Ortega y Gasset, Originea și epilogul filosofiei (și alte eseuri), Humanitas, București, 2004

Pagini dintr-un Cuvânt înainte la Istoria filozofiei de Émile Bréhier, Buenos Aires, 1942

„Parcurgând această carte ce se citește atât de lesne și de fluid, prin fața noastră trece, încă o dată, pelicula cinematografică a douăzeci și șase de secole, în timpul cărora nu a exista nici o întrerupere totală a gândirii filozofice. Și acea rapidă ochire și spectacolul panoramic al douăzeci și șase de secole ne fac să ne gândim la uriașa masă de neliniști, iluzii, eforturi, genialități, abilități, descurajări și reînsuflețiri, sacrificii, dispute, entuziasme, uri, morți, exaltări pe care le condensează istoria îndeletnicirii cu filozofia. Făcând această lectură în vremuri precum cele de față, atât de acute și de dramatice, care ne silesc să executăm în toate împrejurările cumpăniri riguroase, închidem cartea cu o impresie melancolică și ne întrebăm: la ce au servit sau la ce vor servi toate acestea? Și atunci ne surprinde cu o vehemență aparte constatarea că istoriile filozofiei nu ating nici măcar în treacăt această întrebare. Încă și mai puțin, că ele nu ne furnizează elemente ca să o putem pune și să îi răspundem noi înșine. Nu e scandalos? Deși pare un neadevăr, absorbirea oricărei Istorii a filozofiei – și unele sunt foarte voluminoase – ne lasă complet ignari cu privire la rolul efectiv pe care l-a avut filozofia în realitatea istorică, astfel încât oscilăm în mod ridicol între a crede că filozofia a fost lucrul cel mia important ce s-a petrecut în fiecare epocă și, ca atare, că ea a fost forța directoare a destinului uman vreme de douăzeci și șase de veacuri sau a ne chestiona, dacă ne simțim apatici, în ce măsură filozofia fiecărei epoci și din întreaga ei istoriei nu va fi fost pur și simplu musca la arat.“ (ed. rom, 164)

[Trecutul ca ceea ce s-a petrecut. Istoria ca ocol necesar]

„Simțul istoric este, în fapt un simț – o funcție și un organ al viziunii depărtatului ca atare. El reprezintă maxima evadare din sine însuși care îi este posibilă omului și, totodată, prin retroefect, suprema claritate despre sine pe care o poate atinge omul individual. Căci, trebuind să descopere, ca să și-l facă verosimil, presupozițiile pe baza cărora a trăit petrecutul și, ca atare, limitele lui, el descoperă prin repercusiune presupozițiile tacite pe baza cărora trăiește el însuși și în care își menține înscrisă existența. Își cunoaște așadar, prin intermediul ocolului care este istoria, propriile limite, aceasta fiind unica modalitate conferită omului de a și le transcende“ (ed. rom., 163)

[Filozoful autentic]

„În schimb, filozoful autentic care filozofează din necesitate intimă nu pleacă spre o filozofie de-a gata, ci se pomenește, de la bun început, că și-o face pe-a sa, în asemenea măsură, încât simptomul cel mai sigur este de a-l vedea că respinge orice filozofie aflată de-a gata, că o neagă și că se retrage în teribila singurătate a propriei sale filozofări.

Acea constantă invitație la inautenticitate pe care ne-o adresează preexistența socială a îndeletnicirilor umane este una dintre componentele tragice ale omului, în ciuda aspectului său deloc melodramatic. Așa se face că se impune să combinăm ucenicia și absorbția filozofiei socialmente constituite și recomandate cu un efort peren de a nega toate acestea și de a reîncepe sau, ceea ce e totuna, de a reactiva situația în care și-a avut obârșia filozofia. Acei primi filozofi care au făcut-o pentru că ea nu exista defel, care, în fapt, n-au ajuns să facă o filozofie, ci doar au inițiat-o, sunt, ei, autenticul profesor de filozofie la care trebuie să ajungem perforând corpul tuturor profesorilor de filozofie ulteriori.

Orice mare filozof a fost mare pentru că a izbutit să reproducă în persoana sa, fie și doar aproximativ, acea situație originară în care s-a născut filozofia. Și din acest motiv este foarte important pentru noi să devenim intimi cu acei înnoitori ai gândirii filozofice care, nemaiputând să-i dea naștere, au izbutit a o reiniția. (182-183)

[…] Sfatul lui Goethe: „Cele moștenite de la strămoșii tăi cucerește-le ca să le posezi.“

Dar a cuceri înseamnă, pentru început, a demonta. Dobândirea filozofiei gata făcute ne impune munca de a o demonta mai întâi până la rădăcina ei înfiorată și germinală unde încă nu este decât pură nevoie de ea, absență îndurerată a ei. Nu e chip să refaci o filozofie și, în general, filozofia, dacă ea nu a fost în prealabil și pe deplin dezarticulată, tot așa cum nu cunoști o mașină dacă nu o desfaci piesă cu piesă. Cu cât trecutul filozofic e mai lung, cu cât e mai mare bogăția de noțiuni, metode, teorii pe care le-am tezaurizat, cu atât mai ineluctabil este să recucerim sărăcia inițială, acea indigență radicală a filozofiei care a reprezentat obârșia de unde i-a țâșnit belșugul ulterior.

Acest crud regres către izvorul originar în decursul căruia se fărâmițează, se triturează toate sistemele ca să asiste din nou la nașterea lor exemplară reprezintă în substanța ei proprie istoria filozofiei. (184)

…nu doar filozofia noastră particulară izvorăște dintr-o tradiție intelectuală particulară – a unui popor, a unei epoci, a unei școli -, ci filozofia toată este doar o imensă tradiție. Filozoful e înclinat să-și facă iluzia contrară deoarece, în fapt, filozofia este încercarea esențială de a exista în afara unei tradiții, adică de a nu trăi sub forma tradiționalității. […] Ea nu e decât… tradiția non-tradiției.

„Ideea prealabilă și, tocmai de aceea, ideea radicală pe care o au grecii despre ființă constă în a o presupune ca pe o liniște netulburată. Ființa e pentru ei identitatea unui lucru cu sine «a fi ceea ce este» dintotdeauna și pentru totdeauna, e repaus ontologic absolut. Pe scurt, ei au despre Ființă o idee primordial statică.“ (OEF, 192)

„propensiune și cvasi-instinct către imobilitatea ființei“