Faza Națională a Olimpiadei de Istorie organizată în județul Vâlcea se regăsește în lista evenimentelor deosebit de importante ce se desfășoară sub egida Ministerului Educației, obiectivul declarat al competiției fiind acela de a reuni, ca în fiecare an, cei mai buni elevi pasionați de trecutul și prezentul istoric.

Este un context în care nu cred că mai este necesar să subliniez importanța disciplinei pe care Nicolae Bălcescu o definea „cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul” și conexiunile ei cu celelalte ramuri științifice. Mă voi rezuma la a preciza că ținuturile vâlcene au fost dintotdeauna părtașe directe la istoria Românei. Toate etapele de dezvoltare ale societății românești, toate marile momente din istoria milenară a poporului român sunt atestate și pe aceste meleaguri, iar destinul lor a fost și este o parte inseparabilă din destinul întregii țării. Vă aflați într-o zonă unde, așa cum afirma Alexandru Vlahuță „nu e zidărie veche, ruină, de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz”.

Suntem onorați să fim gazda fazei naționale a Olimpiadei de istorie, aici, în orașul în care, spre exemplu, s-a cântat pentru prima dată Imnul Național, în care veți putea admira  „cea mai mare cupolă de vitralii din lume” și în care s-a construit prima pistă de bob, din Romania în anul 1920. Râmnicul e municipiul reședință de județ cu cea mai mare speranță de viață din România, potrivit Institutului Național de Statistică, o urbe în care cultura, arta, învățământul sunt mereu la ele acasă.

Olimpiadele, după cum bine știm, promovează valorile culturale și etice fundamentale, spiritul de fair-play, comunicarea interpersonală și competitivitatea, stimulează gândirea critică și creativitatea. Dragi elevi, stimați profesori, suntem bucuroși că avem posibilitatea să fim gazdele unei asemenea experiențe și să simțim emoția confruntării elitelor.

Vă dorim să aveţi succes, să vă bucurați de rezultatele obţinute și de clipele petrecute în orașul nostru!  Spiritul olimpic să triumfe și de această dată!

 INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN VÂLCEA

INSPECTOR ȘCOLAR GENERAL

Mihaela Andreianu

“Memory is life. It is always carried by groups of living people, and therefore it is in permanent evolution.”

(Memoria este viață. Este întotdeauna transmisă de grupuri de oameni vii și, prin urmare, este în permanentă evoluție).

Eric J. Hobsbawm, The Age Of Empire 1875-1914.

  Când în clasele gimnaziale am participat la Olimpiada de Istorie aveam în minte nu doar fascinația pe care istoria, începând cu clasa a V-a, de când am început să o privesc ca pe o disciplină de sine stătătoare, a exercitat-o asupra mea. Desigur că prin admirabilul cabinet de istorie de la școala în care-mi desfășuram activitatea, prin materialele didactice puse la dispoziție de conducerea școlii, prin hărțile multicolore, pe care le priveam cu fascinație, și care-mi păreau inombrabile, prin diapozitivele pe care adeseori le proiecta profesoara noastră, și care-mi lăsau impresia că surprindeau fiecare aspect material esențial al marilor culturi și civilizații ale lumii – altminteri inaccesibile unui elev din România lui Nicolae Ceaușescu a anilor 1980 – și al marilor secvențe ale istoriei naționale, disciplina istorie a reprezentat pentru mine atât o afinitate electivă, cât și o cale către libertate și cunoaștere. Însă pe lângă atracția irezistibilă pentru o disciplină care mi se părea o veritabilă revelație, în egală măsură nutream o profundă înclinație față de agora ideatică pe care omul de la catedră, profesoara noastră, știa să o deschidă înaintea privirilor unor elevi care percepeau cu uimire și voluptate că istoria se asemăna cu o fereastră gotică prin care puteam întrezări luminile și umbrele altor reprezentări sociale, altor mentalități, valori și aporii decât cele în care fuseserăm formați. Era o lână de aur la care noi, tineri argonauți îndrăgostiți de istorie, doream să ajungem ca un act deopotrivă al rațiunii, afecțiunii și pasiunii.

Fără să fi asimilat încă pe atunci conceptele cu care operau marile paradigme istoriografice, fără a fi luat contact cu teoriile lui Ferdinand Braudel și ale Școlii Analelor, de exemplu, despre care profesoara noastră ne vorbise în linii generale, în contextul istoriei spațiului mediteraneean, trăiam intim acel efluviu al noțiunilor despre trecut care mi se arăta mai captivant, mai bogat, mai polisemantic, mai dialogic decât toate celelalte discipline, oricât de apropiate mi-ar fi fost și acelea, chiar și decât geografia, una dintre materiile mele favorite. Instinctual, am simțit atunci ceea ce am citit mai târziu în lucrările istoricului britanic Eric Hobsbawm, de exemplu, că eram martor și participant la un exercițiu de memorie în care unduirile generației mele picurau stropi de imaginație, speranțe și valori care se oglindeau în luciul delicat al mărilor odiseei noastre.

Mult mai târziu, student la istorie, într-o Românie desprinsă din chingile totalitarismului comunist, fericit să respir aerul ozonat al înțelegerii mai aprofundate a acestei discipline și de a înlătura peliculele fine pe care memoria istorică le așază asupra crisalidei trecutului, precum și pe cele grosiere pe care puterea încearcă să le suprapună hegemonic pentru a moși adevăruri univoce, am înțeles că în tot acest timp fusesem evadatul inconștient al propriei trăiri a istoriei; o trăire totodată a generației mele, a țesutului social în care mă dezvoltasem. Am decelat, în egală măsură, formidabilul exercițiu spiritual pe care-l parcursesem alături de profesoara și de colegii mei în acel cabinet de istorie, care-mi părea retrospectiv ca un teatru baroc, în care scenele se succedau cu îndemânare, pentru a face loc unor orizonturi noi ale politicii, relațiilor internaționale, economiei, culturii, arhitecturii, artei sau muzicii trecutului. Acea mobilitate a narațiunilor despre vremurile de demult, acel polimorfism al reprezentărilor istorice, acea diversitate tematică și interpretativă a devenit pentru mine, ca și pentru mulți dintre colegii mei de generație, chimvalul care a deșteptat pe de o parte o conștiință civică, iar pe de alta o asumare a demnității și polifoniei în scrierea și interpretarea istoriei.

Am putut constata, astfel, că istoria se află pe Drumul Mătăsii ce leagă științele sociale de cele umaniste. Că aceasta vizează reconstituirea societății umane, a relațiilor dintre indivizi, dintre aceștia și mediu, dar și geneza și transformările de mentalitate, de valori, de percepții și gusturi, transfigurând uneori socialul pentru a ajunge la postsocial. Când ani mai târziu parcurgeam introducerea istoricului britanic Patrick Joyce la lucrarea Postsocial history. An introduction, semnată de Miguel A. Cabrera, și luam la cunoștință de accepțiunea termenului de postsocial, definit drept „căutarea unei forme de gândire şi de scriere despre trecut care vizează să transceadă vechea înţelegere a socialului, dar care în acelaşi timp păstrează acel termen de „social”, ca un semn al faptului că a-l dezavua în întregime ar însemna a renunţa la dimensiuni esenţiale ale înţelegerii”, nu am mai fost atât de surprins meditând la propriul meu traseu educațional.

Nu știu, dragi prieteni mai tineri, ce va fi însemnând pentru voi și pentru generația voastră lecția de istorie, cabinetul de istorie, profesorul de istorie, lectura lucrărilor istorice. Pentru noi însemna identitate și devenire. Nu sunt în măsură nici astăzi, cum nu am fost nici când trăiam primăvara vârstei voastre, să disting cu claritate dacă amintirea este un proces mai degrabă cognitiv sau unul esențialmente social. Pot însă afirma cu certitudine că o jumătate de secol de viață mi-a dovedit că, așa cum afirma finlandezul Jorma Kalela, “reprezentările istoriei transmit înţelesuri politice, indiferent dacă acestea sunt intenţionate sau nu” iar “competiţia asupra înţelesurilor istoriei reprezintă de fapt o competiţie asupra relevanţei acesteia pentru acţiunile viitoare”.

Sper ca propriile voastre căutări să vă aducă satisfacția libertății, demnității și ardoarea descoperirii, în sensuri care să nu fie vreodată subjugate monopolului și să fie peren deschise dezbaterii în forum și multiperspectivității. Îmi doresc ca acestea să monteze o coloană solidă – atât cât pot iubitorii de istorie să o facă – pentru susținerea unui templu care să nu mai facă posibile impunerea unor noi ministere ale adevărului, unor noi orori narative, așa cum sunt acelea încurajate de Vladimir Putin și de acoliții săi care au declanșat agresiunea militară rusă împotriva Ucrainei, pe care o deplânge aproape întreaga lume liberă. Aspir să pot admira, la generația voastră, formată într-o societate democratică, capacitatea de a integra cunoașterea istorică cu protejarea patrimoniului național și universal, apetența pentru locurile matriciale însoțită de înțelegerea interferențelor și confluențelor la care și-au adus contribuția comunități care s-au perpetuat până în prezent sau care au fost acoperite de straturi culturale succesive. Și cât de fascinant este să descifrezi tainele acestor lumi apuse! Am convingerea că pe marile șantiere arheologice din România, pe cele din Europa, din Egipt, America Centrală sau Asia, în numai câțiva ani, voi sau colegi de-ai voștri veți schimba sau nuanța interpretări istorice considerate stabilite pentru totdeauna și veți pune la îndoială tabuuri istoriografice. Că marile teme de studiu cu privire la preistorie, istoria Antichității clasice, a Evului Mediu, a epocii moderne sau regimurilor totalitare vor fi îmbogățite datorită curiozității, creativității, erudiției și capacității voastre de a lucra în echipe de cercetare multidisciplinare și poliglote. Că aceia dintre voi care încă își mai caută calea spre viitor vor afla în istorie nu o profesie, pentru că un istoric nu se simte niciodată constrâns de cămașa de forță a unei profesii, ci o pasiune care îi va însoți întreaga viață.

Vă urez, dragi colegi, în numele organizatorilor Olimpiadei Naționale de Istorie, precum și al Universității „Valahia” din Târgoviște pe care o reprezint, al Departamentului și al Școlii Doctorale de Istorie din vechea capitală a Țării Românești, mult succes în acest admirabil proces de cunoaștere și autocunoaștere care este Olimpiada de Istorie! Fie ca răspunsurile voastre la subiectele pe care le veți avea de tratat să reflecte mai mult decât o etalare excelentă a acumulărilor cognitive; să fie, totodată, o probă a capacității voastre superioare de analiză, sinteză și interpretare.

Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu

Președintele Olimpiadei Naționale de Istorie de la Râmnicu Vâlcea

Prorector pentru Dezvoltare Instituțională și Relații Internaționale al

Universității „Valahia” din Târgoviște