Articole

Școala în mediul online reprezintă un fenomen care și-a pus amprenta asupra fiecăruia dintre noi, afectându-ne în mod direct, în calitate de elev sau profesor, ori în mod indirect, prin informațiile despre acest subiect care au ajuns la noi prin diferite căi de comunicare precum rețelele de socializare sau posturile de televiziune dedicate știrilor de ultimă oră.

Totul a început anul trecut, în perioada martie-aprilie, când s-a anunțat că orele de curs se suspendă până la vacanța de primăvară, urmând să se revină la scurt timp asupra deciziei și să se anunțe că școala urma să se desfășoare în mediul online pentru restul anului școlar. Probabil că majoritatea am văzut schimbarea cu ochi buni, percepând-o ca pe un fel de vacanță prelungită, dar niciunul nu a putut măcar să intuiască ce repercusiuni va avea pe viitor toată situația care s-a creat în contextul pandemic.

Ceea ce s-a desfășurat în anul școlar trecut oarecum lejer, fără prea multe obligații și assignment-uri, s-a transformat începând cu luna septembrie în ceva nou, străin fiecărei persoane care a călcat vreodată pragul unei școli din spațiul românesc. Regulile s-au înmulțit și au devenit mai stricte, orarul mult mai bine definit, iar părerile au fost împărțite. Subiectul a devenit încet-încet foarte controversat.

Pe parcurs, elevii s-au împărțit imediat în două categorii: cei ce abia așteptau să-și reocupe locurile în bănci și să se întoarcă la școală, și cei care preferau confortul propriei camere în defavoarea claselor aglomerate și gălăgioase.

Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trecea, devenea tot mai greu să atingem calitatea învățatului fizic și în mediul online. Este mult mai greu să ne canalizăm toată atenția asupra profesorului și a ce are acesta de împărtășit cu clasa atunci când în jurul nostru se află mult mai multe distrageri cărora, de data asta, fiind nesupravegheați, le putem da și curs. Într-un anumit punct, școala, care până acum a fost un lucru ce se concretiza într-un mediu total diferit de cel domestic, a ajuns să se amestece cu viața personală, să se dizolve în mediul de acasă și să pălească în fața unor probleme pe care la momentul respectiv le putem considera mai importante, sau pur și simplu mai urgente, transformându-se într-un simplu podcast pe care îl ascultăm în timpul unor alte activități.

Productivitatea a scăzut rapid, influențată atât de factorii externi, cum ar fi agitația zilnică din casă, cât și de cei interni, din subconștient, precum dorința de a te sustrage de la ore prin intermediul telefonului. Pe deasupra, în lipsa mijloacelor profesorilor de a face o verificare completă, notele au crescut și au devenit mult mai ușor de obținut. Prin urmare, eficacitatea a scăzut, dar confortul și comoditatea elevilor a crescut considerabil, iar mulți dintre cei ce până acum își doreau să se întoarcă la școală în format fizic au decis să schimbe taberele pe parcurs.

Dar desigur nu pot trece neobservate orele de socializare fizică de care aveam parte înainte în cadrul școlii. De la 5-6 ore de luni până vineri am ajuns să ne rezumăm doar la weekend-uri și la cele câteva cuvinte pe care le schimbăm cu membrii familiei dimineața și seara. Această socializare ne lipsește majorității și reprezintă unul dintre cele mai solide motive pentru care ne dorim readucerea lucrurilor într-o oarecare stare de normalitate. Dar totul se învârte într-un cerc vicios: odată cu întoarcerea la școală ar reveni responsabilitatea învățatului mult mai puțin superficial decât o facem în momentul de față. Mulți dintre noi nu suntem dispuși sau capabili să ne-o asumăm, oricât de mult am aspira la prezența colectivului a cărui absență ne schimbă, cu siguranță percepția asupra școlii și a ceea reprezintă ea.

Din punctul meu de vedere, școala online se constituie într-o provocare pentru fiecare în parte, o poveste personală care se modelează în funcție de trăirile proprii. Cu toate că uneori este greu de urmărit și poate părea stresantă sau copleșitioare, trebuie să luăm în considerare și faptul că este o alternativă mai bună decât suspendarea cursurilor până la o dată incertă și să încercăm să ne adaptăm cum putem mai bine.

Articol redactat de Ceaușu Diana

Poate 9 cărți de citit sunt puține. Ai putea să te întrebi… „Doar 9?” și ți-am da dreptate. Am putea vorbi despre sute, mii de cărți și povești ce ar trebui citite. Dar, într-o lume în care lectura nu mai e la modă, 9 cărți sunt un bun început pentru oricine.

În acest articol veți găsi cărți ce au schimbat vieți, ne-au furat nopți și lacrimi, cărți care ne fac să ne gândim, să ne amintim și care dau viață imaginației noastre.

„Să nu mă Părăsești” - Kazuo Ishiguro

Sunt întotdeauna emoționată când dau peste un roman care este, din câte îmi dau seama, în esența perfect pentru mine. „Să nu mă Părăsești” este unul dintre acestea. Desigur, cartea nu este pentru oricine și cu siguranță poate stârni diverse controverse între cititori, dar asta o face cu atât mai bună. Ishiguro este un maestru al scrisului și asta se vede inclusiv aici.

Premiată cu un Nobel în 2017, cartea este o capodoperă a literaturii universale, deși nu primește atenția binemeritată. Cum a afirmat și Margaret Atwood: „O carte scrisă magistral de un artist remarcabil, care a ales un subiect dificil: pe noi înșine, văzuți printr-o lentilă întunecată.”

„Să nu mă părăsești” este o poveste de iubire, de dor și de neîmplinire. Cei trei protagoniști ai cărții, fac parte dintr-o categorie aparte de ființe umane: „donatori”. Aceștia sunt crescuți și educați cu un singur scop, cel de a se consuma pe ei înșiși pentru viețile altora. Odată cu începerea romanului, o întrebare atârnă în aer: Este posibil ca viața unei persoane sa fie mai importantă decât a alteia? Aceasta și încă alte zeci de întrebări și subiecte îi promit cititorului că va rămâne cu gândul la lectura sa multă vreme.

„Amintirile, chiar şi cele mai preţioase, se vestejesc surprinzător de repede. Dar nu mă împac cu asta. Amintirile pe care le preţuiesc cel mai mult nu le văd vestejindu-se vreodată.”

„Micul Prinț” - Antoine de Saint-Exupéry

Micul Prinț a fost votată cea mai bună carte a secolului al XX-lea în Franța și este a doua carte cea mai tradusă în lume, după Biblie. Una din cele mai răspândite cărți din lume, a fost tradusă în trei sute șaizeci și una de limbi , inclusiv în Braille, s-au vândut aproape două milioane de exemplare anual, cu un total de vânzări de peste 140 de milioane de exemplare în toată lumea, a devenit una din cele mai bine vândute cărți publicate vreodată.

Probabil mulți dintre voi se întreabă de ce țin să menționez o carte pe care majoritatea am citit-o o dată în clasa a 4-a la insistențele învățătoarei sau ale mamei. Cel mai frumos lucru despre „Micul prinț” este că pe măsură ce crești, începe să aibă înțelesuri complet diferite de cele de acum ceva timp. Am recitit-o recent, acum câteva luni și am fost absolut șocată să descopăr toate lucrurile pe care eu, de acum doi-trei ani, nu le văzusem. De la înțelesuri ascunse la părticele din imaginația scriitorului, cartea spune mult mai multe despre viață decât o carte obișnuită.

„-Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. „ Dacă acest citat nu v-a convins să puneți mâna pe carte și să o recititi, vă asigur că printre paginile ei veți descoperi niște lecții de viață și niște povești care vă vor rămâne în minte foarte mult timp.

„Mândrie și Prejudecată” - Jane Austen

Recunosc că inițial, înainte să o citesc pentru prima oară, am fost reticentă, nefiind obișnuită să citesc cărți clasice. Totuși, am fost prinsă între paginile cărții încă de la început, iar acum pot sa spun fără ezitare că este una dintre cărțile mele favorite.

În „Mândrie și Prejudecată” Jane Austen abordează viața burgheziei, reușind să contureze o superbă poveste de dragoste și de cunoaștere de sine. Mulți critici afirmă că a revoluționat lumea literaturii, prezentând o cu totul altă eroină, o tânără independentă, inteligentă, sensibilă, generoasă și mândră, arhicunoscuta Elizabeth Bennet, în jurul căreia se învârte toată acțiunea romanului. Într-un eseu publicat în 1954, Maugham l-a considerat unul dintre cele mai bune romane din lume.

Și, dacă ce v-am povestit până acum nu v-a convins să începeți lectura cărții, las aici un ultim citat: ”Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie.”

„48 Laws of Power” - Robert Greene („Succes și putere, 48 de legi pentru a reuși în viață”)

Supranumită biblia psihopatului și speculată ca fiind una dintre cele mai solicitate cărți ale deținuților, 48 Laws of Power a lui Greene dezvăluie latura întunecată a naturii umane. Cartea este structurată în 48 de capitole, fiecare corespunzând unei legi. În cadrul unui capitol, Greene, maestru povestitor și sintetizator al modului operării minții umane, explică legea și apoi oferă exemple istorice ale oamenilor care o urmează și ale celor care o încalcă. Prin maniera sa pragmatică, cartea este o doză de realitate de la ignoranța cu care am fost obișnuiți. Este o scriere practică, menită să fie citită drept un instrument al înțelegerii manipulării.

„Să ucizi o pasăre cântătoare” - Harper Lee

Eram foarte mică atunci când am citit cartea pentru prima oară și nu mi-a lăsat o impresie foarte bună. Nu înțelesesem nimic și mi se păruse o risipă de timp. Însă, câțiva ani mai târziu, văzând că se afla pe listele cu cele mai bune romane scrise vreodată, am decis sa îi dau o nouă șansă…și pot spune că nu m-a dezamăgit absolut deloc.

„Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman brutal și onest, ce abordează curajos o problematică mereu de interes: rasismul, conflictele sociale și pierderea inocenței copilăriei, totul filtrat prin ochii unei fetițe, Scout Finch, martoră la întâmplările dramatice declanșate într-un mic orășel sudist. Cartea este excepțională atât prin duritatea dar și sensibilitatea ei, prin felul în care reușește să abordeze atât de îndrăzneț niște probleme tabu chiar și acum. Citind-o m-am gândit la nenumărate lucruri: la maturizare, copilărie, timp și mai ales la fericirea pe care o luăm de bun, lucru care mi se pare că orice carte bună ar trebui să facă.

"Adevăratul curaj este atunci când ştii că eşti învins şi bătut înainte de a începe, dar tu începi acea acţiune oricum şi îţi croieşti un drum, indiferent de situaţie" - Atticus Finch

„Gone girl” - Gillian Flynn

Cunoscut drept cel mai bun roman al autoarei de origine americană Gillian Flynn, Gone Girl prezintă povestea zguduitoare din spatele unei căsnicii, aparent, perfecte. În ziua aniversării a cinci ani de căsnicie, Amy este de negăsit, iar Nick, soțul său, se găsește în postura de suspect principal. Cu toate acestea, pe măsură ce intriga continuă, descoperim că Amy s-ar putea să nu fie victima inocentă care se crede că este. Un thriller psihologic remarcabil care nu trebuie sa lipsească din biblioteca oricărui amator de gen, romanul pavează un drum plin de suișuri și coborâșuri în deslușirea misterului dispariției și devine o ilustrare devastatoare a mult prea bine cunoscutei expresii: lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

„Marele Gatsby” - F. Scott. Fitzgerald

Literatura clasică are și ea avantajele ei. Încă din primele pagini te lași purtat în trecut și îți deschizi o nouă perspectivă către lume și perioadele istorice. Mulți dintre noi suntem reticenți când vine vorba de clasici, îi asociem cu lungile și interminabilele ore de curs, care se poate, fără sa ne dăm seama, să ne fi făcut să respingem complet o groază de opere. Adevărul este că multe dintre cărțile clasice sunt lecturi extraordinare chiar și până în ziua de astăzi.

Maniera scrierii și felul în care se dezleagă complexa poveste, pe măsură ce Gatsby, eroul tragicului, încearcă să o cucerească pe Daisy Buchanan, fac din romanul lui Fitzgerald o poveste de dragoste dureroasă, în special prin prisma finalului său șocant și sordid. Întreaga acțiune este relatată prin ochii lui Nick Carraway, care pătrunde în lumea fastului și a decadenței pe fondul frumoasei Epoci a Jazz-ului, colorând și modelând povestea cu percepțiile și gândurile sale.

Cu toate că scrierea a câștigat popularitate în perioada lansării din anul 2013 a adaptării cu același nume a lui Baz Luhrmann’s, avându-l pe Leonardo DiCaprio în rolul lui Gatsby, romanul, altădată un must, a rămas în umbră. Dincolo de acestea, F. Scott Fitzgerald a reușit cu Marele Gatsby, într-un stil aparte, să creeze o capodoperă de neuitat și o contemplare obsedantă a visului american.

„Asasinarea lui Roger Ackroyd” - Agatha Christie

Nu aveam cum să nu menționăm figura centrală a romanelor polițiste- autoarea britanică, Agatha Christie, cu superba sa serie Hercule Poirot. Deși toate scrierile autoarei merită citite sau măcar răsfoite o dată în viață, Asasinarea lui Roger Ackroyd are un loc binemeritat în top, fiindcă a fost și este în continuare cea mai captivantă poveste cu detectivi pe care am citit-o. Poirot este nevoit sa investigheze o succesiune de morți suspecte, începând cu cea a frumoasei domnișoare Ferrars a cărui viitor soț este ucis la nu mai mult de 24 de ore după moartea acesteia. Agatha Christie are o tehnică deosebit de eficientă de a ascunde deznodământul chiar sub nasul cititorilor. Astfel, vei avea parte de un parcurs învăluit în enigme cu un final frapant.

„La răscruce de vânturi” - Emily Brontë

La o primă vedere, cartea pare să nu aibă niciun element cu care noi, elevii de astăzi, să rezonăm. Acțiunea se plasează în Anglia, la sfârșitul secolului 18, și spune povestea unui bărbat stăpânit și chinuit de obsesii pe un fond în care discriminarea în baza clasei sociale provoca suferință atât la nivel economic, cât și emoțional. În ciuda acestora, povestea urmărește teme precum răzbunarea, pasiunea, obsesia, autocunoașterea, copilăria și singurătatea, care sunt toate relevante într-o anumită măsură pentru experiența liceenilor.

Emily Brontë creionează sinistru felul în care pasiunea, amărăciunea și invidia pot împinge oamenii spre comportamente extreme. La răscruce de vânturi nu este nici pe departe un roman de dragoste, este un roman al haosului și al unei pasiuni violente. Este o lectură splendidă prin prisma complexității poveștii, dar una teribilă prin cruzimea ei.

Articol redactat de Samira Ozturk și Ana Ohreac

Încep prin a clarifica faptul că solitudinea și singurătatea sunt doi termeni care, deși par că se află într-o relație de sinonimie absolută, e bine nu este așa, după spusele filozofului Paul Tillich: << Cuvântul "singurătate" a fost creat pentru a exprima durerea de a fi singur, iar cuvântul "solitudine" pentru a ilustra gloria de a fi singur. >>

Să fii solitar este o alegere pe care nu multe persoane iau în considerare ca pe o opțiune avantajoasă, căci societatea curentă dependența de Internet are un mare impact asupra tuturor. Ajungem chiar să ne lăsăm urmăritorii să ne ia deciziile pe rețelele de socializare în locul nostru prin opțiunea poll-ului de pe Instagram sau prin ideile vloggerilor precum "Las urmăritorii să-mi controleze viața".

Oamenii, în general, au nevoie de validare socială, însă odată ce omul percepe ideea de solitudine ca pe un lucru bun, reușește să găsească liniștea interioară, să mediteze profund asupra propriei persoane și să fie în totalitate creatorul gândurilor, ideilor, acțiunilor sale de zi cu zi, căci lucrul individual aduce cu sine o evoluție graduală din punctul de vedere al autocunoașterii. Lucrul de unul singur necesită efort, într-adevăr, dar te întărește pe interior: îți dezvoltă spiritul critic și cel analitic.

Totuși, omul nu poate trăi toată viața singur- uneori trebuie influențat de ceilalți pentru a lua cele mai bune decizii. Un sfat, o idee, o viziune din partea cuiva poate îmbunătății orice este creat la un moment dat, dar dacă vine vorba de situații cotidiene precum teme sau proiecte școlare, ajutorul excesiv nu face bine decât la nivel conjunctural, nu pe o perioadă lungă de timp. Excepție fac, desigur, voluntariatele de orice tip ce reprezintă un exemplu pertinent în care fără lucrul echipă este posibil să nu realizez nimic.

Orice persoană își dorește să facă parte dintr-un grup, nu-i așa? Și nu e de mirare de ce atâția adolescenți se înscriu în diferite proiecte și se unesc într-o comunitate pentru a conlucra. Fie că ne convine sau nu, sigur ai întâlnit probabil cazuri când făceai parte dintr-o echipă, iar tu erai ori cel care făcea treaba trei persoane sau poate invers, te aflai în ipostază celui care era acolo doar de dragul de a fi, care critică deși nu făcea nimic, asumându-și în final meritul pentru tot.

Aceasta este de obicei problema principală când vine vorba de lucru în echipă. Știu că există și echipe bine clădite, însă nu pot neglija ideea că în societate, în cadrul unor echipe nu tocmai potrivite, mai ușor se observă greșeala decât ce este bun, mai ușor se critică decât se laudă și decât să risc să faci parte dintr-un astfel de grup mai bine lucrezi singur.

În final, nu contest faptul că omul pe parcursul vieții are nevoie în diverse situații să fie influențat de anumite idei ale altora, însă dacă lucrul colectiv ar fi fost cheia, nu cred că ar fi fost atât de răspândit pe social media mesajul "In the end you have only yourself".

Articol redactat de Sara Vulpescu

Asociația Simbio din București și-a început prima activitate fizică, numită ,,Din dragoste pentru necuvântătoare”, un proiect conceput pentru a ajuta animalele să aibă parte de condiții și mai bune în adăposturi. Primul adăpost vizitat de voluntarii Simbio, a fost ,,Steaua Speranței”, un adăpost special pentru cai. Calul, din timpuri străvechi, a fost un animal sacru. Oare ce reprezenta acesta pe timpul zeilor?

În mitologia greacă, calul era considerat animal sacru pentru zeul soarelui, Helios. Acesta avea o trăsură confecționată doar din aur, trasă de cai, pe care o călărea în fiecare dimineață, de la est la vest pentru a aduce Soarele pe cerul întunecat. Calul putea fi sacrificat doar de către zei, deoarece asigura puterea noului rege, simbolizată de Soarele care răsare.

În mitologia nordică, acest animal era considerat sacru, deoarece calul regelui Odin, Sleipnir, ființă mitică cu 8 picioare, era cel mai rapid cal din lume, dar putea să plutească peste apă, prin aer, cât și spre lumea de dincolo. Nașterea sa este puțin controversată, acesta fiind născut din calul Svadilfari, oferit unui uriaș pentru a termina mai repede zidurile Asgardului, și Loki, zeul înșelăciunii, prefăcut într-o iapă albă. Loki, transformat într-o iapă, i-a dat naștere acestui cal mitologic, oferindu-i ca și cadou tatălui său, Odin. Acesta a fost considerat și simbol al morții, deoarece de mai multe ori a făcut legătura între lumea zeilor și Hel, lumea de dincolo.

Așadar, caii ar trebui să rămână ocrotiți și iubiți. Deși erau acum mii de ani animale sacre pentru zei, nu înseamnă că în prezent și-au pierdut farmecul.

Surse:

https://en.wikipedia.org/wiki/Sleipnir

https://www.ancient.eu/Helios/

Articol redactat de Ioana Samoilă