cazul ursu
La patru luni după cutremurul din 1977, Ceaușescu adună factorii de răspundere din construcții, împreună cu șefii șantierelor de consolidare din București și le ordonă, amenințându-i cu miliția și procuratura, să înceteze „orice reparație capitală” la clădirile afectate. Singurele intervenții ce mai aveau să fie permise erau reparațiile cosmetice și numai în zonele cu defecte vizibile.
În josul paginii, se observă discrepanța dintre consolidările prevăzute inițial și ce s-a aprobat de fapt - din 37 de stâlpi prevăzuți pentru a fi cămășuiți la proiectul de pe str. Spătarului, s-au aprobat pentru cămășuire numai 2.
Gheorghe Ursu nu a acceptat reparațiile superficiale impuse de ceaușescu
Șef de proiect al consolidării Blocului Patria, iese revoltat din acea ședință, după cum chiar notele sale o arată, iar mai apoi declară că va cămășui doi stâlpi în plus față de ce i se permisese, chiar dacă ar fi necesar să plătească din salariul său pentru asta, după cum o arată chiar un document de sinteză al Departamentului Securității Statului din acea vreme.
Cererea îi este refuzată, regimul își impune voința, iar lucrările la blocul Patria, la fel ca la multe alte clădiri din București, se sistează prematur. Reparațiile sunt incomplete, iar de consolidări nici nu poate fi vorba. Metodele de acoperire superficiale ale fisurilor au ajuns să fie cunoscute, într-o notă de umor negru, drept „tencuieli antiseismice”. Oamenilor care se arată îngrijorați de starea clădirilor de după cutremur li se răspunde cu „influențare pozitivă”, după cum atestă rapoartele vremii și sistemul face, încet-încet, liniște.
Numai că Gheorghe Ursu nu avea să renunțe.
Simțindu-se obligat moral, după cum chiar el avea să declare în cursul anchetelor, față de oamenii din clădiri și față de propria-i conștiință, Gheorghe Ursu scrie un articol și reușește să îl trimită către Radio Europa Liberă.
Scrisoarea sa avea să fie citită pe post la comemorarea de 2 ani a cutremurului, iar ea vorbește atât despre nivelul insuficient al intervențiilor de după 1977, cât și despre modul în care, la 4 iulie 1977, Ceaușescu a interzis, practic, consolidarea rezonabilă a imobilelor afectate.
După mulți ani de cercetări fără răspuns, în 1985, odată cu găsirea jurnalului său cu însemnări anti-sistem, Securitatea își întețește cercetările în cazul Gheorghe Ursu. Acesta recunoaște destul de repede că el este cel care transmisese scrisoarea Europei Libere, însă refuză să-și toarne prietenii și, mai ales, refuză să se dezică de conținutul acelei scrisori. Pentru a nu da impresia unui caz de poliție politică, este în final arestat sub pretextul deținerii sumei de 17 dolari.
În arestul miliției, Gheorghe Ursu este torturat pentru aproape 2 luni de zile, atât de organele Securității, cât și de doi colegi de celulă - infractori de drept comun ce aveau rolul de interogatori informali. Aceștia erau instruiți să extragă informații de la colegul de celulă și să îl facă să-și renege scrisoarea prin orice mijloace.
Gheorghe Ursu moare la 17 noiembrie 1985, în urma acestui tratament inuman. Torționarii săi și principalii vinovați de moartea sa - cadrele din securitate - rămân, până astăzi, nepedepsiți. Adevărul, însă, rămâne și trebuie spus.
35 de ani mai târziu, spiritul lui Gheorghe Ursu este încă viu. Atitudinea și principiile pe care le-a întruchipat nu mai pot fi blocate, în ciuda eforturilor ce s-au făcut pentru estomparea memoriei sale, de către cei care s-au perindat între timp la putere.
Din 17 noiembrie, Bucureștiul își va cinsti eroul prin efortul tuturor organizațiilor și oamenilor implicați în acțiunile ce vor urma - un efort ce își are rădăcina în același spirit și ce pornește din aceeași dorință de a face adevărul cunoscut.
Pentru mai multe detalii despre viața și moștenirea lui Gheorghe Ursu, accesați Site-ul Fundației Gheorghe Ursu precum și episodul dedicat dramei sale din seria Memorialul Durerii.