Pagina de pornire

Antonio Spadaro – La ce foloseşte literatura/ şcoala ...

„Literatura «foloseşte», în mod fundamental […], la exprimarea prezenţei noastre în lume şi, ca un instrument optic, la interpretare ei, la sesizarea a ceea ce trece dincolo de simpla «literalitate» a celor trăite, la discernerea în ea a semnificaţiilor şi a năzuinţelor fundamentale.” (p. 11). Literatura îi permite omului să se înţeleagă pe sine pentru că ea se întemeiază în străfundurile omului. Scriind, autorul coboară în sine, se descoperă şi, paradoxal, se construieşte deopotrivă, traseu pe care îl urmează apoi cititorul. În acest fel, literatura devine o adevărată experienţă spirituală. Scrisul şi lectura au astfel un caracter iniţiatic, îi aproprie treptat omului propriul mister. Dacă scriitorul e uimit de propria-i creaţie, se autocunoaşte prin ea, întrucât ea îşi are „izvorul într-o împărăţie mult mai întinsă decât aceea pe care mintea sa conştientă o poate îmbrăţişa” (Flannery O’Connor, p. 54), lectorul are o relaţie similară cu paginile cărţii, „se mişcă înlăuntrul lor şi, citind, se citeşte, adică citeşte din sine însuşi.” (p. 75) Literatura e supusă astfel unui paradox în raport cu omul: se naşte din el şi în acelaşi timp îl construieşte spiritual. Tocmai de aceea ea este un adevărat salvator; opera, cum semnala Marcel Proust, citat de Spadaro, resuscitează spiritul căzut în ignoranţă, ea are cheile magice care „ne deschid, în adâncul nostru, acele porţi pe care noi n-am fi reuşit niciodată să le deschidem.”(p.73) Literatura îşi revendică astfel statutul ontologic şi teleologic în mitul salvatorului salvat.

Dincolo de dovada erudiţiei, argumentele puse de Spadaro în slujba conturării problematicii utilităţii literaturii trădează mereu o centrare în domeniul revelării dimensiunii spirituale profunde a omului. Ele vorbesc mereu de o imersiune în sine a autorului prin creaţie şi a cititorului prin lectura operei. De un punct de întâlnire între cei doi, dovedindu-se astfel o dimensiune spirituală comună. Se poate astfel concluziona că Antonio Spadaro pune literatura în slujba configurării esenţei spirituale a omului, iar cartea sa, ca discurs ce se vrea ştiinţific faţă de literatură, e angajată, la fel ca oricare alta, faţă de însuşi obiectul pe care-l studiază, susţinându-i necesitatea existenţei.

Limba română

Limba este mijlocul universal de exprimare şi transmitere a ideilor şi a sentimentelor, un instrument de comunicare prin care experienţa umană se realizează în mod diferit în fiecare comunitate lingvistică, un sistem funcţional, produs al activităţii umane, ce are o finalitate şi un scop, un cod organizat după anumite reguli general acceptate de vorbitori. Tudor Vianu arată că „Cine vorbeşte comunică şi se comunică. O face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social”