Gheorghe Ursu se afla în atenția securității încă din anii ‘60. Fusese toată viața un iubitor al libertății, iar asta îl făcuse incompatibil cu sistemul și vremurile pe care le trăia. Acțiunea de urmărire informativă împotriva sa se întețește în anii ‘70 și începutul anilor ‘80 - întețire prilejuită în special de reacțiile sale la modul în care regimul Ceaușescu și Ceaușescu însuși au tratat urmările cutremurului din 4 martie 1977. Arestarea lui Gheorghe Ursu venea pe 21 septembrie 1985, după ce acesta fusese, în prealabil, cercetat de securitate, în stare de libertate, timp de câteva luni. În această perioadă, Gheorghe Ursu era luat de la serviciu de câteva ori pe săptămână și dus, pentru a fi interogat, la sediul securității din Calea Plevnei. Motivele anchetei erau pur politice, legate de activitățile și atitudinea sa împotriva regimului Ceaușescu. Erau de interes în mod special trei aspecte: scrisorile trimise către postul de radio Europa Liberă după cutremurul din 1977,  relațiile cu prietenii cu „concepții dușmănoase” din Occident și din țară, precum și înscrisurile anti-ceaușiste din jurnalul personal (jurnal ce îi fusese sustras din birou de către o informatoare de la locul de muncă - Pîrguța Croitoru).

Gheorghe Ursu nu neagă că el ar fi autorul scrisorilor, ba chiar refuză în mod hotărât să se dezică de conținutul lor și să își toarne prietenii la securitate („refuz să scriu de el, pentru că îmi este prieten”). Astfel continuă să susțină că ordinul de sistare a consolidărilor, dat de Ceaușescu pe 4 iulie 1977, avea o natură criminală și lăsase mii de bucureșteni expuși în fața următorului mare cutremur. Declarațiile lui Gheorghe Ursu, aflate în dosarul de urmărire penală (de „propagandă împotriva societății socialiste”, articolul 166) al Securității, dar și în cel de urmărire informativă (DUI „Udrea”), sunt edificatoare în acest sens:

𝐈̂𝐧 𝟏𝟗𝟕𝟕, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐮𝐭𝐫𝐞𝐦𝐮𝐫, 𝐚𝐦 𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐭 𝐨 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐳𝐠𝐮𝐝𝐮𝐢𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆, 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐭𝐨𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐮 𝐝𝐞 𝐚 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐬𝐚̆ 𝐚 𝐛𝐥𝐨𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐚 (𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐮𝐬𝐞𝐬𝐞𝐦 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭 𝐬̦𝐞𝐟 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭) 𝐚𝐦 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢̂𝐦𝐩𝐢𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞, 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐚, 𝐥𝐚 𝟒 𝐢𝐮𝐥𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟕𝟕 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐂𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐒𝐮𝐩𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐚, 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚. 𝐀𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐚𝐥𝐚 𝐝𝐞 𝐬̦𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭̦𝐞, 𝐚 𝐂𝐂 𝐚𝐥 𝐏𝐂𝐑, 𝐧𝐢 𝐬-𝐚 𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐭𝐮𝐭𝐮𝐫𝐨𝐫 𝐬̦𝐞𝐟𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚̆𝐫𝐢 𝐬𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐦 𝐢𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭 "𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐢"

[...]

𝐀𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐳𝐠𝐮𝐝𝐮𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬̦𝐭𝐢𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐠𝐢𝐧𝐞𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐨𝐫 𝐬-𝐚 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐮𝐬 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚 𝐚𝐭𝐫𝐚𝐠𝐞 𝐚𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐚 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐨𝐫𝐠𝐚𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐜𝐚̂𝐭 𝐬̦𝐢 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐭𝐚𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐛𝐥𝐨𝐜𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐚̆𝐦𝐚𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭, 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐞𝐣𝐝𝐢𝐞𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐞𝐯𝐞𝐧𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐥𝐭 𝐜𝐮𝐭𝐫𝐞𝐦𝐮𝐫 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐛𝐥𝐨𝐜𝐮𝐫𝐢 𝐬-𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐚̆𝐛𝐮𝐬̦𝐢

[...]

În aceste condiții, la îndemnul personal al lui Iulian Vlad, securitatea hotărăște să încheie, oficial, ancheta politică și să dea cazului o aparență de caz penal. Așa încât, Gheorghe Ursu putea fi arestat, iar securitatea putea să continue interogatoriul și presiunile, cu scopul de a îl determina să nege conținutul scrisorilor și să mărturisească cine l-a ajutat în demers.

„𝐂𝐞 𝐯𝐫𝐞𝐢, 𝐛𝐚̆?! 𝐏𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬̦𝐭𝐢𝐢 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐧𝐨𝐢 𝐬̦𝐢 𝐧𝐨𝐢 𝐧𝐮 𝐬̦𝐭𝐢𝐦 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐭̦𝐢 𝐯𝐨𝐢...”

Pe 21 septembrie 1985, Gheorghe Ursu ajungea la serviciu pentru ultima dată. Era o zi de sâmbătă și inginerul Ursu își începea ziua de lucru la ISLGC, ca de obicei, răsucind cheița în antifurtul bicicletei cu care venea în fiecare zi. 

Reținerea s-a petrecut brusc și a fost instrumentată de securitate. Gheorghe Ursu nu a apucat nici să își anunțe familia cu privire la ce se întâmpla.

În seara zilei de 21 septembrie, acum 36 de ani, un telefon suna în casa unei familii îngrijorate ce locuia în Drumul Taberei. Răspunde Andrei Ursu, fiul. La capătul celălalt, un milițian îi transmite că tatăl său a fost arestat și îl cheamă la sediul Direcției Cercetări Penale din Calea Rahovei 39-41 pentru a îi prelua „efectele”. Niciun detaliu în plus. 

A doua zi dimineața, Andrei se prezintă acolo împreună cu mama sa. I se restituie geanta veche a tatălui său, cu câteva obiecte personale în ea (brichetă, trusă mică de cusut, programul cinematecii). Niciun document, nici urmă de foile de jurnal pe care Gheorghe Ursu le ținea deseori în geantă și nici vorbă de comunicarea vreunui motiv pentru arestare. Insistând să afle motivul reținerii, familia rămâne la sediul DCP până seara târziu. Până la urmă, un milițian îi trimite acasă, dându-le de înțeles că nu vor primi răspunsuri: „𝐶𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑖, 𝑏𝑎̆?! 𝑃𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑖 𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡𝑒𝑚 𝑛𝑜𝑖 𝑠̦𝑖 𝑛𝑜𝑖 𝑛𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑚 𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡𝑒𝑡̦𝑖 𝑣𝑜𝑖...”. Motivul oficial - unul pe care Andrei și familia aveau să-l afle ulterior - fusese presupusa deținere ilegală de valută străină: 17 dolari („operațiuni cu mijloace de plată străine”). Era, de fapt, modul în care sistemul „îmbrăca” o acțiune motivată politic în aparența unei anchete de drept comun. Ancheta era în continuare coordonată de doi securiști care, pentru disimulare, recurg la tertipuri precum folosirea ștampilei cu numărul 2 a miliției în dreptul numelor lor din dosarul referitor la deținerea celor 17 dolari.

Tot cam atunci, în arestul din Calea Rahovei, începeau și bătăile…

În prima perioadă a arestului, între 21 septembrie și 1 octombrie, Gheorghe Ursu a fost încarcerat în camera 18 a arestului miliției. Colegii săi de arest - Ștefan Ivan și Vasile Cimpoieru - povestesc amândoi cum Gheorghe Ursu era scos periodic din celulă și dus la sediul securității, aflat în aceeași clădire cu arestul miliției. De acolo venea abătut și povestea cum fusese agresat fizic de către anchetatorii securității, care, după câteva palme, îi spuneau că „azi ai scăpat ușor, data viitoare o să procedez altfel”. 

Tortura aplicată de securitate începuse, folosind miliția drept acoperire.

Colegii săi de arest din acea perioadă, deveniți martori la dosarul uciderii și torturării lui Gheorghe Ursu, ne furnizează detalii cheie din acea perioadă a arestului:

Ștefan Ivan: „[𝑈𝑟𝑠𝑢 𝐺ℎ.] 𝑎 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡 … 𝑐𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡, 𝑚𝑜𝑡𝑖𝑣𝑢𝑙 𝑎𝑟𝑒𝑠𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑙𝑢𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐; 𝑎 𝑠𝑝𝑢𝑠 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒𝑜𝑎𝑟𝑒𝑐𝑒 𝑛𝑢 𝑒𝑟𝑎 𝑖̂𝑛 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑒𝑠𝑢𝑙 𝑟𝑒𝑔𝑖𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑔𝑢𝑟𝑒𝑧𝑒 𝑐𝑢 𝑑𝑒𝑡̦𝑖𝑛𝑢𝑡̦𝑖 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑖, 𝑙-𝑎𝑢 𝑎𝑟𝑒𝑠𝑡𝑎𝑡 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑑𝑒𝑡̦𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒 𝑑𝑒 𝑣𝑎𝑙𝑢𝑡𝑎̆ [...] 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑠𝑐𝑜𝑠 𝑑𝑒 2-3 𝑜𝑟𝑖… 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑟𝑒𝑣𝑒𝑛𝑒𝑎 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑚𝑒𝑟𝑎̆, 𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑢𝑝𝑎̆𝑟𝑎𝑡 𝑠̦𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑐𝑎̆ 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝑆𝑒𝑐𝑢𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒. 𝐴𝑚 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑠 𝑐𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑐𝑒𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒𝑡𝑎𝑢 𝑖̂𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑒𝑠𝑎 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑎 𝑗𝑢𝑟𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠𝑎̆𝑢 𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑙𝑎𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑖𝑖 [...] 𝑙𝑎 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑎𝑡, 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎 𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒𝑡𝑎̆, 𝑈𝑟𝑠𝑢 𝐺ℎ𝑒𝑜𝑟𝑔ℎ𝑒 𝑎 𝑠𝑝𝑢𝑠 𝑐𝑎̆ 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑡𝑟𝑎𝑠 𝑑𝑒 𝑝𝑎̆𝑟 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑗𝑢𝑟𝑎𝑡… 𝑂𝑟𝑖𝑐𝑢𝑚, 𝑐𝑒𝑙 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒𝑡𝑎𝑠𝑒 𝑓𝑢𝑠𝑒𝑠𝑒 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑆𝑒𝑐𝑢𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 (𝑎𝑠̦𝑎 𝑎 𝑠𝑝𝑢𝑠 𝑒𝑙)”

Vasile Cimpoieru: „𝑀𝑖-𝑎 𝑠𝑝𝑢𝑠, 𝑑𝑒 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎, 𝑐𝑎̆ 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑙𝑜𝑣𝑖𝑡 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒𝑡𝑎𝑡𝑜𝑟.... 𝑇𝑜𝑡𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆, 𝑛𝑒-𝑎 𝑠𝑝𝑢𝑠 𝑐𝑎̆ 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑠𝑐𝑜𝑠 𝑙𝑎 𝑎𝑛𝑐ℎ𝑒𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑢𝑛 𝑠𝑒𝑐𝑢𝑟𝑖𝑠𝑡 𝑠̧𝑖 𝑑𝑢𝑠 𝑖̂𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑐𝑙𝑎̆𝑑𝑖𝑟𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑡̧𝑖𝑛𝑒𝑎 𝑠𝑒𝑐𝑢𝑟𝑖𝑡𝑎̆𝑡̧𝑖𝑖... 𝐺ℎ. 𝑈𝑟𝑠𝑢 𝑒𝑟𝑎 𝑜 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑎̆ 𝑣𝑜𝑙𝑢𝑏𝑖𝑙𝑎̆, 𝑛𝑒 𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐𝑎 𝑠̧𝑖 𝑚𝑜𝑟𝑎𝑙𝑢𝑙 𝑠̧𝑖 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑛𝑒 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑠̧𝑖 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑖.”

Câteva zile mai târziu, pe strada Snagov (actuala Nicolae Filipescu), în fața ISLGC, se petrecea o scenă ciudată: în peisajul unei zile mohorâte și gri, un tânăr părea că vrea să fure o bicicletă parcată acolo. Foștii colegi ai lui Gheorghe Ursu urmăreau, de la distanță și evitând contactul, cum Andrei, fiul coleglui lor, încerca să recupereze bicicleta pe care tatăl său o lăsase legată, pe 21 septembrie, când a venit la serviciu. Cheița de la antifurt nu a fost niciodată restituită familiei.

𝟎𝟏 𝐨𝐜𝐭𝐨𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟖𝟓 - 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐝𝐞 𝐬𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐞 𝐟𝐨𝐚𝐢𝐚

După 10 zile în care Gheorghe Ursu refuză cu tenacitate să își toarne prietenii sau să se dezică de conținutul jurnalului său și al scrisorilor către Europa Liberă, 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐝𝐞 𝐬𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐞 𝐟𝐨𝐚𝐢𝐚. Dacă, în primele zile, anchetatorii săi se rezumau la umilințe, amenințări și violențe care să nu lase prea multe semne fizice, violența începe să ia proporții. 

Acum fix 36 de ani, Gheorghe Ursu încheia prima seară de arest în camera în care tocmai fusese mutat - 𝐜𝐚𝐦𝐞𝐫𝐚 𝟏. Era miercuri, 2 octombrie 1985, iar seara zilei de marți - care tocmai trecuse - nu fusese deloc ușoară. În jurul orei 23.00, acesta fusese scos la interogatoriu. De data aceasta, însă, violența a lăsat urme. Noii colegi de cameră confirmă, în declarațiile de la dosar, cum Gheorghe Ursu „𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐫𝐞𝐚𝐝𝐮𝐬 𝐜𝐮 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐮𝐫𝐦𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭𝐚 𝐩𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐫𝐞𝐚𝐩𝐭𝐚 𝐚 𝐨𝐛𝐫𝐚𝐳𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬𝐢 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝐧𝐚𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐬𝐞 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯𝐚𝐮 𝐮𝐫𝐦𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐚𝐧𝐠𝐞; 𝐢𝐢 𝐜𝐮𝐫𝐠𝐞𝐚 𝐬𝐚𝐧𝐠𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐮𝐫𝐞𝐜𝐡𝐞 𝐬𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐧𝐚𝐬” (martor Caracostea Stere). 

Gheorghe Ursu le povestește noilor colegi că 𝐜𝐞𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐮 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐞𝐫𝐚𝐮 𝐚𝐜𝐞𝐢𝐚𝐬𝐢 𝐝𝐨𝐢 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢𝐥 𝐜𝐞𝐫𝐜𝐞𝐭𝐚𝐬𝐞𝐫𝐚 𝐢𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞: 𝐦𝐚𝐢𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐏𝐢𝐫𝐯𝐮𝐥𝐞𝐬𝐜𝐮 𝐬𝐢 𝐥𝐨𝐜𝐨𝐭𝐞𝐧𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐇𝐨𝐝𝐢𝐬. Le povestește, de asemenea, că motivul invocat pentru arestarea sa fusese „un dolar”, dar că adevăratul motiv era reprezentat de refuzul de a se dezice de adevăr și de prietenii săi - refuzul de a declara public că ar fi „primit bani” pentru scrisorile sale și refuzul de a oferi detalii despre personalitățile pe care le menționa în jurnal.

Doar că mulți dintre noii colegi erau, și ei la rândul lor, informatori ai Securității. Iar violența urma să se întețească și în interiorul camerei 1.

Pe 18 octombrie 1985, Gheorghe Ursu tocmai încheia o perioadă de 3 zile de 𝐢𝐳𝐨𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐯𝐞𝐫𝐚. 

În raportul de pedepsire, șeful turei de gardă - Alexa Ion - scria că „arestatul Ursu Gheorghe [...] nu respectă programul ordonat în camera arestului, are o comportare necorespunzîtoare față de subofițerii din post și sfidează cadrele din cadrul conducerii direcției prin modul lui de comportare”. 

Martorii au arătat, însă, că în toată luna ocombrie 1985, Gheorghe Ursu fusese torturat sistematic de anchetatorii Direcției a VI-a a Securității - Pîrvulescu și Hodiș. 

Ulterior, șeful turei de gardă urma să declare: „Eu, personal, nu am constatat prin propriile simțuri faptul că arestatul Gheorghe Ursu a comis acele fapte”. A dat vina pe un subaltern al cărui nume, bineînțeles, nu l-a reținut. De altfel, ceilalți gardieni au recunoscut ulterior că Gheorghe Ursu era „liniștit” și că „puteai să stai de vorbă cu el, spre deosebire de ceilalți arestați”.

Deși același Alexa Ion declară, ulterior, bizarerii precum „sancțiunea cu izolarea severă însemna condiții aproximativ la fel (!!!) cu cele din camera de unde fusese mutat”, adevărul era, bineînțeles, altul.

La izolare severă, Gheorghe Ursu a stat „încătușat, cu mâinile la spate sau legat de pat... sau cu mâinile depărtate ridicate la nivelul umerilor, paralel cu solul” și prinse de pereți cu cătușe. 𝐄𝐫𝐚 𝐥𝐚𝐬𝐚𝐭 𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐢 𝟏𝟕 𝐨𝐫𝐞 𝐩𝐞 𝐳𝐢, iar, ca regim alimentar, i se dădea „o zi mâncare, o zi numai apă”.

O mărturie cutremurătoare vine de la fiul său - Andrei Ursu - care, prezent fiind la incinerarea tatălui său, a văzut cu ochii săi 𝐮𝐫𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐭𝐮𝐬𝐞 𝐩𝐚𝐧𝐚 𝐥𝐚 𝐨𝐬 pe mâinile trupului acestuia, lucru observat și de martora Petruța Ulmeanu în 15 noiembrie 1985. De altfel, în anul 1990, prietenii săi scriau: „toți cei care l-au văzut la crematoriu au constatat că Ursu avea la încheieturile mâinilor urme de cătușe purtate vreme îndelungată” (sursa în comentarii).

Dar cine a dispus trecerea lui Gheorghe Ursu în izolare severă? Martorul Radu Ghebac (fost subofițer pază și șef schimb arest miliție) relatează: „Alexa Ion mi-a spus că șeful arestului 𝐥𝐭. 𝐜𝐨𝐥. 𝐂𝐫𝐞𝐚𝐧𝐠𝐚 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐥-𝐚 𝐩𝐮𝐬 𝐬𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐨𝐜𝐦𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐫𝐚𝐩𝐨𝐫𝐭 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐝𝐞𝐩𝐬𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐔𝐫𝐬𝐮 𝐜𝐮 𝟑 𝐳𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐢𝐳𝐨𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐯𝐞𝐫𝐚”. Tot Creangă a fost cel care i-a dictat lui Alexa Ion și motivele pedepsirii, conform aceluiași martor.

Mihail Creangă, de altfel, urma să declare că nu l-a anchetat niciodată pe Gheorghe Ursu (deci nu putea constata acele abateri). Mai mult, el a declarat: „Ursu Gheorghe Emil era 𝐚𝐧𝐜𝐡𝐞𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞” și „𝐧𝐮 𝐞𝐫𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐚𝐛𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚 [a Miliției]”. 

De asemenea, un fost coleg de ceululă a declarat că pedeapsa cu cele trei zile fusese dictată pentru „un pretext inventat de anchetatori”.

Adevăratul motiv, deci, pentru trecerea la izolare severă a lui Gheorghe Ursu a fost incercarea de a il determina pe acesta „𝐬𝐚 𝐝𝐢𝐯𝐮𝐥𝐠𝐞 𝐬𝐢 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐭𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐠𝐢” (martorul Caracostea), precum și să spună „ce bani a primit” pentru scrisorile sale „care erau împotriva regimului de atunci” (martor PG).

𝐈𝐙𝐎𝐋𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐒𝐄𝐕𝐄𝐑𝐀 𝐍𝐔 𝐃𝐀 𝐑𝐄𝐙𝐔𝐋𝐓𝐀𝐓𝐔𝐋 𝐒𝐂𝐎𝐍𝐓𝐀𝐓 – Gheorghe Ursu refuză să își toarne prietenii sau să se dezică de faptele sale.

Așa că vineri, 18 octombrie 1985, Gheorghe Ursu este scos din izolare și mutat la camera 30 din tronsonul supranumit „Catanga” al arestului Miliției din Calea Rahovei 39-41. 

Iar ororile de-abia începeau.

Pe 22 octombrie 1985, Gheorge Ursu fusese mutat, deja, de 5 zile la camera 30 din tronsonul „Catanga” al arestului Miliției. Conform unei mărturii ulterioare, era „foarte slăbit” datorită ororilor la care fusese supus „la izolare, în lanțuri”. 

Aici i-a întâlnit pe Cliță Marian și Radu Gheorghe (Gicuță) - noii săi colegi de detenție.

17 martori aveau să declare, ulterior, că 𝐜𝐞𝐢 𝐝𝐨𝐢 𝐧𝐨𝐢 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐠𝐢 𝐞𝐫𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐌𝐢𝐥𝐢𝐭𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐢 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐢𝐢, 𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐜𝐮𝐭𝐢 𝐜𝐚 „𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭𝐢”. Inclusiv, chiar, Cliță Marian. De altfel, Cliță Marian și-a dovedit calitatea de informator prin înseși declarațiile sale din cadrul anchetei - respectiv dând informații pe care nu le-ar fi putut cunoaște decât în urma unui contact strâns cu Securitatea. Mai mult, analizând registrul scoaterilor „la anchetă” a deținuților, rezultă că cei doi noi colegi erau în mod sistematic de șeful arestului - Creanga Mihail - care 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚 𝐧𝐨𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐫𝐚𝐧𝐝𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐭𝐢𝐧𝐮𝐭𝐢𝐥𝐨𝐫, pentru anchetatorii Securității și Miliției. 

Mărturiile referitoare la această perioadă sunt cel mai bine sumarizate de mărturia lui Ghebac Radu. Acesta descrie că Gheorghe Ursu era 𝐚𝐧𝐜𝐡𝐞𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 și cum acestuia 𝐢 𝐬-𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚𝐭 faptul că deținea în mod ilegal valută, iar arestații Cliță Marian și Radu Gheorghe aveau rolul de 𝐚 𝐢𝐥 𝐝𝐞𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚 𝐬𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐚 𝐜𝐞 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 să audă (să se dezică de fapte, să își toarne prietenii, etc.).

De fapt, chiar acum 36 de ani, pe 22 octombrie 1985, unul din torționari Securitatea Municipiului București primea o adresă. Era de la maiorul Marin Pîrvulescu. În adresă, 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐚 𝐬𝐞 𝐫𝐞𝐟𝐞𝐫𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐨 „𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚” folosită în acel moment de torționar și apoi reproduce o discuție avută de acea sursă cu Gheorghe Ursu. Este evident că „𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚” 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞𝐢 𝐝𝐨𝐢 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐠𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐮𝐥𝐚 (sau amândoi) - singurele persoane, în afară de anchetatori, cu care interacționa Gheorghe Ursu în acele zile. 

Un arestat al Miliției - PG - descrie la rândul său situația ca fiind „o executare a unui 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 care cei din celulă trebuiau să-l execute”. Ordinul includea „schingiuri”, iar „𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐮 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐢𝐢 𝐬𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐚𝐮 𝐂𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐬𝐢 𝐆𝐢𝐜𝐮𝐭𝐚… [aceștia] 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐮 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 Securității și 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐝𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐢𝐧𝐢𝐭𝐢𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚, fapt relatat chiar de ing. Ursu”

...

„𝐃𝐞 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐭𝐚 𝐜𝐚𝐧𝐝 𝐞𝐫𝐚 𝐛𝐚𝐭𝐮𝐭, 𝐧𝐮 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐞𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚𝐦 𝐬𝐚 𝐚𝐮𝐝 𝐮𝐫𝐥𝐞𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞, 𝐜𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐢 𝐚𝐫𝐞𝐬𝐭𝐚𝐭𝐢𝐢”

...

Ororile luau proporții, iar Gheorghe Ursu era din ce în ce mai afectat. Printre țipetele sale, ceilalți arestați declară cum auzeau cum acesta era întrebat de „scrisori trimise afară din țară și 𝗰𝗲 𝗯𝗮𝗻𝗶 𝗮 𝗽𝗿𝗶𝗺𝗶𝘁 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗲𝗹𝗲”.

Acum 36 de ani, țipetele erau la ordinea zilei în tronsonul „Catanga” din clădirea arestului Miliției din Rahova. Țipetele erau ale lui Gheorghe Ursu, căruia i se aplica un regim de teroare greu de descris în cuvinte. Iar acest regim de teroare continua să fie instrumentat de Securitate, în ciuda faptului că, formal, „cercetarea” Securității se terminase.

Viața devenise aproape de nesuportat în camera 30 din „Catanga” - chinuri zilnice, umilințe și tortură. Gheorghe Ursu era din ce în ce mai afectat, începând să aibă dificultăți în a se deplasa singur - „𝐝𝐞𝐣𝐚 𝐚𝐛𝐢𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐚 𝐣𝐨𝐬 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐭”, povestesc unii martori. 

În esență, Gheorghe Ursu era supus la interogatorii și tortură aproape non-stop. În celulă, noii săi colegi - Marian Cliță și Radu Gheorghe - aveau misiunea de a îl determina, prin orice mijloc, să se dezică de faptele sale și să furnizeze informații despre prietenii pe care îi menționase în jurnal. 𝐓𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐢 𝐮𝐦𝐢𝐥𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐦𝐞𝐫𝐚 𝐞𝐫𝐚𝐮 𝐬𝐮𝐩𝐥𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐛𝐚𝐭𝐚𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚𝐧𝐝 𝐞𝐫𝐚 𝐬𝐜𝐨𝐬 𝐥𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐨𝐠𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐮. Iar la interogatoriu, cei care aplicau metodele de tortură erau chiar cei doi securiști puși sub acuzare în cadrul dosarului aflat în prezent pe rol la ÎCCJ - Pîrvulescu și Hodiș.

Din declarațiile martorilor - printre ei gardieni sau arestați din alte celule - reiese clar implicarea celor doi în torturile aplicate lui Gheorghe Ursu, 𝐢𝐧 𝐜𝐢𝐮𝐝𝐚 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐚 𝐒𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐭𝐢𝐧𝐝𝐞𝐚 𝐜𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚 𝐢𝐧 𝐚𝐧𝐜𝐡𝐞𝐭𝐚.

Astfel, martori în dosarul aflat pe rol la ÎCCJ descriu cum, în repetate rânduri, „Ursu Gheorghe era adus de la ancheta de la Directia a VI-a, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐭𝐢𝐧𝐮𝐭 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐛𝐨𝐟𝐢𝐭𝐞𝐫𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐚𝐬𝐚”.  

Mulți alți martori povestesc cum ofițerii de Securitate veneau și îl scoteau pur și simplu pe Gheorghe Ursu din cameră „fără bon de scoatere - doar venea lucrătorul de la Securitate și îl lua pur și simplu din cameră”. De fapt, numele maiorului Pîrvulescu este menționat explicit de mai mulți martori care au văzut cu ochii lor cum acesta îl scotea personal pe Gheorghe Ursu la anchetă.