Traversarea crestei principale, iarna, din Valea Viștea în Valea Rea

Ne vedem de drum, uimiti de cat am mers si cat mai este de parcurs. Ciprian inainteaza primul, seara se lasa si ideile pe care le aveam pentru azi s-au spulberat. La 17,50 sosim la refugiul Valea Vistei (imaginea 5).

Prindem un horn larg, cu zapada mare si moale. La capatul hornului o saritoare cu gheata pe stanga ne bareaza calea. Pe dreapta ne afundam prea rau. Ce ma supar e ca am tot echipamentul pe mine, ma misc greu si Ciprian nu s-a legat... parca m-as catara singur. E destul de obosit si nu poate trece peste gheata. Incerc si eu, am rucsacul in spate si coarda dupa gat si nu-mi e bine. Pioletii se infig cum trebuie dar nelegat si cu rucsacel nu sunt sigur pe mine. Pun un surub dar gheata e prea subtire pentru unealta mea de circa 20 cm. Acum imi dau seama ce bune erau si doua suruburi de 10 cm, pentru progresie...

E destul de tarziu, ora 16, la apus si tot peretele se afla in soare. Daca iesim in creasta pe Vf. Ucisoara trebuie sa coboram in Saua Orzanelei apoi sa urcam pe Coltul Vistei, sa coborim prin Portita Vistei, toate astea pe intuneric! Decidem sa coboram, motivul fiind ora inaintata si oboseala acumulata. Mie imi pare rau ca nu am pornit pe partea dreapta a saritorii.

Vom cobora spre “base camp”... De asta data panta imi pare o jucarie, ne-am obisnuit cu terenul. Pentru inceput urcam iar in Spintecatura Vistei Mari (20). 

Coborarea pe urmele sapate adanc e mult mai usoara. La saritoarea cu gheata de la jumatea scocului (pe care am ocolit-o la urcare) am chef de joaca si o urc repede si sigur. Mai jos alunec controlat, pe sezut, desi doi pioleti sunt incomozi, dar panta nu e periculoasa. Coborirea culoarului dureaza o ora... se putea si mai repede. Deja s-a lasat frigul si acum ne grabim sa pornim pe lungul drum de intoarcere spre refugiu. Pierdem timp cu dezlegarea coltarilor. Chingile au inghetat si acum avem probleme.

Prognoza arata ca duminica si luni vor fi ninsori. Ciudat dupa ziua asta fara nici un nor sau vant! Asta e informatie primita prin telefon in Spintecatura Vistei.

La ora 19 sosim la refugiu. Baietii au plecat demult la vale si ne-au lasat ceva alimente! Ne bucuram si le multumim in gand. Ei s-au grabit sa ajunga la civilizatie dupa ce au urcat pana in Spintecatura de sub Moldoveanu. 

Dupa o noapte instelata si nu prea friguroasa pornim si noi, cu tot bagajul, spre creasta principala. Plecam destul de tarziu, la 8... Aici e ultima sursa de apa in stare lichida. Eu plec cu pet-ul gol fiindca am bagajul mult prea greu.

In vale si pe creasta e negura, ceea ce nu ne incanta. Suntem amindoi posomorati. Incepe si ninge marunt dar inaintam fara sa ne gandim bine daca merita sa urcam in creasta (25). Azi am fi dorit sa ajungem in Fereastra Mica dar asta e, putem sta o noapte si in refugiul Vistea. Mai sus, ne echipam cu coltarii. Uneori se simte si vantul. Continuam. Urmele baietilor nu se mai vad pentru ca in multe zone zapada este intarita. 

La 11,30 suntem sub Muchia la Bold unde vom urca un culoar larg din stanga. Este o panta continua si eu inca merg cu betele de schi. Ciprian e mai in fata, se lupta cu spartul urmelor. Doar o singura data zarim niste raze de soare care incearca sa sparga norii de pe creasta. Tot speram sa se curete norii... Raman mult in urma, nu sunt intr-o forma prea stralucita. Imi scot pioletul si lucrez mai bine. Ciprian s-a oprit pe un brau larg. Vrea sa hotaram impreuna directia. Facem stanga pe sub perete si la 13,30 iesim in creasta langa Portita Vistei, chiar in momentul in care se dezlantuie viscolul.

Am facut 2 ore pe valcelul asta, pe o zapada moale si mare si cu panta accentuata. Ii multumesc lui Ciprian ca a avut puterea sa sparga urme; ma gandesc ca e foarte istovit si la limita. E ceata, nu sunt urme, abia vedem urmatorul stalp spre refugiu. Nici gand sa mergem acum spre Moldoveanu. Ne minunam cand vedem niste cornise suspendate pe niste hornuri care ne faceau cu ochiul de jos. Nu vreau sa ma gandesc cum am fi spart cornisa cu "surplomba". In 10 minute sosim la refugiu (26).  

Usa e putin blocata de gheata dar cu cateva miscari de piolet eliberam intrarea excelentului adapost. Vrem sa ne eliberam umerii si sa ne adapostim de vant. Topim zapada si speram la o imbunatatire a conditiilor meteo. Sunt inca entuziasmat ca am ajuns pe creasta si inca nu ma gandesc la coborare. Daca pana la ora 16 nu se mai domoleste vantul ori ceata trebuie sa renuntam la Moldoveanu. Ninge abundent, deseori viscolit in usa si e ceata groasa. Se pare ca suntem blocati. Mai avem inca o zi si jumatate pana la tren. 

Luni dimineata se inmultesc problemele: lipseste semnalul telefonic si se mentine viscolul. Amanam plecarea pana la ora 12, sperand la o fereastra de vizibilitate. Dupa viscolul asta nu mai putem sa coborim valcelul parcurs la urcare. Probabil ca e risc mare de avalansa.

La ora 12 plecam spre Portita Vistei, abia avansand cu viscolul din fata. Ciprian nu are ochelari, cagula ori gluga si e foarte greu pentru el. Nici mie nu-mi e prea bine asa camuflat. Ochelarii nu-mi sunt de prea mare folos. Ne-ar trebui ceva etans... Ne legam in coarda si incercam sa coboram pe la marcaj. Ciprian taie urme pe traverseu desi nu vede nimic. Are fata plina de gheata, dar nu simte. Il atentionez, vedem un stalp in departare, pe sub perete. Ii arat directia insa dupa 20 metri renunta. E inghetat si nu vede nimic. Ma supar ca nu poate continua si ca vrea sa renunte. Ii spun ca merg eu in fata, dar degeaba, ca nu vede din cauza zapezii.

Nu e atent la coarda ca sa ma fileze fiindca nu vede din cauza viscolului. Pornesc si eu ca orbul, am mai trecut prin momente asemanatoare, trebuie sa ajung neaparat maine seara acasa! Ma impiedic in zapada, parca fuge cu mine dar nu-mi e frica fiindca stiu ca aici sub perete e o brana larga, pe care e poteca. Bine ca nu m-a vazut cand am alunecat. Imi comunica sa renuntam. Vin nervos si obosit la el si ii cer sa se dezlege si sa ma lase. Nu vrea si plecam suparati la refugiu. Toata treaba a durat cam 2 ore. 

La refugiu facem mamaliga, privim harta si daca pana la ora 16 nu se indreapta vremea suntem nevoiti sa coboram spre... SUD! Va fi cel mai lung drum, deloc sigur, nemaifacandu-l nici unul dintre noi pe acest traseu din Valea Rea! Uneori, de langa adapost vedem pana la primul stalp ori pana in Portita. Timpul trece... 

La ora 16 plecam spre Portita Vistei, pe urmele aproape sterse. Apoi ne lasam diagonal dreapta, spre Iezerul Triunghiular. Fiecare punct negru (bolovan) este foarte important. Zapada mare pana la genunchi este asezata peste un strat de firn. Coboram incet, cu teama. Ceata groasa ne impiedica sa vedem la mai mult de 20 metri. Tinem aproape (27).

Ciprian ma intreaba daca stiu sa fac un iglu. Nu ii raspund pe moment... nu trebuie sa se gandeasca la asa ceva, nu avem echipament de bivuac in zapada, pe viscol. Fiecare stalp pe care-l zarim ne face sa zambim, sa speram. Mai e putina lumina si trebuie sa razbim pana la drum. Linia potecii merge diagonal stanga. Viscolul s-a mai linistit, suntem atenti la taierea urmelor. Sunt in fata, cu ceva mai mult tupeu, probabil energia imi vine din stres. Maine seara trebuie sa ajung acasa! Sosim la un prag glaciar, in apropiere de ramasitele unei stane. Nu trebuie sa ramanem aici. Pe dreapta nu putem cobora. E mult prea abrupt. Mergem in continuare, la piolet. Trebuie sa traversam spre stanga catre urmatorul stalp.

Este destul de periculos, Ciprian vrea sa ma urmeze dar reusesc sa-l conving sa astepte pana traversez. E o zona cu risc si nu vreau s-o patim amandoi. La fiecare pas astept bufnitura si ruperea placii de zapada. Traversam un valcel aprupt, plin de zapada si foarte larg. Sosesc la adapostul peretelui, apoi la niste brane cu iarba care trebuie descatarate. Vine si Ciprian, incet. Are probleme din cauza oboselii.

Mai sunt vreo 30 de minute pana la caderea serii, deja se vede bine padurea si probabil capatul drumului forestier de pe Valea Rea. Incerc sa mentin ritmul si sa coboram cat se poate pe lumina. Of, ce se intampla Cipriane, imi zic in minte!? Hai mai repede!

Macar de-am ajunge pe lumina la forestier ca l-om urma noi toata noaptea. Marcajul probabil ca merge spre stanga dar noi coborim direct spre copaci, pe linia de cea mai mare panta! Ma dau peste cap, nu patesc nimic si continui. Deseori se simt stanca sau branele cu iarba. Prindem o valcea si mergem pe urmele unei avalanse. Apoi auzim apa si mergem pe malul drept. E destul de intuneric, la distanta apare forma unui adapost. Langa forma respectiva ne dam seama ca e doar o stanca. Cat mai dureaza? Bine ca s-a oprit ninsoarea. Ne luptam cu zapada mare, uneori ajunge pana la coapse. Trebuie sa traversam valea, suntem norocosi ca nu e apa si la 7 seara sosim la celebra stana din Valea Rea (imaginea 28) (vezi stana si poze din zona invecinata ei la). 

Suntem transpirati si obositi. Scoatem greu lanternele, aranjam priciurile, gatim, operatiuni ce ne iau mult timp. Lanterna mea se “termina” asa ca-mi piere cheful sa mai colind noaptea. Ciprian propune sa plecam la 3-4 dimineata. Fara urme pe forestier ne vom epuiza foarte repede.

Urmeaza o noapte geroasa, cu -10 grade in stana! Cum ies din sac ma ia frigul. Gazul, benzina si alimentele sunt pe sfarsite. 

Marti continuam cursa contra cronometru... La ora 6 parasim stana; Ciprian e inainte si pleaca sa traveseze paraul peste un pod cu zapada de 1 metru. Nu apuca sa strige cand pica intre scandurile puntii, dar sunt in spatele lui. Reusim sa iesim de acolo si continuam drumul prin vad. Ajungem in sfarsit pe drumul forestier, la un indicator (spre Portita Vistei, 3 ore pe marcaj; spre Moldoveanu, pe la Lacul Galbena - vezi descrierea traseului la, ghidul Fagarasului actualizat in februarie 2011) (pe indicator este scris, cu marker, "fara marcaj si 7 ore" spre Galbena si Moldoveanu - in realitate traseul este marcat, insuficient pentru vreme rea - vezi). Pe creste inca e negura.

Imi tot zic ca poate trebuia sa fi ramas in Portita Vistei si am fi coborat azi spre nord, dar e prea tarziu. Trebuie sa ne concentram la taierea transeelor. Sa vedem ce facem pe drumul asta lung de circa 40 km... Poate de la barajul de pe Raul Doamnei (Lacul Vasalat) vom gasi ceva urme si masini spre Slatina (Arges). Pe zonele sudice poti merge si doua zile. Nu este bine deoarece nu avem timp suficient. Am mai patit o coborire pe sud, in aprilie 2010, pe Valea Curpenului spre Raul Vadului si Valea Oltului (o descriere a acestei din urma zone gasiti la, ghidul Fagarasului actualizat in februarie 2011).

Am mers foarte putin si nici o urma de om. Vremea s-a inseninat. Facem pauze scurte pentru ceva calorii si ciocolata si la 12,30 vad urme de utilaj! Suntem la Furfuescu, la indicatorul spre Curmatura Malita (3-4 ore, triunghi rosu; vezi, ghidul Fagarasului actualizat in februarie 2011), pe care am vazut-o pe parcursul a mai multi kilometri!

Ura! Sunt vesel! Dupa doua minute gasim si primii oameni, extrem de mirati de prezenta noastra. Apoi tractoare si camioane. Ni se promite ca ne vor ajuta cu transportul, dar mai tarziu. Vreme senina pe creste (34).

Continuam pe jos si dupa 30 minute un prim camion cu busteni coboara. Ii sarim in fata si ne urcam in cabina soferului. Pana la baraj facem mai bine de o ora, adica vreo 20 km... Este un drum minunat, chiar si iarna. Uneori, la vagoanele muncitorilor sunt puse haine la uscat. Peretii de stanca de langa drum sunt tapetati de gheata si ne visam catarindu-ne. Este placut la caldura din cabina soferului si bucuria apare pe chipul nostru. Vedem marcajul punct albastru ce conduce pe Valea Zarna.

Coboram din camion la barajul Vasalat de pe Raul Doamnei, de unde ar mai fi circa 10 km pana in prima localitate, Slatina. Semnalul telefonic apare mult mai jos. Aflam ca odinioara era cale ferata forestiera in locul drumului.

Este ora 14 si mai avem timp. Pana la urma camioanele ne vor ajunge din urma. Dar la podul de langa baraj trece o camioneta pe care reusim s-o oprim. Continuam drumul si cursa pana la Domnesti (Arges). Ah, ce drum lung era de parcurs pe aici prin sud! Pe zeci de kilometri vezi 2-3 masini. Din Domnesti (Arges) exista curse regulate spre Pitesti (8 RON) iar din Pitesti sunt autocare spre Bucuresti (19 RON).