Am ales să numesc astfel textul de față, în spiritul lucrării lui Heidegger – Ființă și timp, cu precizarea că, în cazul acestui eseu, conjuncția „și“ nu este una care leagă, precum în titlul amintit, ci are rol de separare. Asta înseamnă că mișcarea în cerc poate să nu fie câtuși de puțin „vicioasă“, ci să orbiteze în direcția pe care trebuie să o abordez; Heidegger ne spune despre această mișcare circulară că cel mai important este cum se realizează intrarea în cerc, iar asta nu este decât sarcina hermeneuticii de a explica.

Articolul la care mă voi referi, Despre cercul înțelegerii[1], aparține lui H.G.Gadamer, un eminent hermeneut, profund influențat de gândirea lui Heidegger și Kant, dar care a influențat la rândul lui mari gânditori precum Habermas, Ricouer și Richard Rorty.

   Așa-numitul cerc vicios este adus în discuție de Heidegger la sfârșitul celui de-al doilea paragraf din Ființă și timp, intitulat Structura formală a întrebării privitoare la ființă[2]. Dar, înainte de a pune problema circularității, este sarcina mea să rezum traseul textului către dilema viciozității textului. Ordinea este aceasta: expunerea stadiilor interogației privitoare la ființă, formularea efectivă a întrebării, și, de aici, sesizarea mișcării circulare a întrebării. Voi vorbi despre fiecare stadiu în parte, urmând ca apoi să motivez necesitatea circularității folosindu-mă de articolul mai sus citat.

  În primul rând, interogarea nu este un moment, ci ea presupune un proces al punerii întrebării, proces ce dispune de o multitudine de momente. Am identificat în text mai exact trei momente cheie: primul este orientarea către ceea ce este căutat prin întrebare – ființa. Astfel direcționăm întrebarea ce este a fi-ul? către ceea-ce-este-vizat prin întrebare (das Gefragte), adică către cele ce sunt. Aceasta este ontologia heideggeriană ca ontologie cu fundament ontic. Al doilea moment constă în faptul că, în afară de cele două elemente vizate ne preocupă și „ceva căruia i se adresează întrebarea (das Befragte)“[3]. Acest ceva va fi determinat și adus la nivel de concept, și vom vedea ulterior că acest concept vizat este cel de Da-sein. Ultimul moment se referă la faptul că în punctul precedent rezidă ceea ce se obține prin întrebare, interogarea atingându-și aici scopul. Pe scurt, Heidegger conchide că „privitor la sensul ființei avem să punem întrebarea“[4] iar răspunsul va conține multitudinea felurilor de a fi.

Dar mai este nevoie de câteva lămuriri preliminare: „întrebarea privitoare la sensul ființei“ spune Heidegger, „are nevoie de o călăuzire premergătoare din partea ceea ce este căutat“[5], adică din partea sensului ființei. Așadar, el trebuie să ne fie nouă deja oarecum disponibil. Nu cunosc ce este ființa. Dar când explicitez întrebarea ce este ființa?, în însăși natura întrebării rezidă că am o înțelegere a lui este. Dar deocamdată nu pot conceptualiza este-le: al doilea stadiu al interogării eșuează, rămâne numai o înțelegerea „mediocră“ a ființei („înțelegerea medie și vagă“). De altfel, cercetarea temeinică nici nu trebuie să ofere un răspuns de la bun început, răspuns care nu va fi nicidecum enunțiativ.

Voi aminti aici discuția despre analogia între text și textură; firul roșu călăuzitor ce stă dedesubt se ivește la un alt moment. Acest fapt, alături de ideea conform căreia sensul ființei este oarecum disponibil din întrebare înseamnă că „ceea-ce-este-căutat prin întrebarea referitoare la ființă nu este defel ceva total necunoscut, chiar dacă în primă instanță el nu poate fi câtuși de puțin surprins”[6].

 În momentul formulării interogației privitoare la ființă, Heidegger își asumă sarcina ca interogația să fie scutită de eroare, și prin urmare, să înlăturăm înțelegerea medie a ființei, cauzată de neputința de a conceptualiza „a fi“-ul. Voi lua în parte trei propoziții, în urma cărora doresc o sesizare a conceptului. 1. Ființa determină ființarea ca ființare: „a fi“-ul determină ceea ce este în totalitatea lui (el conține multitudinea felului de a fi). 2. Ființa ființării nu „este“, ea însăși, o ființare: avem de-a face cu diferență ontologică între „a fi“-ul a ceea ce este și ceea ce este. Nu trebuie confundat „a fi“-ul prin ceea ce este, adică ființa prin recurs la ființare. Așadar, corect este a spune 3. Ființa înseamnă ființă a ființării. Aceasta implică două puncte-cheie pentru prezenta lucrare:

a. ființa nu este un concept gol, ci ea stă totdeauna în legătură cu ființarea, iar aici găsim prima sesizare a mișcării circulare pe care urmează să o discut pe larg, după ce lămuresc

b. sensul ființei trebuie descifrat prin raportare la o ființare anume, care nu este arbitrară, ci este o ființare cu o anumită preeminență în cadrul interogării ontologice.

Ființarea anume este sesizată corect prin concept al sensului, iar acesta este raportul constitutiv al actului interogării: modul de a fi al ființării care este Dasein. Al doilea moment al interogării este deslușit și ieșim astfel din sfera înțelegeri medie a ființei: „A elabora întrebarea privitoare la ființare înseamnă a face transparentă o ființare– cea care întreabă (Da sein) – în ființa sa (sein)“[7]. Dasein-ul problematizează ontologic fundamentul ontic al lui a fi.

Până la Heidegger, termenul Da-sein nu avea legătură explicită cu omul, ci se referea la existență în genere. Restrângerea termenului dă la o parte tradiția conceptelor fixe și coboară la problema însăși; nu ne putem feri de faptul că omul se întreabă privitor la ființă. Dasein nu este o privilegiere a omului față de restul celor ce sunt, pentru că nu există unele ființări „mai ființătoare“ decât altele, ci este vorba de o decizie terminologică menită să dea seama de preeminența deja scoasă la lumină.

  Acum putem intra în problema circularității, referindu-ne la o pagină din Ființă și timp unde, pentru prima oară, este adusă în discuție – spre a respinge eventualele obiecții – ideea de „cerc vicios“. În ce constă așadar circularitatea întrebării și în ce constă presupusa ei viciozitate?

Vom porni de la ultima propoziție enunțată anterior; Ființa înseamnă ființă a ființării. Circularitatea constă aici în faptul că determinăm ființarea în ființa sa pentru ca apoi să punem întrebarea privitoare la ființă. Care ar fi caracterul vicios al acestei interogări? Ne stă la dispoziție chiar definiția de dicționar (DEX) a circularității vicioase, care sună astfel: „eroare de logică constând în a demonstra o teză (în cazul nostru: întrebarea referitoare la ființă) cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată“ (în cazul de față: determinarea ființării în ființa ei).

Această definiție deja anticipează problema lui Heidegger referitoare la acuzația caracterului vicios al mișcării în cerc a interpretării: referința imediată și aproape reflexă nu e alta decât la o eroare logică. Conform lui Heidegger: „Deja s-au presupus obiecții formale precum argumentul la cercul vicios în demonstrație, atât de ușor invocate oricând în domeniul cercetării bazate pe principii…“[8]. Nu este vorba aici de o aversiune directă față de concepte tradiționale fixe logice ale limbajului și nici de un atac asupra filosofiei analitice care ar fi blocat cărările cercetării ființei prin invocarea legilor logicii care reduc orice încercare de investigație ce dorește să treacă dincolo de ele la invaliditate logică. Este vorba de faptul că cercetarea temeinică a lucrului în sine are în vedere un proces în devenire, ce are de a fi de fiecare dată, și nu poate fi redus la finitudinea implicită a demersului logic.  Nu este vorba câtuși de puțin de un cerc vicios, ci doar de pretențiile analitice de a postula un principiu din care derivă apoi o serie de propoziții, adică de dogmatism pur, perspectivă motivată de o înțelegere mediocră a ființei: „Nu e vorba de un cerc vicios, ci de o scoatere la iveală prin punere în evidență a unui temei. Este vorba de o relaționare aparte, retroactivă și anticipativă (subl. noastră) a ființei, cu interogarea ca mod de a fi al unei ființări.“[9] Aceste două cuvinte mă interesează în mod special. Este punctul cel mai intens care face legătura cu cercul hermeneutic. Relaționarea aceasta aparte, dintre regres, dintre îndreptarea atenției spre trecut și anticipativ, orientarea spre ceva ce nu s-a adeverit încă, nu este nicidecum un raport de contrarietate, ci este complementar și stă la baza unei hermeneutici care se află în fața sarcinii de deveni eficientă în chestionarea ontologică. Din punct de vedere retroactiv, cititorul trebuie să aibe în vedere lumea istorică „ca principiu al oricărei interpretări: faptul că un text trebuie să fie înțeles pornind de la el însuși”[10]. Anticiparea ce vine din partea cititorului, pentru a fi corectă, trebuie să constea în elaborarea unei preconcepții despre text care se adeverește.

Întrebarea referitoare la ființă este o dilemă hermeneutică ce se problematizează corect atunci când preconcepția trebuie conștientizată pentru a dobândi înțelegerea pornind de la lucrurile însele. Cercetarea ființei dispune de o structură circulară tocmai pentru că își redobândește semnificația ei de conținut.