Making Sense of Russian Political Ambiguities

http://www.unz.com/tsaker/making-sense-of-russian-political-ambiguities/

Making Sense of Russian Political Ambiguities

Making Sense of Russian Political Ambiguities

http://www.unz.com/tsaker/making-sense-of-russian-political-ambiguities/

&

https://sites.google.com/site/larromanieaucarrefourdes/making-sense-of-russian-political-ambiguities

Introduction: the world is not Hollywood

The past couple of weeks saw a number of truly tectonic events taking place simultaneously in the US, in Russia, in Israel, in Syria, in Iran and in the EU. I think that it would also be reasonable to say that most of those who opposed the AngloZionist Empire have felt feelings ranging from mild disappointment to total dismay. I sure did not hear many people rejoicing, but if somebody was, they were in the minority (uncharacteristically, Mikhail Khazin, for example). These reactions are normal, we all form expectations which can be, and often are, disappointed. Still, even when the news is clearly bad it is helpful to keep a number of things in mind.

First, people, countries and events are not frozen in time. They are processes. Processes, by definition, are subject to change, evolution and (even radical) changes in direction.

Second, each process carries within itself the seeds of its own contradiction. This is what makes processes dynamic.

Third, people are imperfect. Even good people make mistakes, sometimes with tragic consequences. Yet it would be wrong to separate them all into either “infallible hero” or “abject villain and loser”. In fact, I would argue that any kind of mistake, especially a serious one, carries within itself its own contradiction which, in turn, can end up “energizing” the original process by creating a different set of circumstances.

All this is to say that the real world is not like Hollywood when the outcome of the story is only 90 minutes or so away. The real world is at war with the Empire and in this war, like in any other wars, there are mistakes and losses on both sides Both sides make mistakes and the results of these mistakes affect the future course of the war.

I would argue that in the past couple of weeks Russia suffered not one, but several PR disasters. I would also argue that the Zionists have had some tremendous PR successes. I will list them further below, but I want to suggest to you that PR disasters and successes are not quite the same as real-world, tangible victories. Furthermore, PR disasters and successes can sometimes be useful, as they reveal to the world previously overlooked, or underestimated, weaknesses. Finally, PR disasters and successes, while existing mostly in the realm of perceptions, can have a real-world effect, sometimes a dramatic one.

The usual chorus of Putin-haters who immediately declared final victory is completely mistaken and their reaction is the reflection of an infantile understanding of the complex world we live in. In the real world, a person like Putin can, and usually does, commit mistakes (PR and real-world mistakes) and the enemy can mount very effective counter-attacks. But the outcome of the war is not decided on a single battle. Furthermore, in politics, like in regular warfare, tactical mistakes and successes do not at all imply operational or, even less so, strategic successes. During WWII the German military usually performed better than the Soviet one on the tactical level, but the Soviets were superior on the operational and strategic levels. We all know how that war ended. If you want to read a good analysis and debunking of the “Putin caved in” nonsense, I recommend the article ”Russia Betrayed Syria”: Geopolitics through the eyes of a fearful “pro-Russia” Westerner” by Ollie Richardson.

The other extreme is to deny, against all evidence, that there is a problem or that mistakes have been made. That kind of stubborn flag-waving is actually unhelpful as mistakes are inevitable, and the first step towards mitigating them is to recognize them. The extreme version of that kind of flag-waving (pseudo-)patriotism is to denounce a person brining up problems as a traitor or a defeatist.

It is with all this in mind that I would like to revisit what has taken place and try to gauge what the real-world consequences of these PR events might be.

Part one: Putin disappoints

Quick summary: Putin re-appointed Medvedev, appointed Alexei Kudrin as Chairman of the Accounts Chamber of Russia and Vitalii Mutko as Deputy Prime Minister in charge of construction, he then hosted Bibi Netanyahu in the Kremlin while the latter bombed Syria right before, during and after Netanyahu’s visit. Finally, there is the disgraceful zig-zag about the S-300 for Syria: first, yes we will do it, then, no we won’t. All these events can, and should, be carefully analyzed and explained, but I don’t think that it makes sense to deny that most people feel a sense of disappointment over it all (except, of course, the bright geniuses who will claim that they knew all along that Putin was “fake”, but this is precisely the “Hollywood-thinking” types on whom any real analysis would be lost in the first place).

I would argue that even those who think that this is no big deal and that nothing terrible happened will not, if they are honest, deny that Putin must have known, without any doubt, that his decisions would be unpopular with the Russian public and that, very uncharacteristically for him, he deliberately chose to ignore his only public opinion and favor other considerations. That is something very new and, I think, something important.

There are roughly two camps vying for power inside the Kremlin: I call them the Atlantic Integrationists and the Eurasian Sovereignists. The former group is a pure product of the 1990s. We can think of them as “liberals”, IMF/Washington Consensus/WTO/WB types; folks who came to power thanks to the regime of oligarchs which ran Russia from about 1990 to 2000 and which was both deeply pro-American and which had extremely close ties to Israel and the various political Jewish and Zionist organizations in the West. The latter group is primarily a product of the armed forces and the security services. The “bridge” between the two is, by the way, the Russian military industrial complex in which both groups are represented. Unsurprisingly, most Russian “elites” (defined simply as people who made their fortune or, at least, a good living in the 1990s and after) support the Atlantic Integrationists, while most “regular” Russian people overwhelmingly support the Eurasian Sovereignists. This is why Putin is so popular and Medvedev never was. What is interesting is to look into how these groups relate to Israel and Zionism.

In a past article, I have already looked at the complex and multi-layered relationship between Israel and Russia. At this point we need to look a little deeper and see how each of these groups relates to Israel and Zionism.

Atlantic Integrationists: unsurprisingly, they are pro-Israeli to the hilt. For them, Israel is a totally normal country, even to be admired, as they all have personal/family and business ties to Israelis in Israel and in the US. While there is no official version of AIPAC in Russia, let’s just say that the ADL would give the Atlantic Integrationists a perfect score for loyalty and service.

Eurasian Sovereignists: here, things are much more complicated. Some Eurasian Sovereignists are profoundly anti-Zionist ideologically, while others don’t really care. But even for those who have no love for Israel, or who are deeply opposed to the Zionist influence in Russia in the 1990s or even today (especially in the Russian media), do not necessarily find it useful to say much about it. Why? Primarily because they think, and I would say correctly so, that being pro-Russian (in the sense of patriotic and wanting a truly sovereign Russia) does not have to entail being anti-Zionist, anti-Israeli or anti-Jewish. Furthermore, there are, and have always been, patriotic Russian Jews who have been an integral part of the Russian culture and history. Just like I often write that for Russians, Muslims are not “aliens” in the way many westerners perceive them, and Jews are not “aliens” for Russians either. This is why you can often meet the following Russian type: they will bitch and complain about all the Jewish “crooks and politicians”, but have “good” Jews as their closest and best friends. This is not blindness at all, this is the expression of the fact that to loathe an ideology is one thing, but to collectively feel hostility towards a group of people you know very well is a completely different proposition. I will never cease to repeat it: Russia is, has always been, and still remains a multi-ethnic and multi-religious society in which the presence of “others” simply is a fact of life.

Then there is the WWII factor, which the Israelis and Russians Zionists have been extremely skilled at exploiting to the max: Russians and Jew are united in a common memory of the horrors the Nazis inflicted upon them and they also often sense that West Europeans and Americans are, well, maybe not quite as sincerely sympathetic to their plight even if political correctness forces them to pretend to be. As a result, you will find that most anti-Zionist Russians, while surely not “ADL compatible” in their views, hate the Nazis and everything western racism stands for no less than Jews would. If fact, when faced with the modern wave of rabid russophobia, many Russians say “we are the new Jews”, meaning that everything evil on the planet is blamed on them regardless of fact or logic. Like it or not, but that common memory does bind Russians and Jews in a profound way.

I can already imagine the rage and disgust my words above will trigger in western Jew-haters for whom the world is split into two groups: Jew-haters (good) and all those who “sold out” to “the Jews” (as if there was such monad as “the Jews”). All I can tell them is this: don’t project your reductionist world view on others, especially not on Russia. If you do, you will never “get” Russia and you will be stuck with the kind of proverbial nonsense like “a riddle, wrapped in a mystery, inside an enigma”.

Part two: The Empire Strikes back

The past couple of years have been terrible for the Zionists, both in the US and in the rest of the world. First, there was the crushing defeat of their candidate in the US and the election of a candidate they rabidly hated. Then there was the Russian military intervention in Syria which prevented them from overthrowing the last secular “resistance” regime in the Arab world. In Russia, “their” Atlantic Integrationists were slowly but surely losing power and all in all, the western sanctions turned out to be a blessing for Russia. Putin’s popularity was soaring to new heights and the the global “Zionist house” was on fire. In the US, the Zionists counter-attacked with lightening speed and with a devastating effectiveness, breaking Trump in about 30 days (as shown by Trump’s betrayal of Flynn and later Bannon). After that, Trump made appeasing AIPAC his full-time job.

But that left another problem: while the US was re-taken under control, Russia, in the meantime, had succeeded in developing the capabilities to completely negate the entire US ABM system, to make much of the surface fleet obsolete and severely to impair the ability of US airpower to operate in airspace contested by modern Russian air defenses. In other words, in purely military terms, this was “game, set, match for Russia”.

[Sidebar: to those shocked by this statement and who would dismiss this as “Russian propaganda” I will submit the following: US military power is predicated on the following:

1.The ability to deploy a carrier strike group anywhere on the planet.

2.The ability to protect that carrier strike group from any major counter-attack.

3.The ability to strike any country in the world with enough missile and airstrikes to break its will to continue to fight.

4.The complete and total control of the skies (air supremacy). US forces simply never train for a combat scenario where they don't control the skies or, even less so, when their enemy does.

5.The very strong belief that no enemy would dare attack major overseas US bases.

6.The very strong, quasi religious, belief that US military technology is superior.

7.The absolute certitude that the US mainland would never be hit in a counter-attack.

None of the previous beliefs are based in reality anymore and, in fact, their opposite is true. This is why when dealing with a near-peer or peer enemy the US armed forces are more or less useless. The only very notable exception is the US nuclear triad and the US submarine fleet. The current situation in Syria (and by implication, Iran and Russia) is finally gradually bringing this new reality to the awareness of US decision-makers and military commanders.]

This is why Russia, albeit with only a tiny contingent, succeeded in turning the tide of the war in Syria and even now presents the AngloZionists with a frustrating challenge: a (comparatively) tiny contingent of Russian forces completely derailed the Empire’s plans for the entire Middle-East: not only is there a real change of peace breaking out in Syria, but the situation is far from having the Takfiris and Shia killing each other in Syria and Lebanon (a key part of the Israeli plan for the region). Hezbollah, Iran and the Syrians are now in a victorious coalition on the ground with the “Axis of Kindness” forces roundly defeated.

So the Israelis decided on a simple, very effective and very dangerous counter offensive plan: 1) start a war between the US and Iran by creating an acute crisis as a result of the US reneging on its legal obligations and 2) bait Iran into a counter-attack in response to Israel air operations against Iranian and pro-Iranian forces in Syria. But for that plan to succeed, Russia needed to stay out.

So far, at least, it looks like the Israelis have convinced the Russians to stay out. But is that perception really well founded?

Part three: factors inhibiting Russia

First and foremost, as I have already explained in great detail in the past, Russia has absolutely no legal or moral obligation to support, protect, arm, train or otherwise assist anybody in the Middle-East. None. Russia has already done more for Syria than the entire Arab/Muslim world combined with the notable exception of Iran and Hezbollah. As for the Arab/Muslim world, it has never done anything for Russia and still is doing nothing. So those who like to whine about Russia not doing enough simply have no case whatsoever.

Second, the Russian air defense and air forces in Syria have only one mission: to protect the Russian task force in Syria. Whoever got the idea that Russia is supposed to shoot down Israeli aircraft or missiles over Syria has not been paying attention to public Russian statements about this. The notion that the Russian task force in Syria is there to engage US/NATO/CENTCOM forces is just as ridiculous.

Third, and contrary to a frequently held misconception, the Syrian government, Iran, Hezbollah and Iran have different agendas in the Middle-East. Yes, they are de-factoallies. They also have the same enemies, they often work together, but they all think of their own interests first. In fact, at least in the case of Iran and Russia, there are clear signs that there are several ‘camps’ inside the Russian and Iranian government and the ruling elites which have different agendas (I highly recommend Thierry Meyssan’s recent articles on this topic here and here). To think that any or all of them will instantly come to the defense of any one of them is supremely naïve, especially when the aggressor (Israel) is backed by the full power of an already warmongering Empire run amok.

Fourth, the sad reality is that Russia, unlike Iran, never took a principled position concerning the nature and behavior of the state of Israel. I very much deplore that, and I consider it a shame, but I hasten to add that this shame is shared by every single country on the planet except Iran, Bolivia and, maybe, to some extent Turkey. Not to excuse anything, but only to explain, there is very little awareness amongst Russians about the true nature and behavior of the Israelis, and most of what makes it to the media is hopelessly pro-Israeli (hence the almost constant presence of the likes of Iakov Kedmi, Avigdor Eskin, Evgenii Satanovskii and other Israeli agents – they don’t even really bother to deny it – on Russian TV). The Russian media, especially the TV stations, could easily get a “ADL seal of approval”. Simply put: the vast majority of Russians don’t feel that the plight of the Palestinians or the constant Israeli attacks on neighboring countries is their problem.

[Sidebar: such a view can appear very self-centered until you recall the kind of “gratitude” Russia got in the past from her former interventions. There are countries out there who exist only because Russia decided that they should exist and which today are members of NATO. I won't even go into the “Slavic brotherhood” or, for that matter, “Orthodox brotherhood” nonsense. The only people with whom Russia truly has a strong bond are the Serbs. The rest of them were more than happy to backstab Russia as soon as convenient. Thus history has taught Russia a painful lesson: give up on any naïve notions of gratitude or brotherhood. Very sad, but true. Today, even countries like Kazakhstan, Armenia or Georgia are showing a very ambivalent (and even ambiguous) attitude towards Russia. As a result the idea that Russia owes some form of protection to anybody out there has almost no support in Russia.]

Fifth, even the Eurasian Sovereignist’s analysts and media in Russia have this absolutely amazing “blind spot” about Israel and the Zionist ideology: I think of analysts whom I sincerely admire and respect (like Sergei Mikheev or Ruslan Ostashko) and whose analysis is superb on pretty much everything and who simply never mention the power and influence of what is clearly a powerful pro-Israeli lobby inside Russia, especially in the Russian media (even when they mention the power of the Israel lobby in the US). Considering how different the tone of much of the Russian Internet is, the only explanation I have for this situation is that any public anti-Israeli or anti-Zionist statements are career-terminators in Russia (we also clearly see the same phenomenon at work with RT and Sputnik). You can completely forget about any Russian religious figures speaking up, and that goes both for the Orthodox and Muslims: they all take their orders from the Kremlin and have no personal opinion on anything (I am only talking about the “official” senior religious leaders – the rank and file faithful do not display this type of behavoir).

Sixth, there are plenty of people in Russia who fully realize two simple things: first, a war between Iran and the Empire would be disastrous for the Empire (and therefore great for Russia) and, second, the Iranians are also “problematic” allies at best who have their own version of “Atlanticists” (remember the “Gucci Revolution”?) and “Sovereignists”, which means that tensions, or warfare, between Iran and the US would be greatly advantageous for the anti-US camp inside Iran (just like the rabid russophobia of western politicians did more to re-elect Putin than any of his own campaign rhetoric). To put it crudely, if the Israelis are dumb enough to attack the Iranians, and if the Americans are subservient enough to Israel to join into the fight – why should Russia take great risks and openly stand in the way? Finally, any conflict with Iran (which will most likely also involve the KSA) will have oil prices skyrocket. What do you think this will do to the Russian economy?

Seventh, the war which Israel is currently waging against Iran and pro-Iranian forces in Syria is entirely a symbolic war. Even the Pantsir which was recently destroyed by the Israelis (with the usual pro-Israeli PR campaign) was not even on combat alert: the unit was not even camouflaged and its crew was standing around and smoking. The Israelis are masters at making this look all very impressive and heroic, but in military terms, this is nonsense: they clearly hit a unit which was not even part of the action (whatever that “action” was).

The basic rule of warfare still remains valid today: unless you can put boots on the ground, your efforts will never have a decisive military effect. And thank God for the fact that nobody in the “Axis of Kindness” has any credible ground forces; not the Israelis (remember 2006?); not the Saudis (look at Yemen); and most definitely not the US (when is the last time they beat somebody capable of resisting?). That is why the AngloZionist Empire always tries to use proxies like the Kurds or the “good terrorists” to fight on its behalf. Thus the Russian military specialists fully understand that even if the Israelis bombed Syria for the next several months, they would not be able to change the fundamental correlation of forces on the ground. Hence, the Israeli strikes are mostly about PR.

Still, for all these reasons, and more, we all have to come to terms with the fact that Russia is what I would call a “limited actor” in the Middle-East. I have been saying from day 1 – when some were having visions of Russian airborne divisions (supported by MiG-31s!) landing near Damascus – that “the Russians are not coming” (see here, here, here, here and here). Furthermore, I tried to explain that the Russians are under no obligation whatsoever to protect or save anyone anywhere, including in the Middle-East (see here). Finally, I tried to explain that the Russian-Israeli relationship is a multi-layered and complex one (see here) and that Putin is facing some tremendous internal opposition which he has failed to successfully tackle (see here). But trying to describe a complex reality is often a futile task in a world in which simple, black and white, binary-kind of representations are the rule and where every complex argument is immediately turned into a long list of straw-man misrepresentations. This is still very much the case with the latest developments.

Those who say that “Putin sold out” are wrong, but so are those who think that “the Russians are coming” to save anybody. It is just not going to happen. Russia will not fight a war against Israel (unless she is attacked first) and Russia will only support Iranian operations and policies insofar as the Iranians negotiate a deal with the Russian and coordinate their efforts. As soon as Iran, or Hezbollah, make a move without prior consultations with Moscow, they will be on their own to deal with the consequences.

Part four: is Russia caving in to Western and Israeli pressure?

Setting aside the issue of the Russian role in the Middle-East, there remains the issue of why Putin failed to deliver on what was clearly a mandate of the Russian people to get rid of at least of the most hated personalities in the Russian government. Most folks in the West know how toxic Kudrin is, but the promotion of Mutko is nothing short of amazing too. This is the man who is most to blame for the gross mismanagement of the entire “Russia doping scandal” operation and who is absolutely despised for his incompetence. Now he is in charge of construction. There is even a good joke about this: Putin put Mutko in charge of the construction industry because the Russian construction market badly needs some doping. Funny, sure, but only so far. When I see Rogozin removed for his “poor management” (now put in charge of the Russian rocket and space industry) and Mutko promoted, I wonder if they have all gone crazy in the Kremlin.

We can all argue ad nauseam why exactly this has happened, but let’s first agree on one simple fact: Putin has failed to purge the Atlantic Integrationists. The big expectation of him getting a strong personal mandate from the people and then finally kicking them out of the Kremlin has, alas, been proven completely unfounded. There are a couple of interesting explanations out there such as:

· Objectively, the Medvedev government has done a very decent, if not good job, with the economy. True, some/many believe that mistakes were made, that there were better economic policies available, but it would be hard to argue that the government completely failed. In fact, there are some pretty strong arguments which indicate that the Medvedev government (see this article discussing this in detail and it’s machine translation here and this article and its machine translation here)

· Putin’s very ambitious internal economic growth program needs the support of the interests represented by the Atlantic Integrationists. In fact, internal development and economic growth are the core of his very ambitious political program. Possibly not the best time to purge the Kremlin from those who represent the interests of Russian big business.

· The Medvedev “clan” has been weakened (see here for details) and now that it has been put on a much shorter “technocratic” leash, it is far less dangerous. In fact, it has been been subdued by Putin and his allies. Lavrov and Shoigu are both staying, by the way.

· Trump’s reckless behavior is deeply alienating the Europeans to whom Putin is now presenting negotiation partners which they would trust (imagine Merkel and Rogozin in the same room – that would not go well!). Check out this excellent article by Frank Sellers in The Duran looking at the immense potential for Russia-EU cooperation.

Meh. I am personally unconvinced. How can Putin say that he wants serious reforms while keeping the exact same type of people in command? If indeed the Medvedev government did such a great job, then why is there any need for such major reforms? If Putin’s power base is indeed, as I believe it to be, in the people, then why is he trying to appease the financial elites by catering to their interests and agenda? Most crucially, how can Russia free herself from the financial and economic grip of the Empire when the Empire’s 5^th column agents are (re-)appointed to key positions? And in all of Russia was there really nobody more qualified than Mutko or Kudrin to appoint to these positions?

Of course, there always this “Putin knows something you don’t” but I have always had a problem with that kind of logic which is essentially an open-ended universal cop-out. I hope that I am wrong, but to me this does strongly suggest that Putin is on the retreat, that he has made a major mistake and that the Empire has scored a major victory. And I will gladly admit that I have yet to hear an explanation which would explain this, never mind offer one of my own.

On the external front, has Russia caved in to Israeli pressure? Ruslan Ostashko offers a very good analysis of why this is hardly the case: (I don’t necessarily agree with his every conclusion, but he does make a very good case:

Yes, Netanyahu *did* with his repeated strikes on Syria, thumb his nose at Putin (that famous Israeli chutzpah at work for you!), and yes, Putin wining and dining Netanyahu was a painful sight and a PR-disaster. But on substance, did Israel get Russia to “betray Iran”? No, and not because the Russians are so heroically principled, but because Israel really has nothing to offer Russia. All Israel has is a powerful pro-Israel lobby inside Russia, that is true. But the more they use that lobby the more visible it becomes, the more questions at least Eurasian Sovereignists will ask.

The Israelis sure don’t want to give the impression that the run Russia the way they run the US, and Netanyahu’s reception in the Kremlin recently has already raised a lot of eyebrows and the impression that Putin caved in to the demands of this arrogant bastard are not helping Putin, to put it mildly. A lot of Russian analysts (Viktor Baranets, Maksim Shevchenko, Leonid Ivashev) wonder what kind of arguments Netanyahu used with Putin, and the list of possibilities is an outright uninspiring one.

Part five – another truism: there is a difference between excellent, good, average, bad and terrible

Even if the situation in Russia has changed for the worse, this is hardly a reason to engage in the usual “Putin sold out” hysteria or to declare that “Russia caved in”. Even when things are bad, there is still a huge difference between bad and worse. As of right now, Putin is not only the best possible person to be the President of Russia, Russia also continues to be the objective leader of the resistance to the Empire. Again, the black-and-white “Hollywood” type of mindset entirely misses the dynamic nature of what is going on. For example, it is quite clear to me that a new type of Russian opposition is slowly forming. Well, it always existed, really – I am talking about people who supported Putin and the Russian foreign policy and who disliked Medvedev and the Russian internal policies. Now the voice of those who say that Putin is way too soft in his stance towards the Empire will only get stronger. As will the voices of those who speak of a truly toxic degree of nepotism and patronage in the Kremlin (again, Mutko being the perfect example). When such accusations came from rabid pro-western liberals, they had very little traction, but when they come from patriotic and even nationalist politicians (Nikolai Starikov for example) they start taking on a different dimension. For example, while the court jester Zhirinovskii and his LDPR party loyally supported Medvedev, the Communist and the Just Russia parties did not. Unless the political tension around figures like Kudrin and Medvedev is somehow resolved (maybe a timely scandal?), we might witness the growth of a real opposition movement in Russia, and not one run by the Empire. It will be interesting to see if Putin’s personal ratings will begin to go down and what he will have to do in order to react to the emergence of such a real opposition.

Much will depend on how the Russian economy will perform. If, courtesy of Trump’s megalomaniacal policies towards Iran and the EU, Russia’s economy receives a massive injection of funds (via high energy prices), then things will probably stabilize. But if the European leaders meekly cave in and join the sanctions against Iran and if the US succeeds in imposing even further sanctions on Russia, then the Medvedev government will face a serious crisis and the revival of the Russian economy promised by Putin will end up in an embarrassing failure and things could also go from bad to even worse. As for right now, our always courageous Europeans are busy handing the latest Eurovision prize to an Israeli (Eurovision prizes are always given to countries the EU leaders want to support) while the self-same Israelis “celebrate” the new US Embassy in Jerusalem by murdering 55 Palestinians (and promised to kill many more). So let’s just say that I am not very hopeful that the Europeans will grow a spine, some balls, a brain or, least of all, acquire some moral fiber anytime soon. But maybe they will be greedy enough to reject some of the most outrageous US demands? Maybe. Hopefully. After all, the European supine subservience to the US has to have cost the EU billions of dollars already…

Part six: dealing with the S-300 fiasco

The entire S-300 business for Syria has been an ugly mess but, again, more in the PR realm than in the real world. The constant “we will deliver, no we won’t, yes we will, no we won’t” creates a terrible impression. The explanations for this zig-zag make things only worse. Let’s take a look at what those who do not disapprove of this zig zag are saying. Their arguments go more or less as follows.

· The S-300s would place the Israeli Air Force at risk not only over Syria, but also over Lebanon and even Israel. This is overkill because Russia never moved into Syria to fight a war against Israel. So the entire idea of delivering S-300s to Syria was a bad idea in the first place.

· Syria does not really need S-300s. Lavrov and others mention the S-300s as a threat (because the Israelis really fear these systems), but in reality what Syria needs are Buk-M2E (see analysis in Russian and it’s machine translation here).

· The Russians made a deal with Israel and in exchange for the non-delivery of the S-300s (see analysis in Russian here and the machine translation here) they are getting something very tangible: Israel will stop supporting the “good terrorists” in Syria thereby making it much easier for Damascus to finish them off.

I don’t like these arguments very much except for the 2^nd one. First, I do agree that the Buk-M2E is a very modern and capable system with some advantages over the S-300 in the Syrian context, but I would still add that the infamous sentence “Syria has got all it needs” is an absolutely terrible and ridiculous statement (read Marko Marjanović devastating critique of it in his article “Israel Took out a Syrian Pantsir Air Defense Unit, S-200 Radars. Russia: ‘No S-300 Transfer, Syria Has All It Needs’” for Russia Insider). I think that this “Syria has all it needs” is yet another of these self-inflicted PR disasters and an absolutely ridiculous statement until you take it one step deeper.

So, if by “Syria has all it needs” you mean “Syria has no need for any other help” or “the Syrian air defenses can deal with any Israeli or US attack” – then this is total nonsense. Agreed. But if you just rephrase it and say “Syria has all the types of weapons it needs”, then I think that this is basically true. By far the single most important air defense system for the Syrians is the Pantsir-S1, not the S-300 or any other system.

As early as June of last year I wrote a column for the Unz Review entitled “Russia vs. America in Syria” in which I had a section entitled “Forget the S-300/S-400, think Pantsir”. I wrote that at a time when most observers were paying no attention to the Pantsir at all, and the entire world seemed obsessed with the S-300 and S-400s. I still believe that the Pantsir is the key to the outcome of the struggle for the Syrian airspace. But Syria, and Iran, need many more of them. Basically, the ideal situation is numerous Russian, Iranian and Syrian Pantsirs all over Syria, all of them integrated with already existing Russian long radar capabilities and supported by modern electronic warfare. With enough Pantsirs deployed and on full alert (not like the one the Israelis recently destroyed) and fully integrated into a single air defense network, the Syrians would be able to mount a very robust air defense capability, at a relatively cheap cost, without offering the Israelis any high value and lucrative targets.

Pantsirs can deal with most of the US and Israeli threats even if, unlike their S-300/S-400 counterparts, they cannot engage aircraft at long distance (hence the suggestion to deploy some Buk-M2E’s to approximate that capability). The truth is that S-300′s were never designed to operate more or less autonomously or to intercept cruise missiles or bombs. Yes, they *can* do that, but they were designed to deal with long range high value targets and within a multi-layered system which included many other systems, such as the Buks, Tors, Pantsirs and even Iglas and Verbas MANPADs. That multi-layered air defense system is currently absent in Syria and would take a lot of time and money to deploy. In contrast the Pantsirs can function completely autonomously, can detect any target up to 50km away, track and engage it 20km away, protect itself and others with its 30mm guns up to 3km away. Pantsirs can even do that while moving up to 30km/h on rough terrain. This makes it an extraordinarily effective and survivable air defense system, which is relatively easy to hide, deploy and engage with no warning for the enemy. By the way, the Pantsir can also use both its 30mm canons and its missiles against ground targets, including tanks. No current air defense system can boast such a combination of capabilities.

Russia needs to deliver as many of those Pantsir-S1 systems to Syria as physically possible. A large number of Pantsir’s in Syria would present Israel and the US with a far bigger headache than a few S-300s. Currently there is something in the range of 40-60 of such Pantsir’s in Syria. This is far from enough considering the magnitude of the threat and the capabilities of the threat. That number needs to be at least doubled.

However, and regardless of the real-world technical and military aspects of the issue, the Russian zig-zags gave the world a terrible impression: the Israelis attack a Russian ally, then the Russian promise to do something about it, then Netanyahu goes to Russia, and Putin meekly caves in. This is all a massive self-inflicted political faceplant and yet another major mistake by Putin and other Russian leaders.

Frankly, the main Russian mistake here was to *ever* mention S-300s deliveries to the Syrians.

Part Seven: the lessons from the Divine Victory of 2006 – survival is victory

In 2006 Hezbollah inflicted a massive and most humiliating defeat upon Israel. And yet, there is some pretty good evidence that it all began by a mistake. Not by Israel, by Hezbollah. Check out this now often forgotten statement made by Hezbollah Secretary General Hassan Nasrallah:

“We did not think, even one per cent, that the capture would lead to a war at this time and of this magnitude. You ask me, if I had known on July 11 … that the operation would lead to such a war, would I do it? I say no, absolutely not”

Amazing, no? Hassan Nasrallah spoke these words after Hezbollah’s superb victory against the “invincible Tsahal”. The truth is that Hezbollah had underestimated the violence and magnitude of the Israeli attack. Not only that, but Israel did not lose a single inch of its territory while all of Lebanon, not just the south, was viciously bombed and scores of civilians died. Hezbollah did destroy a few “indestructible” Merkava tanks and almost sank the Israeli Navy’s flagship. But compared to the damage and pain inflicted by the Israelis, this was nothing. Even Hezbollah’s missiles had a comparatively small effect on the Israeli population (mostly just the typical Israeli panic). And yet, even if politicians did not want to admit it, it was as clear as can be for both sides: Hezbollah had won a “Divine Victory” while the Israelis had suffered the worst defeat in their history. Why? For a very simple reason: Hezbollah survived.

That’s it and that’s crucial. Olmert and his goons had set out to destroy Hezbollah (or, at least, disarm it). This is what Trump will probably try to do to the Islamic Republic of Iran, and this is what the AngloZionist Empire is trying to do to Russia: eliminate it.

Once the goals are thus defined, then the definition of victory is also obvious: surviving. That’s it.

For Hezbollah, Iran or Russia to defeat Israel, the US or the entire Empire, there is no need to plant a flag on the enemy’s main symbolic building like what Soviet soldiers did in Germany. All they need to do to win is simply to survive because the other’s sides survival is predicated upon their elimination, it’s really that simple. Israel cannot claim victory as long as Hezbollah exists, the US cannot claim world Hegemony if Iran openly defies it, and the AngloZionist Empire cannot clain world hegemony over the our planet as long as the Russian civilizational realm openly challenges it. So while all the talk about the Iranians wanting to “wipe Israel off the map” is just a typical ziomedia invention, it is true that by their very existence Hezbollah, Iran and Russia do represent an existential threat to Israel, the US and the Empire.

This is the biggest and the fatal weakness of the AngloZionist Empire: its survival depends on the colonization or destruction of every other country out there. Every independent country, whether big and powerful, or small and weak, represents an unacceptable challenge to the hegemony of the “indispensable nation” and the “chosen people”, which now try to rule over us all. This might well be the ultimate example of Hegelian dialectics at work in geopolitics: an Empire whose power generates it’s own demise. Many empires have come and gone in history, but the globalized world we live in, this dialectical contradiction is tremendously potentialized by the finite conditions in which empires have to operate.

Conclusion one: support for Putin and Russia must only be conditional

Over the past few years, Putin and Russia haters were predicting doom and gloom and all sorts of betrayals (or Novorussia, Syria, Iran, etc.) by Putin and Russia. Then time passed and all their predictions proved false. Instead of just talking, the Russians took action which proved the nay-sayers wrong. This time however, the Russians said and did a number of things which gave *a lot* of fuel to the Putin-haters and the only way to undo that is to take real action to prove them wrong. Right now as a result of these self-inflicted PR-disasters Russia looks very bad, even inside Russia were many Putin supporters are confused, worried and disappointed.

Externally, the Syrian and, especially, the Iranians need to come to terms with the fact that Russia is an imperfect ally, one which sometimes can help, but one which will always place its personal interests above any other consideration. In a personal email to me Eric Zuesse wrote “I think that Putin and Netanyahu are negotiating how far Israel can go and what Russia can accept — and what cooperation each will provide to the other — drawing the red lines of acceptability, for each side”. I think that he is spot on, but I also think that Putin is wrong in trying to make a deal with Israel, especially if a deal is at the expense of Iran. Ostashko is right. Objectively Israel has very little to offer Russia. But if this kind of collaboration between Russia and Israel continues, especially if Iran is attacked, then we will know that the Israel lobby inside Russia is behind these policies which go counter to the Russian national interest. We will soon find out.

In the meantime, Lavrov can’t try to get a deal going with Israel and, at the same time, whine about the “US Plan on Arab Troops Deployment in Syria ‘Sovereignty Violation’”! How about the never-ending violation by Israel of Syria’s sovereignty? How it is less repugnant than the one being perpetrated by the US? Are such statements not fundamentally hypocritical?

We can observe a paradox here: Putin has criticized the evil immorality of the western society and imperial policies many times (most famously in Munich and at the UN). But Putin has never said anything about the evil immorality of the state of Israel. And yet Israel is the center of gravity, the nexus, of the entire AngloZionist Empire, especially since the Neocons turned Trump into their subservient lackey. In this, and in so many other areas, Russia needs to follow the example of Iran whose leaders have shown far more morality and principled policies in spite of Iran being much smaller and comparatively weaker than Russia.

In 2006 a thousand men or so of Hezbollah dared to defy the entire AngloZionist Empire (the US was, as always, backing Israel to the hilt) and they prevailed. Russian soldiers have shown time and again, including recently in Syria, they they have the same type of courage. But Russian politicians really seem to be of a much more tepid and corruptible type, and there is always the risk that Putin might gradually become less of an officer and more of a politician. And this, in turn, means that those of us who oppose the Empire and support Putin and Russia must imperatively make that support conditional upon a clearly stated set of moral and spiritual principles, not on a “my country right or wrong” kind of loyalty or, even less so, on a “the enemy of my enemy is my friend” kind of fallacy. Should Putin continue in his apparent attempts to appease the Israelis a new type of internal opposition to his rule might gain power inside Russia and new internal tensions might be added to the already existing exernal ones.

Right now Putin still has a lot of “credibility capital” left in spite of his recent mistakes. However, Putin recent decisions have raised a lot of unpleasant questions which must be answered and will so in time. In the meantime, as they say in the US, “hope for the best, prepare for the worst, and settle for anything in the middle”. The Scripture also warns us not to make idols of leaders: “Trust not in princes, nor in the children of men, in whom there is no safety” (Ps 145:3 LXX). The worldly evil we are fighting, today in the shape of the AngloZionist Empire, is but a manifestation of a much deeper, spiritual evil: “For we wrestle not against flesh and blood, but against principalities, against powers, against the rulers of the darkness of this world, against spiritual wickedness in high places” (Eph. 6:12). The young men and women from the Shia movement Amal got it right when they chose the name “Party of God” for their movement when they created Hezbollah in 1985. And Iran was right when it became an Islamic Republic: if we want to defeat the Empire we need to always let spiritual matters and moral crieria remain above any of our “pragmatic” worldly political considerations or national/ethnic loyalties: that is how we can defeat those who place a dollar value on absolutely everything they see in their narrow materialistic worldview.

Conclusion two: the quest for “Russian values”

Russian political ambiguities are the direct result of the fact that Russia, as whole, has yet to define what “Russian values” really are. The historical Russia was founded on Patristic Christianity and the Roman civilizational model and the Soviet Union on Marxism-Leninism. The 1990s marked the total triumph of materialism run amok. But unlike Hezbollah or Iran, the “New Russia” (as I like to call it) is not based on anything other than a Constitution written mostly by US advisors and their proxies and a general opposition to the western civilizational model (especially since 2014). Being against something is not an inspiring, or even tenable, political or moral stance (as the White Guards discovered during the Russian civil war). Furthermore, in her confrontation with an AngloZionist Empire which stands for absolutely nothing besides base instincts, Russia needs to stand *for* something, not just against something else. As long as Russia will not firmly define and proclaim a set of spiritual/moral values she stands for, the current zigs-zags will continue and Russian policies will prove to be inconsistent, at best.

[Sidebar: here I want to contrast the Russian society at large with the Russian armed forces who, besides having a lot of good equipment, have a very strong and clear ethos and a rock solid understanding and clarity about what they stand for. This is why Russian soldiers have consistently and spontaneously been willing to sacrifice their lives. The Russian civilian society still lacks that kind of clarity, and Russian politicians, who are no better in Russia than elsewhere, often make use of that. The Russian armed forces are also the one institution with the strongest historical memory and the deepest roots in Russian history. I would argue that they are the only institution in modern Russia whose roots truly go back to before the 1917 Revolution and even much further back than that. As descendant of “White Russians” myself I have always found it uncanny and, frankly, amazing how much closer I have felt to Russian military officers than to Russian civilians. To me it often feels as if there were two types of Russians simultaneously coexisting: the “new Russian” type (still in the process of being defined) and the military officer corps (Soviet or post-Soviet). That latter type almost instinctively made sense to me and often felt like family. This is hardly a scientific observation, but this has been my consistent personal experience].

There is a very high likelihood that Israel will succeed in triggering a US attack on Iran. If/when that happens, this will trigger a political crisis inside Russia because the space for the current political ambiguities will be dramatically reduced. On moral and on pragmatic grounds, Russia will have to decide whether she can afford to be a bystander or not. This will not be an easy choice as their shall be no consensus on what to do inside the ruling elites. But the stakes will be too high and the consequences of inaction prohibitive. My hope is that a major military conflict will result in a sharp increase of the power and influence of the military “lobby” inside the Kremlin. Eventually and inevitably, the issue of Israel and Zionism will have to be revisited and the pro-Israeli lobby inside Russia dealt with, lest Russia follow the same path to self-destruction as the US. For this reason the concept of “true sovereignization” is the one patriotic slogan/goal that Eurasian Sovereignists must continue to promote (regardless of the actual terminology used) because it points towards the real problems in Russian internal and foreign policies which must be addressed and resolved. This will be a long and difficult process, with victories and setbacks. We better get used to the idea that what happened in the past couple of weeks will happen again in the future.

Sensibilitatea ambiguităților politice rusești

Introducere: lumea nu este Hollywood

În ultimele două săptămâni au avut loc o serie de evenimente cu adevărat tectonice care au loc simultan în SUA, în Rusia, în Israel, în Siria, în Iran și în UE. Cred că ar fi de asemenea rezonabil să spunem că majoritatea celor care s-au opus Imperiului Anglozionist au simțit sentimente variind de la dezamăgirea ușoară până la disperarea totală. Sigur că nu am auzit mulți oameni bucuroși, dar dacă cineva era, erau în minoritate ( de exemplu , Mikhail Khazin , de exemplu). Aceste reacții sunt normale, cu toții creăm așteptări care pot fi și deseori dezamăgite. Totuși, chiar și atunci când știrile sunt în mod clar rele, este util să păstrați o serie de lucruri în minte.

În primul rând, oamenii, țările și evenimentele nu sunt înghețate la timp. Sunt procese. Procesele, prin definiție, sunt supuse schimbării, evoluției și (chiar radicale) schimbărilor în direcție.

În al doilea rând, fiecare proces poartă în sine semințele propriei sale contradicții. Aceasta face dinamici procesele.

În al treilea rând, oamenii sunt imperfecți. Chiar și oamenii buni fac greșeli, uneori cu consecințe tragice. Cu toate acestea, ar fi greșit să-i separăm pe toți în "erou infailibil" sau "răufăcător și rătăcit abject". De fapt, aș susține că orice fel de greșeală, mai ales una gravă, poartă în sine o contradicție proprie care, la rândul ei, poate să "energizeze" procesul inițial prin crearea unui alt set de circumstanțe.

Toate acestea înseamnă că lumea reală nu este la fel ca la Hollywood, când rezultatul povestirii este la doar 90 de minute. Lumea reală este în război cu Imperiul și în acest război, ca și în alte războaie, există greșeli și pierderi pe ambele părți. Ambele părți fac greșeli, iar rezultatele acestor greșeli afectează viitoarea evoluție a războiului.

Aș susține că în ultimele două săptămâni Rusia nu a suferit nici una, ci mai multe dezastre PR. De asemenea, aș susține că sioniștii au avut niște succese remarcabile în relațiile cu publicul. Le voi lista mai departe, dar vreau să vă sugerez că dezastrele și succesele PR nu sunt la fel ca victimele din lumea reală și tangibile. În plus, dezastrele și succesele PR pot fi uneori utile, deoarece dezvăluie lumii care a fost trecută cu vederea sau a fost subestimată, slabe. În cele din urmă, dezastrele și succesele PR, în timp ce există mai ales în domeniul percepțiilor, pot avea un efect real, uneori unul dramatic.

Corul obișnuit al ucigașilor din Putin care au declarat imediat victoria finală este complet greșit și reacția lor este reflectarea unei înțelegeri infantile a lumii complexe în care trăim. În lumea reală, o persoană ca Putin poate și, de obicei, face greseli (Greșeli din PR și din lumea reală), iar inamicul poate face contra-atacuri foarte eficiente. Dar rezultatul războiului nu este decis pe o singură bătălie. Mai mult, în politică, ca în războiul obișnuit, greșelile și succesele tactice nu implică deloc operaționale sau chiar mai puțin succese strategice. În timpul celui de-al doilea război mondial, militarii germani au jucat de obicei mai bine decât cel sovietic la nivel tactic, dar sovieticii erau superioare la nivel operațional și strategic. Știm cu toții cum sa încheiat războiul. Dacă doriți să citiți o bună analiză și dezvăluire a nonsensului "Putin cavat în"Rusia a împins Siria ": Geopolitica prin ochii unui" occidental " pro-rus" furios "de Ollie Richardson.

Cealaltă extremă este de a nega, împotriva tuturor dovezilor, că există o problemă sau că s-au făcut greșeli. Acest tip de flagelă încăpățânată de pavilion este de fapt nefolositoare, deoarece greșelile sunt inevitabile, iar primul pas spre atenuarea lor este recunoașterea lor. Versiunea extremă a acestui gen de pateudo-patriotism care dă naștere la pavilion este de a denunța o persoană care pune probleme ca un trădător sau un defeatist.

Cu toate astea, aș dori să revizuiesc ce sa întâmplat și să încerc să mă gândesc ce consecințe ale acestor evenimente PR ar putea fi în realitate.

Partea întâi: Putin dezamăgește

Rezumat sumar: Putin a fost re-numit pe Medvedev, la numit pe Alexei Kudrin președinte al Camerei Conturilor din Rusia și Vitalii Mutko în funcția de viceprim-ministru responsabil de construcții, iar apoi a găzduit Bibi Netanyahu în Kremlin, în timp ce acesta a bombardat Siria chiar înainte, după vizita lui Netanyahu. În cele din urmă, există zig-zagul rușinos despre S-300 pentru Siria: în primul rând, da , o vom face , atunci nu , nu vom. Toate aceste evenimente pot fi și ar trebui analizate și explicate cu atenție, dar nu cred că este logic să negeți că majoritatea oamenilor simt un dezamăgire peste tot (cu excepția, bineînțeles, a geniilor luminători care vor susține că ei știau tot timpul că Putin era "fals", dar tocmai acele tipuri de "gândire la Hollywood" pe care ar fi fost pierdute în primul rând o analiză reală).

Aș susține că chiar și cei care consideră că nu este vorba de mare lucru și că nu sa întâmplat nimic grozav nu vor nega, dacă sunt onest, că Putin ar fi trebuit să știe fără îndoială că deciziile sale ar fi nepopulare față de publicul rus și că , foarte neobișnuit pentru el, a ales în mod deliberat să ignore singura opinie publică și să favorizeze alte considerații. Este ceva nou și, cred, ceva important.

Există aproximativ două tabere care luptă pentru putere în interiorul Kremlinului: îi numesc integraționiștii Atlanticului și suveranii Eurasiați. Grupul anterior este un produs pur al anilor 1990. Le putem considera ca fiind "liberali", tipurile de FMI / Washington Consens / OMC / BM; oameni care au venit la putere grație regimului oligarhilor care au condus Rusia de la aproximativ 1990 la 2000 și care era profund pro-american și care avea legături extrem de strânse cu Israelul și cu diferitele organizații politice evreiești și sioniste din Occident. Ultimul grup este în primul rând un produs al forțelor armate și al serviciilor de securitate. "Podul" dintre cele două este, apropo, complexul industrial militar rusesc în care sunt reprezentate ambele grupuri. Nu este surprinzător că majoritatea "elitelor" rusești (definite pur și simplu ca persoane care și-au făcut avere sau, cel puțin, o viață bună în anii 1990 și după aceea) sprijină integraționiștii atlantici, în timp ce majoritatea "regulilor" poporului rus sprijină în mod covârșitor suveranii eurasiați. Acesta este motivul pentru care Putin este atât de popular și Medvedev nu a fost niciodată. Ceea ce este interesant este să analizăm modul în care aceste grupuri se referă la Israel și la sionism.

Într-un articol din trecut, m-am uitat deja la relația complexă și multilaterală dintre Israel și Rusia . În acest moment, trebuie să ne uităm mai adânc și să vedem cum fiecare dintre aceste grupuri se referă la Israel și la sionism.

Integraționiștii din Atlantic : fără îndoială, ei sunt pro-israelieni la mâner. Pentru ei, Israel este o țară cu totul normală, chiar să fie admirată, deoarece toți au legături personale / familiale și de afaceri cu israeliții din Israel și din SUA. Deși nu există o versiune oficială a AIPAC în Rusia, să spunem doar că ADL ar da Atlanticului Integrationists un punct perfect pentru loialitate și service.

Eurasieni suveraniști: aici, lucrurile sunt mult mai complicate. Unii suveraniști eurasiați sunt profund anti-sioniști ideologici, în timp ce alții nu-i pasă. Dar chiar și pentru cei care nu au nici o dragoste față de Israel sau care se opun în profunzime influenței sioniste în Rusia în anii 90 sau chiar astăzi (mai ales în mass-media rusească), nu este neapărat necesar să spunem multe despre el. De ce? În primul rând pentru că ei cred și aș spune corect că a fi pro-rusă (în sensul patriotismului și care doresc o Rusă cu adevărat suverană) nu trebuie să însemne să fie anti-zionist, anti-israelian sau anti-evreu. În plus, există și au existat întotdeauna evrei patriotici ruși, care au fost o parte integrantă a culturii și istoriei rusești. Așa cum scriu adesea pentru ruși, musulmanii nu sunt "străini" în modul în care mulți occidentali le percep, iar evreii nu sunt "străini" nici pentru ruși. Acesta este motivul pentru care puteți întâlni adesea tipul rusesc următor: se vor târî și se vor plânge de toți "evrei" și de politicieni ", dar vor avea evrei" buni "drept cei mai apropiați și cei mai buni prieteni ai lor. Aceasta nu este o orbire, aceasta este expresia faptului că abuzarea unei ideologii este un lucru, însă simțind colectiv ostilitatea față de un grup de oameni pe care îl cunoașteți foarte bine este o propunere complet diferită. Nu voi înceta niciodată să o repet: Rusia este, a fost întotdeauna și rămâne o societate multi-etnică și multi-religioasă în care prezența "altora" este pur și simplu un fapt al vieții. dar au evrei "buni" drept cei mai apropiați și cei mai buni prieteni ai lor. Aceasta nu este o orbire, aceasta este expresia faptului că abuzarea unei ideologii este un lucru, însă simțind colectiv ostilitatea față de un grup de oameni pe care îl cunoașteți foarte bine este o propunere complet diferită.

Apoi, există factorul celui de-al doilea război mondial, pe care israienii și sioniștii ruși au fost extrem de pricepuți să exploateze la maximum: rușii și evreii sunt uniți într-o amintire comună a ororilor pe care naziști le-a provocat și, de asemenea, adesea simt că occidentalii europeni și americanii sunt, poate, nu chiar la fel de sincer de simpatie față de situația lor, chiar dacă corectitudinea politică îi forțează să se pretindă a fi. Ca rezultat, veți descoperi că majoritatea rușilor antissioniști, în timp ce, în opinia lor, nu sunt "compatibili cu ADL", îi urăsc pe naziști și tot ceea ce rasismul occidental înseamnă nu mai puțin decât evreii. Faptul că, în fața valului modern de rusofobie rabidă, mulți ruși spun "suntem noii evrei", ceea ce înseamnă că tot ce este rău de pe planetă este vina pe ele, indiferent de fapt sau de logică. Iti place sau nu,

Îmi pot imagina deja furia și dezgustul pe care vor să-i spună cuvintele de mai sus în vrăjitorii occidentali occidentali pentru care lumea este împărțită în două grupe: haterii evrei (buni) și toți cei care au "vândut" "evreilor" a existat un astfel de monad ca "evreii"). Tot ce pot să le spun este: nu proiectați opinia voastră reducționistă asupra altora, în special nu pe Rusia. Dacă o faci, nu vei primi niciodată "Rusia" și vei fi blocat de prostii prostibiale cum ar fi "o enigmă, înfășurată într-un mister, într-o enigmă".

Partea a doua: Imperiul se întoarce

Ultimii câțiva ani au fost teribili pentru sioniști, atât în ​​SUA, cât și în restul lumii. În primul rând, a existat înfrângerea zdrobitoare a candidatului lor în SUA și alegerea unui candidat pe care îl urau în mod ilegal. Apoi a existat intervenția militară a Rusiei în Siria, care ia împiedicat să răstoarne ultimul regim secular "de rezistență" în lumea arabă. În Rusia, "integraționiștii lor Atlantic" au pierdut încet, dar cu siguranță puterea și, în ansamblu, sancțiunile occidentale s-au dovedit a fi o binecuvântare pentru Rusia. Popularitatea lui Putin a crescut la noi înălțimi, iar "casa sionistă" la nivel mondial sa aprins. În SUA, sioniștii au contraatacat cu o viteză ușoară și cu o eficacitate devastatoare, trăgând Trump în aproximativ 30 de zile(după cum arată trădarea lui Trump despre Flynn și mai târziu despre Bannon). După aceasta, Trump a făcut ca AIPAC să-i mulțumească slujba cu normă întreagă .

Dar aceasta a lăsat o altă problemă: în timp ce SUA a fost reluată sub control, Rusia a reușit între timp să dezvolte capacitățile de a neglija complet întregul sistem ABM din SUA pentru a face ca o mare parte din flota de suprafață să fie depășită și să capacitatea puterii americane de a opera în spațiul aerian, contestat de apararea modernă a aerului rusesc. Cu alte cuvinte, în termeni pur militari, acest lucru era "joc, set, meci pentru Rusia".

[Bara laterală: celor care sunt șocați de această afirmație și care îl vor respinge ca pe "propaganda rusă", voi prezenta următoarele: Puterea militară americană se bazează pe următoarele:

1. Abilitatea de a desfășura un grup de greve de transport oriunde pe planetă.

2. Abilitatea de a proteja grupul de greve al transportatorului de orice contra-atac major.

3. Abilitatea de a lovi orice țară din lume cu suficiente rachete și avioane pentru a-și întrerupe voința de a continua lupta.

4. Controlul total și total al cerului (supremația aerului). Forțele americane pur și simplu nu se antrenează niciodată pentru un scenariu de luptă în care nu controlează cerul sau, chiar mai puțin, atunci când dușmanul lor o face.

5. Convingerea foarte puternică că niciun dușman nu ar îndrăzni să atace bazele americane majore de peste hotare.

6. Convingerea foarte puternică, cvasi religioasă că tehnologia militară americană este superioară.

7. Certitudinea absolută că continentul american nu ar fi lovit niciodată într-un contra-atac.

Nici una din credințele anterioare nu se bazează în realitate și, de fapt, opusul lor este adevărat. Acesta este motivul pentru care, atunci când se ocupă de un inamic apropiat sau egal, forțele armate ale SUA sunt mai mult sau mai puțin inutile. Singura excepție foarte notabilă este triada nucleară a SUA și flota americană submarin. Situația actuală din Siria (și, implicit, Iranul și Rusia) aduce în sfârșit, treptat, această nouă realitate conștientizării factorilor de decizie americani și a comandanților militari.]

Acesta este motivul pentru care Rusia, cu doar un mic contingent, a reușit să transforme valul războiului în Siria și chiar acum prezintă anglo-zioniștii cu o provocare frustrantă: un contingent (relativ mic) al forțelor ruse a deraiat complet planurile Imperiului pentru întregul Orientul Mijlociu: nu numai că există o schimbare reală a păcii în Siria, dar situația este departe de a-1 ucide pe Takfiris și Shia reciproc în Siria și Liban (parte esențială a planului israelian pentru regiune). Hezbollah, Iranul și Sirienii se află acum într-o coaliție victorioasă pe teren, cu forțele "Axei de Bunătate" învins în mod înverșunat.

Deci, israelienii au decis un plan ofensator simplu, foarte eficient și foarte periculos: 1) să înceapă un război între SUA și Iran prin crearea unei crize acute ca urmare a refuzării de către SUA a obligațiilor legale și 2) contra-atac ca răspuns la operațiunile aeriene din Israel împotriva forțelor iraniene și pro-iraniene din Siria. Dar pentru ca acest plan să reușească, Rusia trebuia să stea departe.

Până în prezent, cel puțin, se pare că israelienii l-au convins pe ruși să nu mai fie. Dar această percepție este într-adevăr bine fondată?

Partea a treia: factorii care inhibă Rusia

În primul rând, după cum am explicat deja în detaliu în trecut , Rusia nu are absolut nici o obligație juridică sau morală de a sprijini, proteja, înarma, instrui sau ajuta altfel pe oricine în Orientul Mijlociu. Nici unul. Rusia a făcut deja mai mult pentru Siria decât întreaga lume arabă / musulmană, combinată cu excepția notabilă a Iranului și a Hezbollah. În ceea ce privește lumea arabă / musulmană, nu a făcut niciodată nimic pentru Rusia și încă nu face nimic. Deci, cei cărora le place să bea despre faptul că Rusia nu face suficient, pur și simplu nu au nici un caz.

În al doilea rând, forțele aeriene și forțele aeriene ruse din Siria au o singură misiune: să protejeze forțele rusești din Siria. Cine a luat ideea că Rusia ar trebui să tragă în jos aeronave sau rachete israeliene asupra Siriei, nu a acordat atenție declarațiilor rusești publice despre acest lucru. Ideea că forțele de lucru rusești din Siria există pentru a angaja forțe US / NATO / CENTCOM este la fel de ridicolă.

În al treilea rând, contrar unei concepții greșite, guvernul sirian, Iranul, Hezbollah și Iran au agende diferite în Orientul Mijlociu. Da, sunt aliați de facto . Aceștia au, de asemenea, aceiași dușmani, adeseori lucrează împreună, dar toți se gândesc la propriile interese. De fapt, cel puțin în cazul Iranului și al Rusiei, există semne clare că există câteva "tabere" în interiorul guvernului rus și iranian și elitelor dominante care au agende diferite (eu recomand foarte recente articole ale lui Thierry Meyssan despre acest subiect aici și aici). Să creadă că unii sau toți vor veni imediat la apărarea oricăreia dintre ei este supraviețuitor naiv, mai ales atunci când agresorul (Israelul) este susținut de puterea deplină a unui imperiu care deja a început să se înalțe.

În al patrulea rând, realitatea tristă este că Rusia, spre deosebire de Iran, nu a adoptat niciodată o poziție principială cu privire la natura și comportamentul statului Israel. Regret foarte mult și consider că este o rușine, dar grăbesc să adaug că această rușine este împărtășită de fiecare țară din lume, cu excepția Iranului, Boliviei și, poate, într-o oarecare măsură a Turciei. Nu pentru a scuza nimic, ci doar pentru a explica, există foarte puțină conștiință în rândul rușilor cu privire la adevărata natură și comportament a israelienilor, iar cea mai mare parte a ceea ce o face la mass-media este fără speranță pro-israeliană (de aici prezența aproape constantă a celor care îi plac de Iakov Kedmi, Avigdor Eskin, Evgenii Satanovskii și alți agenți israelieni - nici măcar nu se deranjează să le nege - pe televiziunea rusă). Mass-media rusească, în special posturile de televiziune, ar putea obține cu ușurință un "sigiliu ADL de aprobare". Pur și simplu a spus: marea majoritate a rușilor nu simt că problema problemelor palestinienilor sau atentatele israeliene constante asupra țărilor vecine.

[Bara laterală: o astfel de viziune poate părea foarte egoistă până când îți vei aminti felul de "recunoștință" pe care Rusia a primit-o în trecut de la intervențiile ei anterioare. Există țări care există doar pentru că Rusia a decis că acestea ar trebui să existe și care astăzi sunt membre ale NATO. Nici măcar nu voi intra în "frăția slavească" sau, de altfel, în "fraternitatea ortodoxă". Singurele persoane cu care Rusia are cu adevărat o legătură puternică sunt sârbii. Ceilalți au fost mai mult decât fericiți să se întoarcă în Rusia cât mai curând posibil. Astfel, istoria a învățat Rusia o lecție dureroasă: renunțarea la orice noțiune naivă de recunoștință sau fraternitate. Foarte trist, dar adevărat. Astăzi, chiar țări ca Kazahstan, Armenia sau Georgia prezintă o atitudine foarte ambivalentă (și chiar ambiguă) față de Rusia.

În al cincilea rând, chiar și analiștii și mass-media suveranului Eurasiei din Rusia au acest "orb" absolut uimitor despre Israel și despre ideologia sionistă: cred că analiști pe care îi admir și le respect sincer (cum ar fi Serghei Mikheev sau Ruslan Ostashko) destul de mult și care nu menționează pur și simplu puterea și influența a ceea ce este în mod clar un puternic lobby pro-israelian în interiorul Rusiei, în special în mass-media rusească (chiar dacă menționează puterea lobby-ului Israelului în SUA). Având în vedere cât de diferit este tonul unei mari părți a internetului rus, singura explicație pe care o am pentru această situație este că orice declarații publice anti-israeliene sau antisionioniste sunt terminatorii de carieră în Rusia (de asemenea, în mod clar vedem același fenomen la locul de muncă cu RT și Sputnik).

În al șaselea rând, există o mulțime de oameni în Rusia care realizează pe deplin două lucruri simple: în primul rând, un război între Iran și Imperiu ar fi dezastruos pentru Imperiu (și, prin urmare, mare pentru Rusia) și, în al doilea rând, iranienii sunt și aliați "problematici" în cel mai bun caz, care au versiunea lor proprie de "Atlanticisti" (amintiți-vă " Revoluția Gucci"?) Și" Sovereignists ", ceea ce înseamnă că tensiunile sau războaiele dintre Iran și SUA ar fi foarte avantajoase pentru tabăra anti-americană din Iran (la fel ca rusofobia tulbure a politicienilor occidentali a făcut mai mult pentru a re-alege Putin orice retorică a campaniei sale). Pentru a spune cu cruzime, în cazul în care israelienii sunt destul de prost pentru a ataca iranieni, și dacă americanii sunt suficient de subordonați pentru Israel să se alăture în luptă - de ce ar trebui Rusia să-și asume mari riscuri și să stea în mod deschis în cale? În cele din urmă, orice conflict cu Iranul (care va implica, cel mai probabil, și KSA) va avea un efect de creștere a prețului petrolului. Ce credeți că va face acest lucru economiei rusești?

Al șaptelea, războiul pe care Israel îl conduce în prezent împotriva Iranului și a forțelor pro-iraniene din Siria este în întregime un război simbolic. Chiar și Pantherul, distrus recent de israelieni (cu campania pro-izraeliană obișnuită), nu a fost nici măcar în alertă de luptă: unitatea nu era nici măcar camuflată, echipajul era în picioare și fumător. Izraelienii sunt stăpâni pentru a face acest aspect cu totul impresionant și eroic, dar din punct de vedere militar, este o prostie: aceștia au lovit clar o unitate care nici măcar nu era parte a acțiunii (indiferent de "acțiune").

Regula de bază a războiului rămâne valabilă și astăzi: dacă nu poți pune cizme pe teren, eforturile tale nu vor avea niciodată un efect militar decisiv. Și mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că nimeni din "Axa bunătății" nu are forțe terestre credibile; nu israelienii (amintiți-vă 2006?); nu saudiți (priviți la Yemen); și cu siguranță nu Statele Unite (când este ultima oară când au bătut pe cineva capabil să reziste?). Iată de ce imperiul anglo-zionist încearcă întotdeauna să folosească proxy-uri precum kurzi sau "teroriști buni" pentru a lupta în numele său. Astfel, specialiștii militari ruși înțeleg pe deplin că, chiar dacă israeliștii ar fi bombardat Siria în următoarele câteva luni, nu ar fi capabili să schimbe corelația fundamentală a forțelor pe teren. Prin urmare, grevele israeliene sunt în mare parte legate de PR.

Totuși, din toate aceste motive și mai mult, trebuie să ne confruntăm cu faptul că Rusia este ceea ce aș numi un "actor limitat" în Orientul Mijlociu. Am spus din prima zi 1 - când unele au fost având viziuni de divizii aeropurtate ruse (sprijinite de MiG-31s!) Aterizare langa Damasc - că „rușii nu vin“ ( a se vedea aici , aici , aici , aici și aici ). Mai mult, am încercat să explic că rușii nu au nicio obligație de a proteja sau salva pe nimeni oriunde, inclusiv în Orientul Mijlociu (a se vedea aici ). În cele din urmă, am încercat să explic că relația ruso-israeliană este una complexă și complexă (vezi aici) și că Putin se confruntă cu o puternică opoziție internă pe care nu a reușit să o soluționeze cu succes (vezi aici ). Însă încercarea de a descrie o realitate complexă este adesea o sarcină inutilă într-o lume în care reprezentările simple, alb-negru, de tip binar sunt regula și în care fiecare argument complex este imediat transformat într-o listă lungă de denaturări ale paie-omului. Acest lucru este în continuare foarte valabil în cazul celor mai recente evoluții.

Cei care spun că "Putin a vândut" sunt greșite, dar și aceia care cred că "rușii vin" pentru a salva pe oricine. Nu se va întâmpla. Rusia nu va lupta împotriva unui război împotriva Israelului (dacă nu este atacat mai întâi), nu va susține decât operațiunile și politicile iraniene, în măsura în care iranienii negociază o înțelegere cu rușii şi își coordonează eforturile. De îndată ce Iranul sau Hezbollah vor face o mișcare fără consultări prealabile cu Moscova, ei vor fi singuri care să se ocupe de consecințe.

Partea a IV-a: este Rusia încrezută în presiunea occidentală și israeliană?

Lăsând la o parte problema rolului rusesc în Orientul Mijlociu, rămâne întrebarea de ce Putin nu a reușit să realizeze ceea ce era clar un mandat al poporului rus de a scăpa de cel puțin dintre cele mai urâte personalități din guvernul rus. Cei mai mulți oameni din Vest știu cât de toxici sunt Kudrin, dar promovarea lui Mutko nu este deloc surprinzătoare. Acesta este cel care este cel mai învinuit de gestionarea greșită a întregului "scandal doping în Rusia" și care este absolut disprețuit de incompetența sa. Acum el este responsabil de construcții. Există chiar o glumă bună despre acest lucru: Putin a pus Mutko în responsabilitatea industriei construcțiilor, deoarece piața rusă a construcțiilor are nevoie de un dopaj. Funny, sigur, dar numai până acum. Când îl văd pe Rogozin eliminat pentru "administrarea slabă" (acum pus la conducerea rachetei rusești și a industriei spațiale ) și Mutko promovat, mă întreb dacă s-au înnebunit în Kremlin.

Cu toții putem argumenta ad-uitaam de ce tocmai acest lucru sa întâmplat, dar mai întâi de acord cu un singur lucru: Putin nu a reușit să-i curățească pe integraționiștii Atlanticului. Marele așteptări ca el să obțină un mandat personal puternic de la popor și apoi să-l scoată din Kremlin în final sa dovedit, din păcate, complet neîntemeiat. Există câteva explicații interesante, cum ar fi:

· Obiectiv, guvernul din Medvedev a făcut o slujbă foarte decentă, dacă nu bună, cu economia. Este adevărat că unii / mulți cred că s-au făcut greșeli, că există politici economice mai bune, dar ar fi greu de argumentat că guvernul a eșuat complet. De fapt, există câteva argumente destul de puternice care indică faptul că guvernul de la Medvedev (a se vedea acest articol în care se discută acest lucru în detaliu și aici este traducerea automată și acest articol și traducerea mașinii sale aici )

· Programul de dezvoltare economică internă foarte ambițios al lui Putin are nevoie de susținerea intereselor reprezentate de integraționiștii Atlanticului. De fapt, dezvoltarea internă și creșterea economică sunt nucleul programului său politic foarte ambițios. Probabil că nu este cel mai bun moment pentru a curăța Kremlinul de cei care reprezintă interesele afacerilor mari ale Rusiei.

· Clanul "Medvedev" a fost slăbit (vezi aici pentru detalii) și acum că a fost pus pe o lesa mult mai scurtă "tehnocratic", este mult mai puțin periculoasă. De fapt, a fost supus de Putin și aliații săi. În plus, Lavrov și Shoigu stau amândoi .

· Comportamentul nesăbuit al lui Trump este înstrăinarea profundă a europenilor cărora Putin le prezintă partenerilor de negociere pe care ei ar avea încredere (imaginați-i pe Merkel și pe Rogozin în aceeași cameră - nu ar merge bine!). Verificați acest excelent articol al lui Frank Sellers din The Duran privind uriașul potențial pentru cooperarea Rusia-UE.

Meh. Eu personal nu sunt convins. Cum poate Putin să spună că dorește reforme serioase, păstrând în același timp aceleași persoane de comandă? Dacă într-adevăr guvernul din Medvedev a făcut o treabă atât de mare, atunci de ce este nevoie de astfel de reforme majore? Dacă baza de putere a lui Putin este într-adevăr, așa cum cred eu, în popor, atunci de ce încearcă să liniștească elitele financiare, alimentând interesele și agenda lor? În mod esențial, cum se poate elibera Rusia de aderența financiară și economică a Imperiului când agenții coloanei ^a 5- ^a Imperiului sunt (re) numiți în poziții cheie? Și în toată Rusia nu era nimeni mai calificat decât Mutko sau Kudrin să numească aceste funcții?

Desigur, întotdeauna acest "Putin știe ceva ce nu ai", dar întotdeauna am avut o problemă cu acest tip de logică, care este, în esență, un copac universal deschis. Sper că mă înșel, dar pentru mine acest lucru sugerează că Putin se află în retragere, că a făcut o greșeală majoră și că Imperiul a obținut o victorie majoră. Și voi recunoaște cu bucurie că încă nu am auzit o explicație care să explice acest lucru, să nu-mi mai ofer nici unul.

Pe frontul exterior, Rusia a cedat presiunii israeliene? Ruslan Ostashko oferă o analiză foarte bună a motivelor pentru care acest lucru este greu: (Nu sunt neapărat de acord cu fiecare concluzie, dar face un caz foarte bun:

Da, Netanyahu * a făcut * cu grevele sale repetate pe Siria, și-a arătat nasul la Putin (acea faimoasă chutzpah israeliană care lucra pentru tine!), Și da, Putin a câștigat și a luat masa la Netanyahu a fost o vedere dureroasă și un dezastru PR. Dar, pe fond, Israelul a făcut Rusia să "trădeze Iranul"? Nu, și nu pentru că rușii sunt principiali atât de eroic, ci pentru că Israelul nu are nimic de oferit Rusiei. Tot Israelul are un puternic lobby pro-Israel în interiorul Rusiei, asta este adevărat. Dar, cu cât se folosește mai mult lobby-ul, cu cât devine mai vizibil, cu atât mai multe întrebări vor pune cel puțin suveranii europeni.

Israelienii nu vor să dă impresia că rula Rusia așa cum conduc SUA, iar recepția lui Netanyahu în Kremlin a generat recent o mulțime de sprâncene și impresia că Putin a cedat cerințelor acestui bastard arogant nu îl ajută pe Putin să o spună blând. O mulțime de analiști ruși (Viktor Baranets, Maksim Șevcenko, Leonid Ivașev) se întreabă ce fel de argumente îl folosea pe Netanyahu cu Putin, iar lista posibilităților este una cu totul neasumată.

Partea a cincea - un alt truism: există o diferență între excelent, bun, mediu, rău și teribil

Chiar dacă situația din Rusia s-a schimbat din ce în ce mai rău, acesta nu este un motiv pentru a se angaja în isteria obișnuită de "Putin vândut" sau de a declara că "Rusia a cedat". Chiar și atunci când lucrurile sunt rele, există încă o mare diferență între rău și mai rău. În momentul de față, Putin nu este numai cea mai bună persoană posibilă de a fi președintele Rusiei, Rusia continuă să fie și liderul obiectiv al rezistenței la Imperiu. Din nou, tipul de mentalitate alb-negru "Hollywood" este în întregime lipsit de natura dinamică a ceea ce se întâmplă. De exemplu, este destul de clar pentru mine că un nou tip de opoziție rusească se formează lent. Ei bine, întotdeauna a existat, într-adevăr - vorbesc despre oameni care l-au sprijinit pe Putin și politica externă a Rusiei și care nu-l plăceau pe Medvedev și politicile interne ale Rusiei. Acum, vocea celor care spun că Putin este prea moale în poziția sa față de Imperiu va deveni mai puternică. La fel ca vocile celor care vorbesc despre un adevărat toxic grad de nepotism și patronaj în Kremlin (din nou, Mutko fiind exemplul perfect). Atunci când astfel de acuzații au venit de la liberalii pro-occidentali turbulenți, ei au avut foarte puțină tracțiune, dar atunci când provin de la politicieni patrioți și chiar naționaliști (de exemplu, Nikolai Starikov) încep să ia o altă dimensiune. De exemplu, în timp ce jesterul curții Zhirinovskii și partidul său LDPR l-au sprijinit pe Medvedev, Partidul Comunist și Partidul Just Rusia nu au făcut-o. Dacă tensiunea politică din jurul unor figuri precum Kudrin și Medvedev nu este rezolvată într-un fel (poate un scandal în timp util?), Am putea fi martorii creșterii unei mișcări reale de opoziție în Rusia, și nu a unei runde a Imperiului.

O mare parte va depinde de modul în care va funcționa economia rusă. Dacă, datorită politicilor megalomanice ale lui Trump față de Iran și UE, economia Rusiei primește o injecție masivă de fonduri (prin prețuri ridicate la energie), atunci lucrurile se vor stabiliza probabil. Dar dacă liderii europeni vor ceda și vor adera la sancțiunile împotriva Iranului și dacă SUA va reuși să impună și alte sancțiuni asupra Rusiei, guvernul de la Medvedev se va confrunta cu o criză serioasă și renașterea economiei ruse promise de Putin va ajunge în un eșec jenant și lucrurile ar putea merge de la rău la chiar mai rău. În ceea ce privește acum, europenii noștri curajoși sunt ocupați cu premierea ultimului premiu Eurovision unui cetățean israelian(Premiile Eurovisionului sunt întotdeauna acordate țărilor pe care liderii UE doresc să le susțină), în timp ce aceiași israelieni "sărbătoresc" noua ambasadă a SUA la Ierusalim prin uciderea a 55 de palestinieni (și au promis că vor ucide și mai mult ). Deci, să spunem doar că nu sunt foarte plină de speranță că europenii vor crește o coloană vertebrală, niște bile, un creier sau, cel mai adesea, vor obține o fibră morală în curând. Dar poate că vor fi destul de lacomi pentru a respinge unele dintre cele mai exigente cerințe din SUA? Poate. In speranta. La urma urmei, subvenționarea europeană a Statelor Unite a costat UE miliarde de dolari deja ...

Partea a șasea: se ocupă de fiasco S-300

Întreaga afacere S-300 pentru Siria a fost un dezastru urât, dar, din nou, mai mult în domeniul PR decât în ​​lumea reală. Constanta "vom livra, nu vom nu, da vom face, nu vom" creează o impresie teribilă. Explicațiile acestui zig-zag fac lucrurile mai rău. Să aruncăm o privire la ceea ce spun cei care nu dezaprobă acest zig zag. Argumentele lor merg mai mult sau mai puțin după cum urmează.

· S-300 ar plasa forțele aeriene israeliene în pericol nu numai asupra Siriei, ci și asupra Libanului și chiar asupra Israelului. Acest lucru este exagerat, deoarece Rusia nu sa mutat niciodată în Siria pentru a lupta împotriva unui război împotriva Israelului. Deci întreaga idee de livrare a S-300 către Siria a fost o idee proastă în primul rând.

· Siria nu are nevoie de S-300. Lavrov și alții menționează S-300 ca o amenințare (pentru că israelienii se tem de aceste sisteme), dar în realitate ceea ce are nevoie Siria sunt Buk-M2E (a se vedea analiza în limba rusă și traducerea automată aici ).

· Rușii făcut o înțelegere cu Israel și în schimbul nelivrarea S-300S ( a se vedea analiza în limba rusă aici și traducerea automată aici ) acestea sunt obtinerea ceva foarte tangibil: Israelul se va opri sprijinirea „teroriști buni“ în Siria făcând mult mai ușor pentru Damasc să le termine.

Nu-mi place foarte mult aceste argumente, cu excepția celui de-al ^doilea . În primul rând, sunt de acord că Buk-M2E este un sistem foarte modern și capabil cu câteva avantaje față de S-300 în contextul sirian, dar aș adăuga totuși că fraza infamă "Siria are tot ce are nevoie" este absolut o declarație teribilă și ridicolă (citiți criticile devastatoare ale lui Marko Marjanović în articolul său " Israelul a luat o unitate de apărare aeriană din Siria Pantsir, S-200 Radars." Rusia nu are niciun transfer S-300, Siria are tot ceea ce are nevoie " ). Cred că această "Siria are tot ce are nevoie" este încă una dintre aceste dezastre PR provocate de sine și o afirmație absolut ridicolă până când o luați cu un pas mai profund.

Deci, dacă prin "Siria are tot ce are nevoie" înseamnă "Siria nu are nevoie de niciun alt ajutor" sau "apărarea aeriană din Siria poate face față oricărui atac israelian sau american" - atunci acest lucru este o prostie totală. De acord. Dar, dacă îl reformulați și spuneți "Siria are toate tipurile de arme de care are nevoie", atunci cred că acest lucru este în principiu adevărat. De departe, cel mai important sistem de apărare aeriană pentru Sirieni este Pantsir-S1, nu S-300 sau alt sistem.

Încă din luna iunie a anului trecut am scris o coloană pentru Revizuirea Unz, intitulată " Rusia vs. America în Siria"În care am avut o secțiune intitulată" Uitați de S-300 / S-400, credeți Pantsir ". Am scris asta într-un moment în care majoritatea observatorilor nu acordau deloc atenție Pantherului și toată lumea părea obsedată de S-300 și S-400. Cred încă că Pantherul este cheia rezultatului luptei pentru spațiul aerian sirian. Dar Siria și Iranul au nevoie de multe altele. Practic, situația ideală este numeroasele pantaloni ruși, iranieni și sirieni din toată Siria, toate integrate cu capacitățile deja existente ale radarului îndelungat și susținute de războiul electronic modern. Cu suficiente pantaloni desfasurati si in plina alerta (nu ca cea a israelienilor distrusi recent) si integrata pe deplin intr-o singura retea de aparare a aerului, sirienii ar putea sa construiasca o capacitate foarte puternica de aparare a aerului, la un cost relativ ieftin,

Pantofii se pot confrunta cu majoritatea amenințărilor din SUA și Israel, chiar dacă, spre deosebire de omologii lor S-300 / S-400, nu pot angaja aeronave la distanțe lungi (de aici sugestia de a implementa unele Buk-M2E pentru a aproxima această capacitate). Adevărul este că S-300 nu au fost niciodată proiectate să funcționeze mai mult sau mai puțin autonom sau să intercepteze rachete de croazieră sau bombe. Da, pot face acest lucru, dar au fost concepute pentru a face față țintelor de mare valoare de mare interes și într-un sistem cu mai multe straturi care include multe alte sisteme, cum ar fi Buks, Tors, Pantsirs și chiar Iglas și Verbas MANPADs. Acest sistem multilateral de apărare aeriană este în prezent absent în Siria și ar necesita mult timp și bani pentru a se desfășura. Spre deosebire de acestea, Pantaloni pot funcționa complet autonom, pot detecta orice țintă până la 50 km distanță, pot urmări și se angajeze la 20 km distanță, să se protejeze și pe ceilalți cu armele de 30 mm până la 3 km distanță. Pantalonii pot chiar face acest lucru în timp ce se deplasează până la 30 km / h pe teren accidentat. Acest lucru îl face un sistem de apărare extraordinar de eficient și supraviețuitor, care este relativ ușor de ascuns, desfășurat și implicat fără nici un avertisment pentru inamic. Apropo, Pantherul poate folosi și canoanele de 30 mm și rachetele sale împotriva țintelor de la sol, inclusiv tancurile. Niciun sistem actual de apărare aeriană nu se poate lauda cu o astfel de combinație de capabilități. inclusiv rezervoare. Niciun sistem actual de apărare aeriană nu se poate lauda cu o astfel de combinație de capabilități. inclusiv rezervoare. Niciun sistem actual de apărare aeriană nu se poate lauda cu o astfel de combinație de capabilități.

Rusia trebuie să livreze cât mai multe dintre sistemele Pantsir-S1 către Siria, ca fiind posibil din punct de vedere fizic. Un număr mare de Pantsir în Siria ar prezenta Israelului și Statelor Unite cu o durere de cap cu mult mai mare decât câteva S-300. În prezent, există ceva în intervalul de 40-60 de astfel de Pantsir în Siria. Acest lucru este departe de a fi suficient, având în vedere magnitudinea amenințării și capacitățile amenințării. Acest număr trebuie să fie cel puțin dublu.

Cu toate acestea, indiferent de aspectele tehnice și militare ale problemei, zig-zagurile ruse au dat lumii o impresie groaznică: israelienii atacă un aliat rus, apoi promisiunea Rusiei de a face ceva, apoi Netanyahu merge Rusia și Putin aruncă cu blândețe înăuntru. Acesta este un aspect fizic masiv, auto-provocat, și încă o altă greșeală majoră a lui Putin și a altor lideri ruși.

Sincer, principala greșeală rusească aici a fost * să menționeze * vreodată * livrările S-300 către Sirieni.

Partea a șaptea: lecțiile din Divina Victorie din 2006 - supraviețuirea este victorie

În 2006, Hezbollah a provocat o înfrângere masivă și cea mai umilitoare asupra Israelului. Și totuși, există dovezi destul de bune că totul a început cu o greșeală. Nu de Israel, de Hezbollah. Verificați această declarație adesea uitată făcută de secretarul general al Hezbollah Hassan Nasrallah :

"Nu credem, nici măcar un procent, că capturarea va duce la un război în acest moment și la o asemenea amploare. Mă întrebi dacă aș fi știut pe 11 iulie ... că operațiunea ar duce la un astfel de război, aș face-o? Eu spun nu, absolut nu "

Uimitor, nu? Hassan Nasrallah a vorbit aceste cuvinte după victoria superbă a lui Hezbollah împotriva "invincibilului Tsahal". Adevărul este că Hezbollah a subestimat violența și magnitudinea atacului israelian. Nu numai asta, dar Israelul nu a pierdut nici un centimetru din teritoriul său, în timp ce tot Libanul, nu doar sudul, a fost bombardat vicios și au murit zeci de civili. Hezbollah a distrus câteva tancuri Merkava "indestructibile" și aproape a scufundat nava amiral a navei israeliene. Dar, în comparație cu daunele și durerile provocate de israelieni, nu a fost nimic. Chiar și rachetele lui Hezbollah au avut un efect relativ redus asupra populației israeliene (mai ales doar panica tipică israeliană). Și totuși, chiar dacă politicienii nu voiau să o recunoască, era la fel de clar ca și cele două părți: Hezbollah a câștigat o "victorie divină", ​​în timp ce israelienii au suferit cea mai mare înfrângere din istoria lor. De ce? Din motive foarte simple: Hezbollah a supraviețuit.

Asta este și asta este crucial. Olmert și goonii lui au pornit să distrugă Hezbollah (sau, cel puțin, să îl dezarmeze). Acesta este motivul pentru care Trump va încerca probabil să facă acest lucru Republicii Islamice Iran și, în acest scop, Imperiul Anglo-zionist încearcă să facă față Rusiei: să o elimine.

Odată ce scopurile sunt definite astfel, atunci definiția victoriei este, de asemenea, evidentă: supraviețuirea. Asta e.

Pentru ca Hezbollah, Iranul sau Rusia să învingă Israelul, SUA sau întregul Imperiu, nu este nevoie să planificăm un drapel pe principala clădire simbolică a inamicului, cum au făcut soldații sovietici în Germania. Tot ce trebuie să facă pentru a câștiga este pur și simplu să supraviețuiască, deoarece supraviețuirea celorlalte părți se bazează pe eliminarea lor, este într-adevăr atât de simplă. Israelul nu poate pretinde victoria atâta timp cât Hezbollah există, Statele Unite nu pot revendica Hegemonia mondială dacă Iranul o respinge deschis, iar Imperiul Anglozionist nu poate să-l înșele pe hegemonia lumii asupra planetei noastre atâta timp cât domeniul civilizației rusești o provoacă deschis. Deci, în timp ce toată discuția despre iranienii care doresc să " șteargă Israelul de pe hartă " este doar o invenție tipologică tipică, este adevărat că prin însăși existența lor, Hezbollah, Iranul și Rusia nureprezintă o amenințare existențială pentru Israel, SUA și Imperiu .

Aceasta este cea mai mare și slăbiciune fatală a Imperiului Anglozionist: supraviețuirea depinde de colonizarea sau distrugerea oricărei alte țări aflate acolo. Fiecare țară independentă, fie ea mare și puternică, fie mică și slabă, reprezintă o provocare inacceptabilă pentru hegemonia "națiunii indispensabile" și a "poporului ales", care acum încearcă să domnească asupra tuturor. Acesta ar putea fi cel mai bun exemplu de dialectică hegeliană la locul de muncă în geopolitică: un imperiu a cărui putere generează propria decădere. Multe imperii au venit și au plecat în istorie, dar în lumea globalizată în care trăim, această contradicție dialectică este potențialul extrem de redus în condițiile finite în care imperiile trebuie să opereze.

Concluzia: sprijinul pentru Putin și Rusia trebuie să fie condiționat

De-a lungul ultimilor ani, Putin și cei care urăsc Rusia au fost prezicători ai Putinului și Rusiei cu privire la doom și întuneric și la tot felul de trădări (sau Novorussia, Siria, Iran etc.). Atunci a trecut timpul și toate predicțiile s-au dovedit a fi false. În loc să vorbească pur și simplu, rușii au luat măsuri care au demonstrat greșelii. Totuși, de data aceasta, rușii au spus și au făcut o serie de lucruri care au dat * o mulțime de * de combustibil lichidilor ucigași și singura modalitate de anulare este aceea de a lua măsuri reale pentru a le dovedi greșite. Chiar acum, ca urmare a acestor dezastre de PR provocate de sine, Rusia pare foarte rea, chiar și în interiorul Rusiei, mulți suporteri Putin sunt confuzi, îngrijorați și dezamăgiți.

Externally, the Syrian and, especially, the Iranians need to come to terms with the fact that Russia is an imperfect ally, one which sometimes can help, but one which will always place its personal interests above any other consideration. In a personal email to me Eric Zuesse wrote “I think that Putin and Netanyahu are negotiating how far Israel can go and what Russia can accept — and what cooperation each will provide to the other — drawing the red lines of acceptability, for each side”. I think that he is spot on, but I also think that Putin is wrong in trying to make a deal with Israel, especially if a deal is at the expense of Iran. Ostashko is right. Objectively Israel has very little to offer Russia. But if this kind of collaboration between Russia and Israel continues, especially if Iran is attacked, then we will know that the Israel lobby inside Russia is behind these policies which go counter to the Russian national interest. We will soon find out.

Între timp, Lavrov nu poate încerca să încheie o afacere cu Israelul și, în același timp, să bea despre " Planul SUA privind desfășurarea trupelor arabe în Siria" Încălcarea suveranității " "! Ce zici de nerespectarea de către Israel a suveranității Siriei? Cum este mai puțin respingător decât cel comis de SUA? Nu sunt astfel de afirmații în mod fundamental ipocrite?

Putem observa un paradox aici: Putin a criticat de nenumărate ori imoralul rău al societății occidentale și politicile imperiale (cel mai faimos în Munchen și la ONU). Dar Putin nu a spus niciodată nimic despre imoralitatea malefică a statului Israel. Și totuși, Israelul este centrul de gravitație, cel al întregului Imperiu Anglozionist, mai ales că Neoconienii au transformat Trumpul în slujitorul lor subordonat. În acest sens și în multe alte domenii, Rusia trebuie să urmeze exemplul Iranului al cărui lider a demonstrat mult mai multă moralitate și politici bazate pe principii, în ciuda faptului că Iranul este mult mai mic și relativ mai slab decât Rusia.

În 2006, o mie de oameni de Hezbollah au îndrăznit să sfideze întregul Imperiu Anglozionist (SUA, ca întotdeauna, sprijinindu-l pe Israel la mâner) și au predominat. Soldații ruși au arătat din când în când, inclusiv recent în Siria, ei au același tip de curaj. Dar politicienii ruși par să aibă într-adevăr un tip mult mai cald și mai coruptibil și există întotdeauna riscul ca Putin să devină treptat mai puțin un ofițer și mai mult un politician. Și acest lucru, la rândul său, înseamnă că aceia dintre noi care se opun Imperiului și îl susțin pe Putin și pe Rusia trebuie să facă în mod imperativ acest sprijin condiționat de un set clar de principii morale și spirituale, nu de un fel de loialitate " sau chiar mai puțin, un "dușman al inamicului meu este prietenul meu", un fel de eroare.

Momentan, Putin mai are încă o mulțime de "capital de credibilitate", în ciuda greșelilor sale recente. Cu toate acestea, deciziile recente ale lui Putin au generat o mulțime de întrebări neplăcute, cărora trebuie să li se răspundă și se vor întoarce la timp. Între timp, așa cum spun ei în SUA, " speră la bine, pregătește-te pentru cel mai rău lucru și rezolvă ceva în mijloc ". Scriptura ne avertizează, de asemenea, să nu facem idoli de lideri: "Să nu ai încredere în căpetenii și în copiii oamenilor, în care nu există siguranță " (Ps 145: 3 LXX). Răul lumesc pe care îl luptăm, astăzi sub forma imperiului anglozionist, nu este decât o manifestare a unui rău spiritual mai profund: "Căci nu ne luptăm împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva principatelor, împotriva puterilor, împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi, împotriva răutății duhovnicești în înălțimi "(Efeseni 6:12). Tinerii și tinerii din mișcarea Shia Amal au făcut bine atunci când au ales numele "Partidul lui Dumnezeu" pentru mișcarea lor când au creat Hezbollah în 1985. Și Iranul avea dreptate când a devenit Republica Islamică: dacă vrem să învingem Imperiul trebuie să lăsăm întotdeauna problemele spirituale și crimele morale să rămână deasupra oricăror considerații noastre politice "patrimoniale" sau loialități naționale / etnice: astfel putem învinge pe cei care pun o valoare dolarului asupra absolutului tot ce văd în viziunea lor materialistă asupra lumii .

Concluzia doi: căutarea "valorilor rusești"

Russian political ambiguities are the direct result of the fact that Russia, as whole, has yet to define what “Russian values” really are. The historical Russia was founded on Patristic Christianity and the Roman civilizational model and the Soviet Union on Marxism-Leninism. The 1990s marked the total triumph of materialism run amok. But unlike Hezbollah or Iran, the “New Russia” (as I like to call it) is not based on anything other than a Constitution written mostly by US advisors and their proxies and a general opposition to the western civilizational model (especially since 2014). Being against something is not an inspiring, or even tenable, political or moral stance (as the White Guards discovered during the Russian civil war). Furthermore, in her confrontation with an AngloZionist Empire which stands for absolutely nothing besides base instincts, Russia needs to stand *for* something, not just against something else. As long as Russia will not firmly define and proclaim a set of spiritual/moral values she stands for, the current zigs-zags will continue and Russian policies will prove to be inconsistent, at best.

[Bara laterală: aici vreau să contractez societatea rusă în general cu forțele armate rusești care, pe lângă faptul că dispun de o mulțime de echipamente bune, au un etos foarte puternic și clarși o înțelegere și o claritate stâncoasă despre ceea ce reprezintă. Acesta este motivul pentru care soldații ruși au fost dispuși în mod constant și spontan să-și sacrifice viețile. Societatea civilă rusă încă nu are o astfel de claritate, iar politicienii ruși, care nu sunt mai buni în Rusia decât în ​​alte părți, utilizează adesea acest lucru. Forțele armate rusești sunt, de asemenea, singura instituție cu cea mai puternică memorie istorică și cele mai profunde rădăcini din istoria Rusiei. Aș susține că sunt singura instituție din Rusia modernă a cărei rădăcini se întorc cu adevărat înainte de Revoluția din 1917 și chiar mult mai departe decât asta. În calitatea mea de descendent al "rușilor albi", am găsit mereu un lucru ciudat și, sincer, uimitor cât de mult m-am simțit ofițerilor militari ruși, decât civililor ruși. Pentru mine se simte adesea ca și cum s-ar coexista simultan două tipuri de ruși: tipul "noului rus" (încă în curs de definire) și corpul ofițerilor militari (sovietici sau post-sovietici). Acest din urmă tip mi-a făcut aproape instinctiv sens și adesea simțit ca o familie. Aceasta nu este o observație științifică, dar aceasta a fost experiența mea personală consistentă].

Există o probabilitate foarte mare ca Israelul să reușească să declanșeze un atac american asupra Iranului. Dacă / când se va întâmpla acest lucru, aceasta va declanșa o criză politică în interiorul Rusiei, deoarece spațiul pentru ambiguitățile politice actuale va fi redus dramatic. Din motive morale și pragmatice, Rusia va trebui să decidă dacă își poate permite să fie un spectator sau nu. Aceasta nu va fi o alegere ușoară, deoarece nu va exista un consens cu privire la ce să facă în interiorul elitelor conducătoare. Mizele vor fi însă prea mari, iar consecințele inacțiunii vor fi prohibitive. Speranța mea este că un conflict militar major va duce la o creștere accentuată a puterii și a influenței "lobby-ului" militar din interiorul Kremlinului. În cele din urmă și în mod inevitabil, problema Israelului și a sionismului va trebui revizuită, iar lobby-ul pro-israelian din interiorul Rusiei va fi tratat, ca Rusia să nu poată urma aceleiași căi spre auto-distrugere ca și SUA. Din acest motiv, conceptul de "suveranizare adevărată" este un slogan / scop patriotic pe care suveranii europeni trebuie să-l promoveze în continuare (indiferent de terminologia actuală folosită), deoarece aceasta indică problemele reale din politicile ruse interne și externe care trebuie abordate și rezolvate. Acesta va fi un proces lung și dificil, cu victorii și obstacole. Mai bine ne obișnuiam cu ideea că ceea ce sa întâmplat în ultimele două săptămâni se va întâmpla din nou în viitor. Din acest motiv, conceptul de "suveranizare adevărată" este un slogan / scop patriotic pe care suveranii europeni trebuie să-l promoveze în continuare (indiferent de terminologia actuală folosită), deoarece aceasta indică problemele reale din politicile ruse interne și externe care trebuie abordate și rezolvate. Acesta va fi un proces lung și dificil, cu victorii și obstacole. Mai bine ne obișnuiam cu ideea că ceea ce sa întâmplat în ultimele două săptămâni se va întâmpla din nou în viitor. Din acest motiv, conceptul de "suveranizare adevărată" este un slogan / scop patriotic pe care suveranii europeni trebuie să-l promoveze în continuare (indiferent de terminologia actuală folosită), deoarece aceasta indică problemele reale din politicile ruse interne și externe care trebuie abordate și rezolvate. Acesta va fi un proces lung și dificil, cu victorii și obstacole. Mai bine ne obișnuiam cu ideea că ceea ce sa întâmplat în ultimele două săptămâni se va întâmpla din nou în viitor.