunoscutei scriitoare și multilateral de expresivă în multe domenii culturale, Melania Cuc, buna mea verișoară, pe care o salut și o îmbrățișez pe această cale. Și de ce nu și unora din generațiile mai tinere, care au tot timpul „stiloul la ei”.
Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli de exprimare, formulare și redactare dar acest text, ca multe altele au fost scrise sub presiunea enormă a timpului, povestea mea începând să prindă contur, după multe notițe care le-am luat, discutând în ultimii ani de viață cu mama și punându-i tot felul de întrebări, legade de legăturile de rudenie despre persoanele despre care își aducea aminte. O parte dintre ele s-ar putea să nu fie corecte iar o altă parte este posibil să le fi înțeles și notat eu greșit, așa că vă cer să fiți îngăduitori/indulgenți, iar dacă știți un altfel de „adevăr” sunteți rugat să mi-l aduceți la cunoștință.
Îmi doresc ca poveștile voastre să le spuneți voi în continuare, nu de alta dar toamna se apropie cu pași grăbiți și fructele trudei mele ar fi păcat să se piardă, mai ales că după ea urmează și timpul „poveștilor spuse la gura sobei”.
Nu pierdeți ocazia, în vremea curățeniei dinaintea sărbătorilor să vă faceți timp să căutați în „cufărul cu amintirile familiei”. e păcat să se piardă și vă ofer ocazia de a fi părtași la acest proiect „ambițios pentru mine”, dar de ce nu și pentru voi?