ciorna de a fi

   Scriitura mea nu e poezie, e dincolo de „legile poeziei”.

   E solitudine.

   E gând în flash-uri, e Jurnalul cugetărilor mele, e reflexia luminii sau tenebrei, meditația esențializată a sinelui, defulare, purificare, metaforă între doina românească și jazz, între step-ul ploii și ciocârlia în slavă.

   E subconștientul în taină, enigmatic, spasmodic în labirintul subteran, ocean nevăzut de lumini știute, dar nearătate.

   E conștientul, duhovnicescul de-a experimenta jocul ca ființă umană.

   E supraconștientul spre slavă, strop al sufletului în simfonia transcendentului.

   Potrivesc imaginea slovelor, de cele mai multe ori, doar pentru mine, iar… pentru alții… dodii, griuri.

viața-i mister

timp în spirală

film trăit periculos

printre șinele de tren

acrobatic pe un fir de păianjen

în umbra surâsului

lacrimă de lumină

Copyright © Constanța – Doina Spilca

Scriitura dincolo de poezie: jurnalul unei transcendențe interioare

Între doina arhaică și improvizația jazzului, între subconștientul labirintic și lumina supraconștientului, scrisul devine experiență ontologică și act de purificare.

Când poezia refuză „legile poeziei”

   Ce se întâmplă când cuvântul refuză orice canon și se desprinde de forma clasică a poeziei? Când textul nu mai e vers, ci vibrație metafizică, confesiune și alchimie a ființei? Într-o epocă în care poezia e adesea privită prin grila formalismului, scriitura Doinei Spilca propune un alt traseu: un drum solitar, „printre șinele de tren, acrobatic pe un fir de păianjen”, în căutarea luminii ascunse în mister. Este un gest de eliberare estetică, dar și un exercițiu spiritual, unde gândul se topește în metaforă, iar metafora devine muzică, ritm și rugăciune.

   Într-o epocă în care literatura pare adesea prinsă între estetici normative și algoritmi de vizibilitate, întâlnim texte care aleg să trădeze regula pentru a salva autenticitatea. Scriitura Doinei Spilca aparține acestui teritoriu „anomic”, unde poezia nu mai este disciplină formală, ci o respirație a ființei, o confesiune spasmodică ce sfidează granițele genurilor. „Scriitura mea nu e poezie, e dincolo de legile poeziei”, afirmă autoarea, iar această declarație programatică ne obligă la o lectură care depășește esteticul pentru a atinge dimensiunea ontologică.

   Scriitura aceasta refuză cu eleganță orice înregimentare în „legile poeziei”, pentru că ea nu se naște din constrângere, ci din libertatea interioară a unui eu care contemplă, sfidează și caută. Nu este poezie în sensul clasic, nu este vers măsurat, nici rimă docilă; este o formă de respirație metafizică, o eliberare din forme, un salt dincolo de cuvintele care ar încerca să pună granițe infinitului.

   Există forme de expresie care refuză, din chiar însăși fibra lor interioară, orice încorsetare formală. Ele nu se supun canoanelor, nu caută să mulțumească estetica unui timp, nu aspiră la încadrări convenționale. Sunt forme de viață – nu texte –, pulsații ale conștiinței în căutare de sine. Astfel se dezvăluie scriitura Doinei Spilca: un teritoriu care „nu e poezie, e dincolo de legile poeziei”. Și, de fapt, tocmai aici începe adevărata poezie – acolo unde încetează regula și se naște libertatea.

Estetica solitudinii: când cuvântul devine act interior

   „E solitudine.” Afirmația deschide întregul univers al acestei scriituri. Solitudinea nu este aici un accident biografic, ci o condiție structurală a creației. În tăcerea densă, cuvântul se încarcă de energie metafizică, gândul izbucnește „în flash-uri”, ca o fulgurație a spiritului în labirintul interior. Dacă poezia canonică presupune construcție, această formă de expresie mizează pe spontaneitate iluminatorie, pe „fragment” ca unitate de sens.

   „E solitudine”, notează autoarea. Și acest cuvânt, aparent simplu, poartă întregul miez ontologic al scrisului său. Solitudinea nu este aici un accident, ci o condiție a creației autentice. A fi singur înseamnă a coborî în sine, a te despărți de zgomotul lumii pentru a asculta muzica subpământeană a eului. Gândurile se nasc „în flash-uri”, ca niște iluminări bruște, asemenea fulgerelor ce despică noaptea inconștientului. Această scriitură nu urmează un fir narativ, ci un curent interior, spasmodic, „enigmatic”, un flux care amintește de jungianul proces de individuare, acolo unde conștientul și subconștientul dansează în același labirint.

   În termenii lui Cioran, avem de-a face cu „lirismul ideilor”, unde reflecția se condensează în imagini, iar imaginea devine pretext pentru o metafizică a eului. Scrisul nu este discurs pentru ceilalți, ci exercițiu de sine, o „meditație esențializată”, cum notează autoarea. Aici, literatura reia, în alt registru, funcția asumată de confesiunile augustiniene: aceea de a spune nu lumea, ci sufletul.

   Întreaga viziune este meditație esențializată. Aici, cuvântul nu este ornament, ci vehicul al unei purificări. Autoarea afirmă: „E reflexia luminii sau tenebrei, meditația esențializată a sinelui, defulare, purificare…” Avem în față un act cathartic, în sens aristotelic, dar și o formă de alchimie spirituală: din haosul emoțiilor se naște un cosmos interior, iar cuvintele sunt materia primă pe care spiritul o transfigurează. Blaga ar fi spus că aici trăiește „cenzura transcendentă”: o tensiune între misterul care se ascunde și efortul de a-l exprima. Cuvântul devine nu doar semn, ci și simbol – un prag între văzut și nevăzut.

Subconștientul, conștientul și supraconștientul: o cosmologie a eului

   „E subconștientul în taină, enigmatic, spasmodic în labirintul subteran, ocean nevăzut de lumini știute, dar nearătate. E conștientul, duhovnicescul de-a experimenta jocul ca ființă umană. E supraconștientul spre slavă, strop al sufletului în simfonia transcendentului.”

   Acest triptic nu este doar o descriere a procesului creativ, ci o ontologie a spiritului. Autoarea configurează o mișcare ascensională – de la haosul inconștientului jungian, la jocul conștientului (care evocă ludicul lui Huizinga), până la supraconștientul mistic, ce amintește de extazul plotinian.

   Această dinamică verticală rezonează cu hermeneutica sacrului la Eliade: omul, ființă scindată între profan și sacru, caută mereu o „ruptură de nivel” care să-l ridice din contingent spre absolut. Cuvântul devine aici scară a ființei, mijloc de transfigurare.

   „E subconștientul în taină, enigmatic, spasmodic în labirintul subteran, ocean nevăzut de lumini știute, dar nearătate.” În aceste cuvinte răsună cosmologia interioară a ființei: o mare subterană, unde lumina nu dispare, dar rămâne ascunsă. Jung ar fi numit acest spațiu inconștient colectiv, plin de arhetipuri, în timp ce Heidegger ar fi văzut în el locul unde Ființa se retrage pentru a putea fi gândită. Dar scriitoarea nu rămâne aici: din subconștient, ea urcă spre conștient – „duhovnicescul de-a experimenta jocul ca ființă umană” –, și apoi spre „supraconștientul spre slavă, strop al sufletului în simfonia transcendentului”. Această mișcare verticală evocă misticismul lui Plotin sau al lui Meister Eckhart: drumul sufletului dinspre tenebre spre lumină, dinspre multiplicitate spre Unul.

Muzicalitatea ca limbaj al ființei: între doina arhaică și jazz-ul libertății

   „Metaforă între doina românească și jazz, între step-ul ploii și ciocârlia în slavă.”

   Metafora devine o punte: între doina românească și jazz, între pământul arhaic și vibrația modernă, între ritmul ploii și ascensiunea ciocârliei. Scriitura e o sonată a contrariilor: o lucrare de filigran în care subconștientul „spasmodic în labirintul subteran” întâlnește conștientul – jocul vieții trăit duhovnicește – și aspiră spre supraconștient, acolo unde sufletul se preschimbă în „strop în simfonia transcendentului”.

   Metafora devine un spațiu intermediar, un „între-lumi”: „între doina românească și jazz, între step-ul ploii și ciocârlia în slavă.” Ce frapantă imagine a contrariilor împăcate! Între arhaicul doinei, cu rădăcini în mitul pământului, și improvizația jazzului – expresia libertății urbane –, se întinde o axă estetică ce reflectă paradoxul existenței moderne: nostalgia originilor și febra prezentului. Suntem, cum spunea Eliade, ființe scindate între sacru și profan, între ritualul arhaic și neliniștea contemporană. Scriitura aceasta nu alege o parte, ci le țese împreună, într-un limbaj care „sună” mai degrabă decât descrie, un limbaj care se apropie de muzică, acolo unde sensul cedează în fața vibrației.

   Această imagine concentrează esența estetică a scrisului Doinei Spilca: o topire a contrariilor. Doina, cu rădăcini în matricea arhaică, exprimă gravitatea pământului, nostalgia originilor, în timp ce jazz-ul aduce neliniștea modernității, improvizația, libertatea. În acest spațiu intermediar, scriitura devine „muzică de idei” (cum ar fi spus Nietzsche), unde sensul nu se impune prin logică, ci prin vibrație.

   Acest limbaj nu cere aplauze, nici înțelegere deplină. „Pentru alții… dodii, griuri.” Și poate că în acest aparent absurd se ascunde sensul cel mai profund: scrisul este mai întâi pentru tine, pentru vindecarea ta, pentru purificarea unui sine care se caută printre oglinzile multiple ale lumii.

   Este ceea ce Blaga numea „cenzura transcendentă”: sentimentul că misterul nu poate fi epuizat, doar sugerat, prin simboluri și ritmuri. Astfel, textul nu descrie, ci cântă; nu povestește, ci pulsează.

Viața ca fir de păianjen: ontologia fragilității

   Finalul condensat în versuri libere

„viața-i mister

timp în spirală

film trăit periculos

printre șinele de tren

acrobatic pe un fir de păianjen

în umbra surâsului

lacrimă de lumină”

reprezintă o ontologie lirică a existenței. Timpul nu e linie, ci spirală; viața nu e siguranță, ci risc, „film trăit periculos”, acrobatica unui echilibru imposibil. Firul de păianjen devine metafora centrală: fragilitate absolută, dar și rezistență secretă, ingenioasă.

   Imaginea firului de păianjen, a trenului, a lacrimii de lumină, creează un tablou fragil și acrobatic al existenței. Este un dans între primejdie și speranță, între umbră și surâs. Aici, între precaritatea firului și infinitul luminii, se joacă destinul uman.

   „Lacrima de lumină” închide această tensiune între precaritate și speranță. În termenii lui Heidegger, omul este „ființa aruncată” în lume, dar tocmai această aruncare îi deschide calea spre sens, pentru că îl obligă să devină creator de lumină în propria noapte.

Concluzie: O estetică a interiorității și a transcendenței

   Această scriitură nu vrea să fie poezie, pentru că ea este mai mult decât atât: este o experiență a ființei, o aventură a conștiinței în căutarea absolutului.

   Și totuși, această lucrare nu se vrea spectacol. „Potrivesc imaginea slovelor, de cele mai multe ori, doar pentru mine, iar… pentru alții… dodii, griuri.” Adevărata artă nu este făcută pentru a fi înțeleasă, ci pentru a fi trăită. Limbajul se închide și se deschide deopotrivă: pentru unii, el este poarta către mister; pentru alții, doar o succesiune de „griuri”. Dar, cum observa Blanchot, literatura autentică este întotdeauna „limbajul care se retrage din lume pentru a-i revela absența.”

   Scriitura Doinei Spilca nu se lasă încadrată: nu este poezie în sens normativ, dar este poezie în cel mai profund înțeles – adică „facere”, creație de lume interioară. Este jurnal, meditație, muzică, metafizică în imagini. Un text care cere nu doar citire, ci experiență. Pentru că, în ultimă instanță, „scrisul” aici nu este despre cuvinte, ci despre ființă.

   Scriitura Doinei Spilca nu este poezie în accepțiunea normativă. Este poezie într-un sens mai profund: o formă de gândire lirică, o metafizică în imagini, o tentativă de a atinge nevăzutul prin cuvânt. Ea nu imită viața, ci o reinventează – ca într-un „film trăit periculos” – și o ridică în spirală, spre locul unde sensul se contopește cu misterul.

   Într-o cultură dominată de formă și performanță, astfel de voci amintesc că adevărata literatură începe atunci când se sfârșesc legile – și rămâne doar misterul.

Motto poetic:

                    „și-a frânt lumina / într-un spin de oftat”

                                          Constanța – Doina Spilca

   Constanța – Doina Spilca este poetă contemporană, autoare de lirică simbolică și metafizică. A publicat în reviste literare și antologii naționale, cu o voce poetică distinctă, concentrată pe expresivitatea metaforei și introspecție spirituală.

   Poetă și eseistă contemporană, Constanța – Doina Spilca explorează în creația sa o poezie de profunzime spirituală și expresivitate stilistică, orientată spre metaforă, simbolism și introspecție metafizică.

   Constanța – Doina Spilca este o voce lirică distinctă a poeziei române contemporane, remarcabilă prin profunzimea tematică, densitatea expresivă și rafinamentul simbolic al discursului poetic. Poeta cultivă o formă de lirism interiorizat, cu accente metafizice, în care cuvântul este purtător de semnificații cosmice, iar tăcerea devine o formă de revelație.

   Textele sale se remarcă printr-un limbaj rafinat, o imagistică originală și o sensibilitate acută față de suferință, lumină și forța interioară a ființei.

   A publicat în reviste literare și volume colective, remarcându-se printr-o voce lirică distinctă, în care fragilitatea devine forță creatoare, iar cuvântul — vehicul de transfigurare.

   Scrie cu discreție, rigoare și inspirație.

Poetica personală

   Poezia sa se caracterizează printr-un limbaj esențializat, adesea vers alb, lipsit de punctuație, care favorizează o curgere onirică și meditativă. Imaginile poetice sunt elaborate cu migală și adesea transcendentale: stele, lumină, spin, țipăt, raze, glaciațiune – toate aceste simboluri alcătuiesc un univers în care durerea este filtrată, transfigurată și sublimată.

   Textele semnate de Doina Spilca nu sunt confesive în sens tradițional, ci transpun trăirea personală într-o dimensiune arhetipală și universală, făcând loc meditației despre ființă, suferință, destin, regenerare și lumină.

Teme și stil

   Tema victoriei interioare prin suferință apare recurent în creația sa, fiind tratată cu sensibilitate, dar și cu un ton grav și subtil specific expresioniștilor central-europeni. Universul său poetic este marcat de opoziții simbolice (întuneric/lumină, frig/căldură, cădere/înălțare), dar ele nu sunt niciodată conflictuale, ci tensionate în armonie — o linie a spiritualizării durerii prin limbaj.

   Din punct de vedere stilistic, Doina Spilca folosește metafora extinsă, sinestezia și simbolul vertical (ascendent), construind un spațiu poetic rarificat, aproape ritualic, unde imaginea capătă valențe de hieroglifă afectivă.

Publicații și activitate literară

   A publicat poezii în reviste literare și antologii naționale, fiind apreciată pentru coerența discursului liric și pentru originalitatea expresiei. Poemele sale circulă în mediile culturale online și offline, fiind receptate favorabil de către cititori sensibili la poezie simbolică, profundă, cu rezonanțe spirituale.

Estetica poetică

   Lirica sa se înscrie într-o direcție a poeziei postmodern-metafizice. Vocea Doinei Spilca este una personală, nu derivativă — un amestec de fragilitate, luciditate și lumină filtrată prin durere.

   Poezia sa nu oferă răspunsuri, ci deschide spații interioare. Este o poezie care nu vrea să convingă, ci să trezească. Să facă tăcerea să vibreze. Să îmbrace suferința în rază.

19 iulie 2025

cine sunt?

sunt un pământean efemer

în echilibru

între adolescență și matusalemic

între fata verde cu părul pădure

și muma pădurii

între Bach și Rammstein

între senin și negură

de regulă

sunt un echilibru de antonime

Urăsc doar Patul lui Procust

Copyright © Constanța-Doina Spilca

trecere

fir de nisip

lăcrimând din clepsidră

... uneori numărătoarea-i junețe

alteori

senectute

uneori

jale de bucium

alteori

„Capriciile” lui Paganini

uneori

floare roșie de câmp

alteori

pin de piatră

... iar mărgelele abacului

înșiră anotimpuri sufletești

repetitiv armonice

ori dizarmonice

în zbatere efemeridă

primăvară de mugur verde

arșiță de galben strălucitor

lacrimă ruginie de frunză tristă

și pustiu de alb înghețat

... iar verdele-n patru foi

ursește pe-o ramură de măslin

Copyright © Constanța – Doina Spilca

ancestru

e o iluzie

sunt pădure

și îmi șuieră vânt pustiitor

printre crengile dezgolite

de lacrimi de gheață

noaptea crivățului de bocet stelar

înghesuită

printre muguri de verde speranță

sunt aici

sau

sunt departe

este vis

ori

realitate

sunt ...

doar

un ram ancestral

ale cărui inele

scrijelesc existența

cu mugur

cu rod de iubire

cu sterp

cu pustiu

și canon

Copyright © Constanța – Doina Spilca

© Ioan POPOIU: „Să nu ne rinocerizăm”

Interviu cu Doina SPILCA

Ioan POPOIU: Aș vrea să-ți mulțumesc, mai întâi, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE.

Cum au fost copilăria și adolescența?

Doina SPILCA: Ursitoarea a fost trimisa Euterpei, m-a ursit cu hobby-uri. Copilăria și adolescența s-au dus. De cele ce s-au dus, numai de bine!

Ioan POPOIU: Acum ai început să scrii versuri?

Doina SPILCA: Versuri? Doar gânduri, semne de carte pentru fiecare filă de suflet, vârf de peniță într-un insectar de viață.

Ioan POPOIU: Cum este „dulcea pasăre a tinereții”?

Doina SPILCA: Răzvrătire – candoare.

Ioan POPOIU: Unde începe maturitatea?

Doina SPILCA: În plan spiritual.

Ioan POPOIU: Există un secret al existenței care ne-ar face fericiți?!

Doina SPILCA: Ne vom petrece spre lut căutând „secretul”, ne vom lamenta mereu că-i tainic și nu-l găsim. De ce-l ferecăm „secret”, de ce nu-l numim sănătate, spiritualitate, senin, zâmbet, normalitate?

Ioan POPOIU: Să vorbim despre poezie! Cum definești poezia?

Doina SPILCA: Esențializare, Univers în bob de slovă.

Ioan POPOIU: Literatura, arta, poezia ce loc ocupă în viața noastră?

Doina SPILCA: Locul pe care îl oferim noi.

Ioan POPOIU: Îți place Shakespeare?!

Doina SPILCA: E imposibil să nu-mi placă Shakespeare. E imposibil să nu-mi placă Eminescu.

Ioan POPOIU: De ce vibrăm atât la ROMEO ȘI JULIETA?!

Doina SPILCA: Emoționează mitul iubirii sacre, jertfa supremă și, de ce nu, „armonia antonimului” junețe – maturitate.

Ioan POPOIU: Și HAMLET? Am putea trăi fără prințul nefericit al Nordului?!

Doina SPILCA: Nu trăim fără el. Și noi ezităm între suspiciune și certitudine.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia ta?

Doina SPILCA: Alean, taină, dodii, griuri.

Ioan POPOIU: Ai un mesaj anume?

Doina SPILCA: Să nu ne rinocerizăm.

Ioan POPOIU: Publici puțin, ești foarte discretă, de ce?

Doina SPILCA: Tac atunci când nimic nu am a spune.

Ioan POPOIU: Poezia ar putea salva lumea?

Doina SPILCA: Poezia ar salva lumea, dar … lumea nu dorește să salveze poezia.

Ioan POPOIU: Cum vezi viitorul nostru, al oamenilor? Mai există viitor?

Doina SPILCA: Dacă vom rămâne solari în lumea glacială.

Ioan POPOIU: Doina, în încheiere, te rog să ne spui cum te vezi tu? Cine este Doina Spilca?!

Doina SPILCA: Confortabil ca observator – disconfort în prim-plan.

A consemnat,

© Ioan POPOIU

19 aprilie 2019

Surprinzător și emoționant răspunsul scriitorului Pavel Rătundeanu – Ferghete la încercarea mea, un surâs în ac de umor, de a-l sorcovi pe Ben Todică!

Mulțumesc, Pavel Rătundeanu – Ferghete!

„Căutare după mere pădurețe” întru mulți ani!

***

La multi ani!

Ța, ța, ța, căpriță, ța,

Asta-i capra din Banat

și conduce un Trabant

pân' la capra australă

în marsupiu cu beteală!

Ța, ța, ța, căpriță, ța!

La anu' și la mulți ani!

Doina Spilca

***

CĂ NOI O SEAMĂ DE SAMĂ SCRIEM DULCE DOINĂ DE POMINĂ

Doamna profesoară Doina Spilca scrie cu suflet, sufletește,

de omenie gen floare de colț de Românie

în culori de liniște, blajin, CAZANIE care sănătos încăpățânat sănatos, în culorlle păcii și muncii, de Făt-Frumos-Hristos, luminos,

în culori de bine și de ce ni se cuvine,

cum rar se mai scrie clasic omenesc, Floare de colț pe ștei, comoară rară și sub tei înfloriți pe alei,

cu Doamne ajută, scrie fără moarte, că scrie dialectic, artă, de biserică, și de Maică Precestă

scriind artă,

în figuri cu stiluri, cu spirituale aventuri

pe claviaturi sărbătorești,

claviaturi de pian,

că artistic, noi o seamă, de samă,

noi artistic, nu trăim în van,

că nu facem degeaba umbră pământului,

pe altarul soarelui,

pe imensa tablă de șah al pământului.”

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE

Interviu cu Doina Constanţa Spilca

© Ben Todică, Melbourne, Australia

România trăieşte timpuri simultane. Îşi trăieşte mai nou doar clipa, momentul, aproape că nu îşi aduce aminte ce a făcut aseară. Nu mai are istorie şi nici nu ştie dacă viitorul există. Desacralizare. Încolonare. Du-l pe român în deznădejde, rupe-i lumea interioară şi atunci faci ce vrei cu el. În toată această involuţie apar oameni dăruiţi spiritual, oameni aleşi, oameni marcaţi de conştiinţa pentru bunul simţ, respect pentru viaţă şi semeni, pentru frumos şi integritate - excepţii care  ţin neamul. Şi cu cât vor fi mai multe conştiinţe, toate adunate, vor vindeca starea de neîncredere care bântuie ţara.

Şi în timp ce sistemul cultivă neliniştea, oameni ca Doiniţa Constanţa Spilca se retrag în interiorul eului, deschid  calculatorul şi compun. Creează clipuri  pline de sensibilitate şi frumos, armonie perfectă de imagine şi sunet, pornesc pe drumul speranţei, iubirii, credinţei. Spilca este un artist sincer şi serios, un bun observator. Ea este capabilă să scoată eleganţa, frumosul şi lumina din întuneric. Ea pare că a găsit drumul spre inimile noastre şi ne cucereşte de la o vreme încoace. Clipul ei intitulat “Poveste de iarnă” de pe situl scdoina o încununează. E un adevărat leac pentru cel în căutarea frumosului, un balsam pentru suflet.

Constanţa Spilca e din Timişoara şi ea crede cu adevărat în darul divin şi locul paradisiac, în locul frumuseţii pure şi al iubirii veşnice. Acolo unde cuvintele nu sunt capabile să transpună, în care doar o mâna divină sau un talent  dăruit te poate conduce. Acolo o puteţi găsi pe artistă, care prin clipurile sale ne invită la a ne lepăda de ego-ul nostru, a ne curăţi de grijile lumeşti şi a ne îngemăna cu divinul.

Am căutat-o şi i-am cerut un interviu:

Ben Todică: Dragă Doiniţa, mulţi dintre spectatorii clipurilor tale ar dori să afle cine se ascunde în spatele acestor lucrări frumoase. Câte clipuri ai realizat până acum?

Doina Constanţa Spilca: Sunt multe, nu le mai ştiu numărul. Pe You tube sunt 16.

BT: Când ai început?

DCS: În copilărie îmi plăcea să pictez. Acum vreo 5 – 6 ani am început să mă familiarizez cu munca pe computer şi să-i descifrez tainele. Apoi am îndrăznit „să mă joc” cu imaginile.

BT: Cine ţi-a dat ideea?

DCS: La început, realizam felicitări pentru prieteni. Miniclipurile erau cadourile mele pentru zilele lor aniversare. Apoi, în 2009, poeta Mariana Gurza m-a rugat să îi ilustrez câteva poezii. Au fost câteva stângăcii realizate în power point. Abia după ce, un prieten, mentorul meu, mi-a explicat câteva reguli ale editării, clipurile au devenit mai „şlefuite”, au crescut calitativ. Îi rămân îndatorată, îi mulţumesc!

BT: Ce urmăreşti, unde vrei să ajungi prin ele?

DCS: Este un hobby, o metodă de a mă desprinde de mercantilismul acestei lumi şi de a mă refugia, câteva minute, într-o existenţă iluzorie a sublimului.

BT: Cum îţi alegi subiectul?

DCS: Subiectul vine spre mine. O imagine, o melodie, un eveniment care mă impresionează în mod profund, declanşează o trăire puternică, o poveste pe care, apoi, încerc să o transpun în imagini.

BT: Cine te finanţează?

DCS: Nu costă mult. E nevoie de un PC, de un program de editare video, destul de simplu, iar imaginile şi fondul muzical le găsesc pe site-urile gratuite, pe internet. Aşadar, investiţiile sunt minime.

BT: Clipul „Poveste de iarnă” mi s-a părut superb, mirific montaj! Fascinant dans de lumini, fulgi şi confeti! Tot universul e în sărbătoare, e într-un continuu dans al constelaţiilor, o baie de stele, o simfonie a dorinţelor care te poartă în vis?!!!

DCS: Îţi mulţumesc pentru aprecieri, ştiu că ele sunt sincere. Şi eu consider „Poveste de iarnă” cel mai reuşit clip al meu. Sunt mulţumită, în mod deosebit, de două momente ale clipului:

1) la min. 1:20, când apare semnul „∞” (infinit) pe care l-am imaginat NAŞTEREA, care poate să fie Crăciunul sau naşterea galaxiilor (în funcţie de convingerile fiecăruia, creaţionism sau evoluţionism). Acest moment poate imagina şi naşterea noastră, e steluţa care parcurge apoi întregul clip.

2) Finalul clipului, l-am imaginat, de asemenea, cu două interpretări: vremelnicia noastră pământeană, prin morişca timpului (are pe ea morişti mai multe şi mici, sunt ale fiecărui individ), şi câte o stea căzătoare pentru fiecare dintre noi, poate e prea incifrat, şi/sau bucuria vieţuirii, o ploaie de artificii, confeti,....

Zborul, valsul,... fulgilor, pe tot parcursul clipului, poate imagina bucuria din perioada sărbătorilor de iarnă, dar şi zbuciumul nostru în această viaţă.

I l-am arătat unei cunoştinţe care este un antitalent artistic. S-a uitat la el, a spus că nu-i place, că nu a înţeles nimic şi l-ar nota cu nota 5 sau 6 (pe scara de la 1 la 10). L-am întrebat ce a simţit când s-a uitat la el. Mi-a spus „parcă am asistat la o şedinţă de hipnoză”. Mie mi s-a părut că a fost un compliment extraordinar la adresa clipului.

BT: Îţi mulţumesc, dragă Doina Constanţa Spilca, şi îţi vom urmări cu interes evoluţia pe site.

Crearea şi postarea clipurilor pe you tube este modul Doiniţei de a dărui. Atunci când citeşti comentarii pe site-ul artistului, de genul: “Felicitări! Un cântec excelent şi un video pe măsură. Emoţionant...! Felicitări Doiniţa! Ce efecte frumoase are! Tare mult aş vrea să ştiu cu ce program e făcut? Superb!!! Mulţumesc pentru delectare!!! Primăvară veşnică în suflet”!, nu poţi decât să fii mândru că există o speranţă, speranţa că vom fi scoşi din starea de griji şi nelinişte, din spaima teribilă în care ne aflăm şi să fiu convins că România viitorului va fi salvată de români “…ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu." Dan Puric