Schi pe Clăbucetele de la Predeal şi la cabana Gârbova, Munţii Gârbova
Potecă nemarcată spre cabana Gârbova * Locul de unde a crescut Predealul * Foişorul de belvedere al Taurului * Drumul Tunului * Prahova a uzurpat drepturile Azugii * Cu bicicleta prin văi şi peste munţi
Radu V. Cotta (Bucureşti)
Predealul, pitorească staţiune climaterică cu funcţiune permanentă, situată pe culmea Carpaţilor, la obârşiile Văilor Prahova şi Timiş, e cunoscut şi preţuit pretutindeni. Este oraşul, declarat ca atare din 1935, ce se află la cea mai mare altitudine din ţară: 990-1110 metri.
Este vizitat în toate anotimpurile de turişti şi de cei veniţi doar la odihnă. Atracţia maximă o exercită la vremea zăpezilor, datorită pantelor numeroase şi variate ce îl înconjoară, din belşug acoperite cu omăt (în anii cu precipitaţii „normale”). În arealul gâlmelor şi clăbucetelor care împresoară Predealul, găsim şi unele dintre cele mai renumite pârtii de schi alpin din ţară: cele de pe Clăbucet, de asemenea trambulina de schi (pentru concursuri de sărituri) de pe Veştea (cartierul Cioplea), precum şi pârtiile de schi fond din Valea Râşnoavei, iar ceva mai departe pista de schi alpin de la Pârâul Rece.
Vastul domeniu schiabil la care ne referim, nu pe măsură valorificat, ar putea fi un adevărat paradis şi pentru acea categorie de umblători pe schiuri care se revendică de la conceptul pe care francezii îl numesc „ski hors piste” iar noi îi zicem schi de teren sau cu un termen deja consacrat, schi de tură.
Ne vom ocupa în prezentul articol de sectorul Clăbucetelor.
Ce este un clăbucet? Lucrarea Geografia de la A la Z (dicţionar de termeni geografici), 1986, coordonată de Grigore Posea, zice: munte mic, rotunjit (800-1400 m), format obişnuit din fliş. Clăbucetele noastre se încadrează în definiţie, cu excepţia înălţimilor, care se apropie într-un caz chiar de 1600 m. Clăbucetul Taurului are două vârfuri: în sud, Clăbucetul Taurului propriu-zis (în argou, Piţiponcu), de 1520 m; vârful nordic, de 1456 m, numit scurt Clăbucet, pe creştetul căruia s-a construit o cabană turistică, distrusă de mult de o explozie. Mai spre răsărit, dincolo de Valea Limbăşelului, este Clăbucetul Azugii, 1586 m, cel mai înalt dintre munţii omonimi. Aceste clăbucete sunt situate la est de Prahova şi la vest de Valea Azugii.
Foto: Kronfly Aeroclub Prejmer. Imagine de la. Explicaţiile ne aparţin.
Ceva mai departe, spre nord-est (Munţii Neamţului; hartă şi ghid la), în preajma cabanei militare Renţea se află Clăbucetele Gârcinului (Târlungului), cel Mare (1464 m) şi cel Mic (1382 m). Un singur clăbucet este aşezat pe dreapta Prahovei, la vest: Clăbucetul Baiului (1440 m); culmea lui se prelungeşte descrescător către nord nord-est, între Prahova şi Valea Leucii, până în Valea Râşnoavei.
Prezentăm un parcurs pentru schi care are drept ţintă Clăbucetul Taurului, urcat dinspre Predeal, cu coborâre în Valea Azugii. Începem de la gura Văii Râşnoava (cotă aproximativ 1000 m), acolo unde din E 60 (DN 1) se desprinde drumul asfaltat spre Râşnov (D 73A).
Cei aproximativ 2 km de la gara Predeal până aici îi vom străbate fie pe şoseaua naţională fie, dacă zăpada este îndestulătoare, pe schiuri, anume pe traiect puţin ocolitor, care se abate la dreapta din şosea, cum venim de la gară, pe strada Al. I. Cuza, se strecoară către sud pe ulicioarele din luncă, pe malul drept al Prahovei incipiente, pentru ca ulterior să se anine pe versant, mai sus, mai jos, în traseu şerpuitor şi în final să debuşeze, prin spatele unei clădiri izolate în drumul Râşnovului, la 200 metri de la bifurcaţia de la E 60.
Din E 60 ne îndreptăm spre sud şi traversăm imediat calea ferată şi Pârâul lui Vlad, pe un viaduct în curbă. Apoi părăsim şoseaua şi ne angajăm la stânga, pe o uliţă paralelă cu Pârâul lui Vlad, pe malul stâng geografic al acestuia, printre locuinţe răsfirate din cătunul Malul Ursului, care aparţine tot de Predeal. (De reţinut că aici s-a creat, pe la 1830, primul nucleu de aşezări permanente al localităţii Predeal, în preajma mănăstirii cu acelaşi nume, întemeiată în 1774. Aşezarea monahală este situată ceva mai către miazănoapte, puţin în amonte de gura Prahoviţei, cum se numea odinioară Valea Râşnoavei, pe malul de răsărit al Prahovei.)
După câteva minute de mers cotim la dreapta şi suim pieptiş cam 100 m, până pe piciorul de munte care se formează aici şi are direcţie est sud-est, Olăreasa. După 20 minute de la plecare trecem pe sub linia de înaltă tensiune, paralelă cu Prahova. Foarte curând pătrundem într-o pădure rară, foioase în amestec cu rari molizi. Poteca nu e prea clară, dar nici nu e strict trebuincioasă. Nu avem decât să ţinem muchia în sus, ghidaţi şi de marcajele forestiere de pe copaci, care apar tot mai des.
Treptat, piciorul se îngustează şi chiar nu mai avem cum să-l pierdem. La stânga jos ghicim Valea lui Vlad, iar în dreapta un pârâu secundar. Luptând cu neaua tot mai afundă, ajungem la o prelucă. Fagii mari şi rari se trag la o parte şi lasă loc unei plantaţii de molid. În faţă apare o proeminenţă a culmii pe care o identificăm pe hartă ca având cota 1266 m. Din ea se desprinde, la dreapta, Piciorul Ursul Mare. Cu schiurile în spate, prin zăpada tot mai adâncă, am făcut în total de la gura Râşnoavei până aici 1½ ore.
Urmează o porţiune de 400 m aproape orizontală, întreruptă de două mici înşeuări. Ar fi păcat să nu punem schiurile, mai ales că piciorul se afundă tot mai adânc în omăt. În dreapta, spre sud, se cască o văgăună adâncă şi largă: Ursoaia Mare.
Panta se accentuează iar. Pieptul de munte lat ne îngăduie să ne desfăşurăm urcuşul în serpentine largi, pentru a mai diminua înclinaţia, fără a mai scoate schiurile din picioare. În fine, după mai bine de 30 minute de la cota 1266 ne întâlnim cu poteca marcată cu triunghi albastru care vine de-a coasta, dinspre stânga, de la Clăbucet Sosire şi duce la Gârbova, ocolind Vf. Clăbucet.
După o alternanţă de line coborâri şi urcări peste firele de obârşie ale Văii Ursoaia Mare, răzbatem în culoarul defrişat de pe culme unde întâlnim poteca venind din sus, de la Clăbucet Plecare. Mai avem de coborât un singur repeziş şi ne găsim în faţa cabanei Gârbova, în şaua de cotă 1332 m. Durata de mers totală, în condiţii de iarnă, de la începutul itinerarului nostru este de 2½ ore. Pentru cei care aplică piei de focă pe tălpile schiurilor timpul de mers se poate scurta simţitor.
Drumul descris este o cale lesnicioasă şi agreabilă de legătură între capătul de jos al Predealului şi cabana Gârbova, care poate fi utilizată şi de turişti, vara sau iarna. Poate ar trebui marcat, la fel ca şi poteca pornind de la Gârbova spre Valea Limbăşelului. Începem acum urcuşul pe „fotogenica” pantă golaşă întreruptă de două scurte praguri aproape orizontale care ne conduce pe Clăbucetul Taurului. Pe la jumătatea ascensiunii lăsăm pe dreapta poteca marcată în continuare cu triunghi albastru, care ţine curba de nivel prin brădet, dând ocol vârfului.
Sosim la 1520 m, pe calota teşită şi dezgolită. Peisajul din jur este copleşitor. Înălţimile apropiate sunt toate clăbucete. Spre nord, cel cu cabana sărită în aer, spre est Clăbucetul Azugii şi spre vest, peste Prahova, Clăbucetul Baiului. Spre sud, dincolo de Valea Azugii sunt Vârfurile Urechea şi Sorica. Zidul sălbatic al Bucegilor îl admirăm ca dintr-un foişor. Spre răsărit se desfăşoară Munţii Neamţului şi Baiului iar către miazănoapte, străjeri ai Ţării Bârsei, Piatra Mare şi Postăvaru.
Pantele netede din jurul vârfului, bine căptuşite cu zăpadă pulver, ne ispitesc care mai de care să ne avântăm pe ele. Mai glisăm lin către sud vreo 50 m, până la un molid singuratic, cu coroana zdrenţuită de vânturi. Din acest punct se răsfiră spre Azuga trei culmi. Cea din stânga, mai priporoasă, se prăvale între Văile Limbăşel şi Glod. Cea din mijloc se strecoară printre Văile Glod şi Căşăria. Cea din dreapta, pe care o alegem, este flancată pe stânga de Valea Căşăriei iar pe dreapta de firele Văii Ursoaia Mare şi mai jos de Prahova.
De aici, alunecarea pe schiuri este o nespusă desfătare. Şerpuim prelung, de parcă am vrea, lacomi, să cuprindem cu urmele noastre tot întinsul muntelui.
La liziera pădurii reîntâlnim poteca marcată, ocolitoare, care vine din dreapta sus şi continuă pe Plaiul Şoş Mihai, spre confluenţa Azugii cu Prahova. Coborârea pe care am prelungit-o cât s-a putut n-a durat, totuşi, nici 30 minute.
Poteca marcată nu convine în continuare pentru tura noastră pe schiuri, pare prea abruptă. Vom căuta istoricul Drum al Tunului, nume provenit probabil din primul război mondial, când pe aici trecea graniţa dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar. Pe el erau urcate la creastă, cu animale de tracţiune, tunurile armatei române, dinspre Azuga. Nu întâmplător în zonă este şi Pârâul Pichetului, nume luat de la vreun pichet de grăniceri (precum Pichetul Roşu de sub Bucşoiul din Bucegi). Urcăm vreo 100 de paşi spre direcţia din care am coborât, de la primul copac cu marcaj de la lizieră şi spre dreapta descoperim destul de uşor în pădure culoarul defrişat prin care porneşte calea căutată, executată în debleu.
După o primă porţiune cu pantă moderată, în care drumul traversează de-a coasta un prim fir de vale, traseul se desfăşoară în ocoliri largi, peste evantaiul de pâraie care alcătuiesc Valea Căşăriei. Pe nesimţite depăşim şi obârşia Pârâului Pichetului şi ne angajăm pieziş pe culmea rotunjită ce ne desparte de Valea Glodului.
Înclinarea se măreşte, serpentinele drumului se îndesesc, avem de făcut chiar câteva întoarceri aproape în loc. Nici nu prindem de veste când ajungem într-o poieniţă, la cotul unui lat drum forestier. Coborârea a fost plăcută şi nu a creat probleme de orientare. Fiind puţin umblat în ultimii ani, drumul a fost năpădit treptat de vegetaţie tânără, care stânjeneşte prin multe locuri buna circulaţie. Suntem la aproximativ 1150 m, de unde avem două posibilităţi de continuare.
Prima. Să o ţinem tot către dreapta, spre vest, urmând parcursul meandrat al noului drum întâlnit, care în coborâre lină se uneşte spre final cu Plaiul Şoş Mihai, ajungând la intrarea dinspre miazănoapte a oraşului Azuga, lângă o staţie de reglare gaze din preajma lui E 60. (Pe acest drum, în februarie 1990, m-am trezit, pe aici, faţă în faţă cu vreo şase lupi, care din fericire s-au arătat deosebit de înţelegători cu mine.)
Nu fără îndreptăţire, localitatea Azuga se chema la începuturile ei, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Între Prahove. Aşezarea era cuprinsă între două râuri care pe atunci purtau ambele denumirea de Prahova. O competiţie cu final nedrept al hidronimelor a făcut ca firava şi relativ scurta Prahovă de astăzi, din amonte de confluenţă, să „uzurpe” numele întregului curs de apă, în jos, până la vărsarea în Ialomiţa, acesta normal fiind să se fi numit Azuga. Aceasta din urmă, considerată de la confluenţă până la izvoare este mult mai lungă şi are un debit considerabil mai mare decât pârâiaşul care vine dinspre Predeal.
A doua. Să traversăm drumul forestier şi, pe muchie în jos, fideli în continuare Drumului Tunului, să ieşim după de abia 15 minute din pădure, lângă o staţie de pompare a apei potabile şi industriale. Lăsăm incinta staţiei în dreapta şi după încă trei ultime coturi ale drumului ne vedem sosiţi în şoseaua principală de pe Valea Azugii, aproximativ vizavi de pârtia de schi Sorica.
De la intrarea pe Drumul Tunului până aici ne-a trebuit ceva mai mult de o oră. Tura pe schiuri s-a terminat. În 10 minute ajungem la capătul liniei de microbuz care face legătură cu Sinaia. Sau ne trebuie 40 de minute pe jos până la gara Azuga.
Cu o bicicletă de munte avem în zonă, de obicei în afara sezonului rece, printre altele, următoarele posibilităţi: 1) Azuga - Valea Azugii - Valea Limbăşel - Valea Limbăşelul Mic. De aici ajungem la cabana Susai şi spre vest continuăm pe drumul care dă în Valea Poliştoaca şi iese în Predeal, la baza pârtiei de pe Clăbucet. 2) Azuga - Valea Azugii, până când întâlnim marcajul triunghi roşu care coboară de la Lacul Găvan. De aici facem la stânga, pe drumul către Predeal, comun în ultima parte cu cel din varianta 1.