Sanctuarele nocturn și diurn de la Corbii de Piatră

Ansamblul monahal Corbii de Piatră oferă, în afara peisajului mirific - prima filă a unei povești cu zâne - și cea mai veche pictură executată în cea mai pură tradiție bizantină, datând din secolul al XIV-lea, sau chiar mai devreme. Însă în conștiința creștinătății se mai păstrază structura cosmologică a vremurilor când oamenii tindeau să trăiască în sacru sau în preajma obiectelor consacrate cât mai mult timp. În acest Spațiu Sacru deschis către înalt, aflat în comunicare permanentă cu lumea divină, Timpul originar se împărțea între două sanctuare - unul nocturn si celălalt diurn.

Sanctuarul nocturn

Sanctuarul, ca spațiu sacru prin excelență, se adresa "regimului nocturn al spiritului", fiind "construit" conform prescripțiilor canoanelor tradiționale, iar prin analogie cu alcătuirea și funcționalitatea sanctuarului de la Șinca Veche, se poate concluziona că ambele erau destinate practicării unor ritualuri similare.

Construcția sanctuarului e concepută din trei părți:

- zona accesului în sanctuar: 6 trepte la sanctuarul de la Corbii de Piatră, 9 + 2 trepte la sanctuarul de la Șinca Veche. La Corbii de Piatră, patru trepte sunt perfect evidențiate, pentru încă o treaptă se observă locul unde era cioplită iar prima treaptă - a șasea și cea mai de jos - este posibil să fi fost înlăturată odată cu o porțiune din stânca de bază, mai expusă distrugerii. La Șinca Veche, deși înălțimea sanctuarului nu este mare, distanța dintre începutul zonei de acces și înălțimea maximă a sanctuarului - locul unde a fost poziționată platforma scenei centrale - nu a permis realizarea unui număr mai mic de trepte;

- zona scenei centrale: a 7-a treapta = platforma, la sactuarul de la Corbii de Piatra, a 12-a treaptă = platforma, la sanctuarul de la Șinca Veche. Platforma scenei centrale era luminată de o vatra (două în cazul sanctuarului de la Șinca Veche). Tot în zona scenei centrale sunt practicate în stâncă două locașuri rectangulare, utilizate probabil pentru a fixa o construcție provizorie din lemn, care asigura o anumită intimitate desfășurării ritualului;

- zona de părăsire a sanctuarului: 1 treaptă la sanctuarul de la Corbii de Piatră, 2 trepte la sanctuarul de la Șinca Veche.

Așa cum se observă și în cazul sanctuarului de la Șinca Veche, treptele nu au o funcționalitate practică deoarece accesul la terasă este mult mai facil din partea dorsală a stâncii-sanctuar, terenul înălțându-se spre baza peretelui abrupt - locul unde este amenajată biserica mănăstirii - însă acea zonă nu era accesibilă persoanelor care urmau să participe la ritualul de inițiere.

Este foarte posibil ca spațiul alocat bisericii mănăstirii să fi fost ocupat inițial de o serie de grote mai mari sau mai mici, utilizate în asociere cu stânca-sanctuar la desfășurarea ritualurilor nocturne, similar ansamblului sacru stâncă-sanctuar - grotă de la Șinca Veche.

Pentru a servi oficierii ritualurilor creștine, acest spațiu a suferit mai multe modificări: grotele înseriate au fost uniformizate, prin practicarea unei nișe cu înălțime constantă, cum încă se mai observă în dreapta bisericii, unde se află trapeza - sala de mese a mănăstirii. O parte a acestui spațiu parțial amenajat a fost lărgit și adâncit în continuare, obținându-se incinta bisericii.

Ascensiunea spre tărâmul zeilor

Miturile și credințele traco-geților corespund unor rituri concrete de "urcare" și "ascensiune". Amplasarea platformei scenei centrale în cel mai înalt punct al stâncii-sanctuar, precum și consacrarea locului sacru echivalează cu un fel de sublimare a spațiului profan: cu adevărat oficiantul cioplește în stâncă trepte pentru a ajunge la lumea cerească: Am ajuns la Cer, la zei; am devenit nemuritor! "Urcarea rituală" la Cer este o urcare anevoioasă, sacralitatea "înălțimii" e validată de sacralitatea regiunilor atmosferice superioare, deci de sacralitatea Cerului. Kosingas, regele-preot al unor populații din Tracia (Kebrenioi și Sykaiboai) își amenința supușii că va pleca la zeița Hera urcând pe o scară de lemn.

Muntele e mai aproape de cer și acesta îl investește cu o dublă sacralitate: sacralitatea celestă activă prin simbolismul "înaltului", al "ascensiunii", iar pe de altă parte este locuința zeilor. "Muntele", prin faptul că este locul de întâlnire dintre cer și pământ, se află în "centrul lumii". De aceea stânca-sanctuar, ca spațiu consacrat - "loc sfânt", este asimilat "muntelui" și devine el însuși "centru". Cele șapte trepte ale scării ceremoniale (inclusiv platforma scenei centrale), pe care pășește cel ce urmează să fie inițiat, urcând pe stânca-sanctuar, reprezintă cele șapte ceruri planetare. În misterele lui Mithra, scara ceremonială avea tot șapte trepte, fiecare treaptă fiind făcută dintr-un metal diferit.

Stânca-sanctuar, ea însăși o imagine a Cosmosului, este cioplită și substituită unui munte artificial. Sanctuarul, asimilat muntelui sacru, este locul pe unde trecea Axis mundi iar platforma (a șaptea treapta) era privită ca punctul de joncțiune între Cer, Pământ și Infern. Prin faptul că sanctuarul este situat în centrul Cosmosului, este întotdeauna punctul de întâlnire al celor trei regiuni cosmice, spațiu "de creație" prin excelență. Urcând cele șapte trepte, inițiatul ajungea la sursa izvorului oricărei realități și deci a energiei germinative și regenerante a vieții.

Luna plină, muzica și sufletul nemuritor

Cel ce urmează să fie inițiat pășește în fața stâncii-sanctuar. Înălțimea stâncii este suficient de mare pentru a ascunde privirii platforma - locul unde se desfășoară ritualul, iar focul care arde în vârful stâncii aruncă umbre sacadate care mai mult acoperă decât ajută lumina lunii pline. Penumbra îl învăluie în timp ce pășește cu grijă pe treptele săpate în piatră. Dintr-o dată este orbit de lumina focului, în fața căruia se oprește brusc, hipnotizat de întreaga atmosferă ce vibrează în sunetele instrumentelor muzicale. Din spatele focului, o siluetă apare în același moment în care corul începe să recite un cântec. Vocale și consoane se repetă prelung, succesiv, iar și iar ...

Fazele lunii dau naștere celor mai complicate corespondențe. Eduard Stucken, în lucrarea " Der Ursprung des Alphabets und die Mondstationen", a studiat relațiile dintre literele alfabetului și stările lunii așa cum erau concepute de arabi. Una dintre cele mai clare și mai complete asimilări ale alfabetului (considerat ca ansamblu de sunete, nu ca grafie) cu fazele lunare se găsește într-un cântec recitat cu acompaniament muzical a lui Dionisie Tracul, unde vocalele corespund lunii pline, consoanele sonore semi-lunii (pătrarelor) și consoanele surde lunii noi. Aceste confirmări nu îndeplinesc doar o funcție clasificatoare. Ele au fost obținute printr-un efort de integrare totală a omului și Cosmosului într-un același ritm divin, iar sensul lor este în primul rând magic. Apropiindu-și virtuțile care sunt latente în "litere" și "sunete", omul se inserează în anumite centre de energie cosmică, realizând astfel o armonie perfectă între ele și Tot. "Literele" și "sunetele" joacă rolul de imagini care, prin meditație sau magie, fac posibilă trecerea spre diversele planuri cosmice. Într-un exercițiu indian, în care luna, fiziologia mistică, simbolul grafic și valoarea sonoră constituie un ansamblu de o subtilitate rafinată, inițiatul concepea în propria sa inimă forma lunii așa cum a ieșit ea din sunetul primordial, adică "apărând din litera A", el trebuind să vizualizeze (în inima lui) un foarte frumos lotus azuriu.

În dialogul "Charmide" (sau "despre înțelepciune") - unul dintre dialogurile de tinerețe a lui Platon , Socrate îi dă un sfat lui Charmides pentru cum să scape de durerea de cap pe care tânărul o avea în multe dimineți: o buruiană și un descântec, folosite împreună. Descântecul a fost învățat de la un trac, medic al lui Zalmoxis, care ar stăpâni arta de a te face nemuritor. Continuă Socrate: mai ales sufletul trebuie îngrijit, dacă vrem să vindecăm atât capul, cât și trupul. Iar sufletul se vindecă prin descântece, care sunt, în fapt, rostiri frumoase, iar din aceste rostiri frumoase apare înțelepciunea. Aceste descântece, practicate de către "înțelepții îndreptători ai boalelor", cum îi numea Vasile Pârvan în Getica, erau cântate. "Geții fac soliile lor cu chitare, cântând tot timpul din aceste instrumente" (Teopompus, în cartea a XVI-a din Istoriile sale). Xenophon (sec. V-VI î.e.n.) ne vorbește despre rolul important al dansurilor războinice, pastorale și de divertisment în viața traco-geților. Încă din perioada homerică, elenii atribuiau tracilor invenția muzicii și a poeziei, cele mai răspândite instrumente muzicale fiind fluierul, naiul și buciumul.

Integrarea omului în Cosmos nu poate fi realizată decât dacă se ajunge să se armonizeze el însuși cu cele două ritmuri astrale, "unificând" luna și soarele în propriul lui trup pneumatic. "Unificarea" celor două centre de energie sacro-cosmică, adică luna și soarele, are drept scop reintegrarea lor în Unitatea primordială.

Sanctuarul diurn

Pentru solidarizarea inițiaților cu "regimul diurn al spiritului", dominat de simbolismul solar, la nici 100 metri de sanctuarul nocturn exista un sanctuar dedicat zeului "fecundator". Și dacă orientarea sanctuarului nocturn este spre vest, fiind mai tot timpul zilei în umbră, terasele din stâncă și rampa cu trepte care asigură accesul la acestea sunt scăldate în lumina strălucitoare încă de la primele raze solare ale răsăritului, fiind orientat pe direcția sud-est.

Treptele rampei au în prezent un aspect vălurit, consecință a trecerii timpului și în mod special a eroziunii apei. Cele două terase înclinate, amplasate de-o parte și de cealaltă față de punctul superior al rampei, au direcționat apa de ploaie care, odată colectată, s-a scurs pe rampă spre baza peretelui stâncos. Uzura pronunțată a treptelor este un indiciu asupra vechimii considerabile a sanctuarului. Ulterior, în perioada în care punctul central al vieții spirituale s-a mutat spre grotele transformate în incinte pentru oficierea cultului creștin, sanctuarul diurn a fost uitat. Însă la un moment dat, apa care se scurgea peste treptele rotunjite a readus în atenția personalului monahal caracteristica practică a rampei. În consecință, la baza rampei a fost practicată o cavitate cu rol de rezervor. În sezoul ploios, apa era dirijată spre jgheabul deja format prin eroziune spre baza treptelor și umplea rapid rezervorul. Preaplinul rezervorului se scurgea peste marginea evazată iar apa era folosită pentru spălare.

Pentru omul religios, pentru care natura nu era niciodată exclusiv "naturală" ci încărcată cu o valoare religioasă, cele două sanctuare, dedicate atât misticii lunare cât și fecundității solare, erau impregnate de sacralitate. Cel ce se ridica la Cer, urcând treptele săpate în piatră, înceta să mai fie om: într-un fel sau altul, el lua parte la supranatural.