Embedded Files
Hilde Horvath - consilier pentru dezvoltare personală (online)
Despre iubire
Despre iubire
Ce este iubirea?
Căutând în DEX definiția iubirii, am găsit: iubirea- faptul de a (se) iubi, sentiment de dragoste față de o persoană. Explicația iubirii din DEX are o paranteză de mare însemnătate: faptul de a se iubi. Oare noi ne iubim pe noi înșine?
Mulți oameni consideră că nu este creștinesc să ne iubim pe noi. E mai important să-i iubim pe ceilalți și apoi iubirea se va întoarce la noi.
În Biblie sunt scrise cuvintele Mântuitorului, care spunea așa: ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Întrebarea este: Oare cum îi putem iubi pe ceilalți, dacă noi nu ne iubim cu adevărat? Dacă noi nu ne iubim pe noi, oare ne putem iubi aproapele necondiționat? Sau doar punem mereu condiții de genul: ”Mama te iubește când ești cuminte!”, ”Te iubesc dacă iei note mari la școală!” Această iubire, din păcate nu este o iubire necondiționată, nu este o iubire adevărată. Ea se bazează doar pe un schimb de servicii. Dacă tu te comporți pe placul meu, atunci și eu mă voi comporta pe placul tău. Acest schimb de servicii nu este iubire!
Dar ce este iubirea cu adevărat? Iubirea adevărată este iubirea necondiționată și este manifestată fără a avea vreo așteptare din partea celuilalt. De exemplu: din iubirea dintre soți se naște un copilaș. Acest copilaș, la începutul vieții sale este neajutorat, plânge mult, dar părinții lui îl iubesc, fără a avea vreo așteptare. Ei se bucură de simpla lui prezență în familie. Este o bulinuță de iubire, chiar dacă au parte de nopți nedormite, de mai multă muncă, de griji, etc. Părinții iubesc necondiționat acel copil, le umple viața de bucurie indiferent de efortul depus de ei.
Uneori, acea iubire necondiționată se transformă odată cu creșterea copilului. Dintr-odată părinții au tot mai multe așteptări de la copiii lor, ceea ce va duce la conflicte în relațiile dintre ei. Ce este mai grav, este faptul că sufletul copilului va avea de suferit.
Un copil, care a fost mereu certat și criticat pentru faptele sale, poate chiar pedepsit aspru se poate iubi? Mai ales, dacă i se spune în permanență: ”Ești un copil neascultător!”, ”Ne faci de rușine!”
Unii dintre părinți își compară mereu copilul cu alții. De câte ori se întâmplă să întrebe părintele acasă: ”Ce notă a luat x sau y din clasă?”
Oare, copilul în cauză, ce părere are despre propria lui persoană? Cât de demn se consideră el de iubirea și aprecierea părinților?
Un asemenea copil se va simți devalorizat. Va considera că el nu este demn de a fi iubit. Așa că nu se va iubi nici el. Va deveni un adult, care nu știe ce înseamnă iubirea necondiționată și-i va condiționa, la rândul său pe cei din jurul său.
Ce-ar fi dacă părintele ar spune: ”Nu contează nota, copile! Eu sunt mândru de efortul tău!” și să fie alături de copil? Este foarte important pentru copil, mai ales când e dezarmat, să simtă iubirea, înțelegerea și sprijinul părinților. Dacă este ajutat în aceste perioade, va traversa mai ușor acel impas. El va fi sigur că poate apela cu încredere și cu sinceritate la părinții lui, deoarece aceștia nu-l vor critica sau pedepsi. Din contră, vor fi alături de el, indiferent de situație.
Dar ce înseamnă să ne iubim cu adevărat?
E foarte important ca părintele să fie un model de iubire de sine. Dar cum putem realiza acest lucru?
În primul rând, stăm să ne gândim ce înseamnă să ne iubim pe noi înșine? Înseamnă să ne comportăm frumos cu noi, să avem grijă de sănătatea noastră, de alimentația noastră, de igienă, de confort, să facem lucrurile care ne plac, să fim indulgenți cu noi atunci când greșim, să vorbim frumos despre noi. Cu alte cuvinte când ne iubim pe noi? Atunci când ne respectăm, când știm să ne iertăm și nu ne judecăm aspru pentru orice greșeală.
Multă lume vorbește pe un ton agresiv cu propria sa persoană: ”Ce prost sunt!”, ”Sunt nebun!”, ”Sunt un nimeni!”, etc. Toate aceste vorbe demonstrează o devalorizare profundă a persoanei. Dacă un copil aude asemenea vorbe în casă, le recepționează automat și le va folosi la rândul său. Astfel, iubirea de sine a copilului devine tot mai palidă, până va dispărea cu totul. Va fi tot mai nemulțumit de propria persoană, se va judeca din ce în ce mai aspru și va considera că nu merită mai nimic.
Da. ”Meseria” de părinte este cea mai grea meserie. La naștere, copilul nu este livrat cu manual de utilizare. Părinții vor descoperi treptat pas cu pas, care este ”sistemul de funcționare” al copilului și se vor adapta la cerințele lui. De aici ne revine nouă, părinților, o mare responsabilitate: aceea de a fi un model pozitiv pentru copilul nostru.
Iubirea dintre părinte și copil
Iubirea dintre părinte și copil
De multe ori părinții, din prea multă iubire, își sufocă proprii copii cu ambițiile lor, cu idealurile mult visate pentru copii, dar care din păcate nu rezonează cu cele ale copilului.
”Cea mai grea povară pentru un copil este viața netrăită a părintelui.” spunea Carl Gustav Jung.
Foarte mulți părinți doresc să proiecteze asupra copilului tot ce au visat ei, dar nu au reușit să îndeplinească. Ei nici măcar nu realizează că acel vis nu are nimic de-a face cu copilul lor, care este o altă persoană. Copilul poate avea alte talente, alte ambiții sau vise. Poate nu le place deloc ideea de a parcurge acel drum, care este arătat de părintele ambițios.
Este foarte frustrant pentru un copil să trăiască viața părintelui, când el și-ar dori altceva de la viață. Uneori, copilul nici măcar nu are curajul să-i spună părintelui că nu este interesat de direcția arătată de acesta. El își iubește părintele prea mult, îl respectă pentru tot efortul său și nu vrea să-l dezamăgească.
Este foarte important să fim prezenți în viața copilului nostru, să comunicăm sincer cu el, să petrecem timp de calitate împreună pentru a depista care sunt talentele sale, care sunt dorințele și visurile sale. Dacă părintele observă un talent deosebit la copilul său, îl poate ajuta să se dezvolte în acel domeniu, pentru a fi cu adevărat bun. De exemplu: copilul este talentat la pictură. Părintele poate să-l înscrie pe acel copil la un cerc de pictură, unde talentul său poate fi dezvoltat.
Un părinte iubitor e atent la nevoile copilului. Îl observă zi de zi și va vedea ce îl face pe copil fericit cu adevărat și-l va sprijini în îndeplinirea visului. Pentru un astfel de părinte, fericirea copilului este mai presus de orice.
Cel mai important rol al unui părinte este acela de a-i fi alături copilului, de a-l înțelege, de a-l încuraja, de a-l sprijini ori de câte ori are nevoie de toate acestea. De multe ori, nevoia cea mai mare a copilului este prezența părintelui în viața sa. Din păcate, mulți copii nu au parte de această binecuvântare în viața lor. Lipsa unui părinte nu poate fi substituită cu bani sau cadouri sau alte servicii.
Prezența fizică a părintelui și timpul de calitate petrecut împreună sunt cele mai valoroase. Acest timp petrecut împreună cu copilul nostru vor fi amprentate pozitiv în sufletul nostru. Pe de altă parte devenim creatori de amintiri frumoase, care peste câțiva ani ne vor aduce mari bucurii atât nouă ca și părinți, dar și copilului.
Un copil, care primește o parte din timpul și atenția părintelui și mai este și iubit necondiționat (fără a i se pune condiții), are șansa minunată de la viață de a se simte iubit, este valoros în ochii părinților. Acest copil va crește armonios și are toate șansele de a deveni un adult echilibrat, care se iubește pe sine. Iubindu-se pe sine, va iubi persoanele care intră în viața lui, iar atunci când va deveni și el părinte va fi un model de părinte iubitor.
Din păcate, nu toți copiii sunt la fel de norocoși. Multe persoane au avut parte de traume în copilărie legate de sentimentul de neiubire. Vestea bună este că, toate aceste traume pot fi vindecate cu ajutorul unui specialist, indiferent de vârsta persoanei în cauză. Nu este niciodată prea târziu pentru a ne bucura cu adevărat de viață.
Cum putem manifesta iubirea de sine?
Cum putem manifesta iubirea de sine?
O persoană care se iubește pe sine este o persoană care alege să trăiască în prezent și să fie atentă la propria sa persoană: la corp, minte și suflet.
Mulți dintre noi am avut probabil momente în viața noastră când nu am trăit conștient, ci am funcționat pe pilot automat, ca niște ”roboței”. Nu ne aducem aminte dacă am încuiat mașina și ne întoarcem la locul unde e parcată sau nu mai știm dacă am scos fierul de călcat din priză, etc. Dacă ni s-au întâmplat asemenea cazuri, e clar că în acele momente nu am trăit în prezent. Eram cu gândul în altă parte.
Atunci când trăim în prezent, ne focusăm pe ceea ce facem, ceea ce experimentăm.
Vă prezint câteva exemple de a trăi în prezent:
Dacă mâncăm să nu facem altceva, să binecuvântăm mâncarea, să ne focusăm pe aspectul farfuriei, pe gustul mâncării, să mestecăm totul bine și să mâncăm fără grabă. Cu alte cuvinte, să ne respectăm în așa măsură, încât să facem din acel eveniment de a lua masa un adevărat ritual. Ideal ar fi să se întâmple totul în liniște și calm, fără a fi perturbat de telefon. Indiferent cine ne sună, convorbirea se poate efectua după servitul mesei.
Dacă ne plimbăm în natură, să fim atenți la tot ce ne înconjoară (ce vedem, ce auzim, ce simțim).
Atunci când vorbim cu cineva, să fim atenți la vorbele sale, la gestică și mimică, să ne uităm la acea persoană, fără a face altceva între timp.
Cu alte cuvinte, atunci trăim în prezent când participă toată ființa noastră la acea acțiune, nu doar corpul.
Atunci când gândurile noastre nu ne lasă să trăim prezentul, noi suntem în trecut sau în viitor. E foarte interesant faptul că de multe ori ne gândim la faptele noastre sau ale altora din trecut. Le analizăm, le judecăm și experimentăm din nou și din nou sentimentele negative: vinovăția, furia, rușinea. E fascinant câtă energie poate consuma acest fenomen și totuși mulți aleg să trăiască în trecut, decât să trăiască în prezent.
Dar atunci când ne judecăm iar și iar, este oare un semn că ne iubim? Nicidecum! Dacă ne-am iubi, ne-am ierta. Un om , care se chinuie pe sine simțindu-se vinovat pentru faptele sale din trecut, e clar că nu s-a iertat. Astfel, un prim pas spre iubirea de sine ar fi iertarea de sine, apoi iertarea celorlalți.
O altă problemă este când oamenii trăiesc în viitor, cu alte cuvinte le este frică de viitor. Poate o asemenea persoană să fie fericită? Când mereu trebuie să-și pună corpul în stare de alertă pentru a fi pregătit de luptă sau fugă? În asemenea cazuri, corpul secretă substanțe care mențin o stare de stres. Din păcate, mai devreme sau mai târziu, efectele se pot resimți în corp.
De aceea, este foarte important să exersăm cât mai des să trăim o stare de prezență. Unii specialiști recomandă utilizarea funcției de reminder a telefonului, pentru a ne aminti să fim prezenți.
Exercițiu de manifestare a stării de prezență
Exercițiu de manifestare a stării de prezență
Îți propun un exercițiu de manifestare a iubirii față de propria ta persoană, un exercițiu de a trăi în prezent.
Du-te într-un loc liniștit în natură, care îți este la îndemână (în grădină, livadă, în parc, în pădure) și stai tu cu tine pentru câteva minute, fără să vorbești cu cineva și scoate căștile din urechi!
Încearcă să contempli frumusețile naturii cu toate simțurile, fii cât mai prezent. Nu te lăsa distras de altceva, fii doar tu cu tine și cu natura, care te înconjoară.
Admiră orice plantă, pe care o vezi: firicele de iarbă, tufe, pomi înfloriți sau copaci înmuguriți. Orice vezi, stai și admiră perfecțiunea creației lui Dumnezeu. Stai și admiră câteva minute, analizează formele, culorile, geometria, tot ce nu ai analizat vreodată.
Acum închide ochii pentru câteva minute și ascultă sunetele din jurul tău. Încearcă să identifici ce fel de sunete sunt, din care direcție vin. Încearcă să aproximezi depărtarea sunetelor față de tine. Deschide ochii și încearcă să localizezi de unde puteau veni sunetele pe care le-ai auzit.
Acum încearcă să fii atent la ceea ce simți în jurul tău. Simți căldură sau frig? Simți mângâierea plăcută a vântului sau îți suflă părul peste față? Simți miros de iarbă, de ploaie, de iarbă cosită, de flori?, etc. Fii atent la tot ceea ce simți.
Du-te și îmbrățișează un copac cu toată iubirea! Șoptește-i ceva, ce-ți vine pe moment. Dacă ești bucuros, povestește-i bucuria ta. Dacă ești supărat, povestește-i necazul tău. Plângi cu fața pe scoarța trunchiului său, lasă-ți lacrimile să se scurgă pe copac.
După ce ai petrecut acele minute în natură, fii recunoscător lui Dumnezeu pentru toate aceste minunății! Observă-te cum te simți după această experiență. Dacă ți-a plăcut, poți să o repeți de câte ori dorești. Natura îți va fi recunoscătoare, la fel și sufletul tău.
Dacă nu ai simțit nimic deosebit, încearcă să fii mai prezent data viitoare. Cu timpul, vei vedea că aceste experiențe vor fi din ce în ce mai frumoase.
Dacă faci un lucru atât de util și de frumos pentru tine, este o dovadă clară că te iubești. Îți rupi din rutina ta zilnică câteva minute doar pentru tine și pentru sufletul tău. Atunci când te conectezi cu natura, te conectezi cu creația lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e IUBIRE!
Iubește-te pe tine!
Iubește-te pe tine!
Dragă om,
cea mai importantă persoană din viața ta ești chiar tu!
Cea mai durabilă relație o avem cu noi înșine. Ea durează de la început și până la plecarea noastră din acest plan.
Ce-ar fi dacă am deveni cel mai bun prieten al nostru?
Ideal ar fi să avem o relație bună cu propria noastră persoană. Dar, din păcate, nu e mereu așa. De multe ori suntem chiar certați cu propria persoană. Ne judecăm: ”Nu-mi place de mine pentru că sunt prea gras/ slab!”, ”Nu-mi place de mine pentru că sunt prea scundă/ înaltă!”...”Sunt prea leneșă!” etc. Mereu găsim ceva de obiectat la persoana noastră. Oare de ce ? Am fost mult criticați în copilărie, iar acum am ajuns să ne criticăm pe noi înșine, deoarece ni s-a imprimat acel tipar în subconștient.
Părinții nu mai sunt cu noi, așa că vom continua noi treaba lor, dacă tot am văzut acel model și l-am copiat atât de bine!
Toate aceste judecăți atrag furia, vina, rușinea, care nu sunt deloc în avantajul nostru, din contră. Cu cât ne judecăm mai mult, cu atât vom valora mai puțin în ochii noștri. Devalorizarea este dăunătoare din toate punctele de vedere. Ea merge mână în mână cu scăderea stimei de sine.
Un om cu o stimă scăzută de sine nu va putea obține lucruri frumoase de la viață pentru simplul fapt că se consideră nedemn de ele. De aici se pot trage problemele cu banii, cu greutatea corporală, cu sănătatea și relațiile cu cei din jur.
Vestea bună e că toate acestea se pot ”repara” cu un ingredient: iubirea de sine.
Cu cât ne vom iubi mai mult, cu atât ne vom simți mai bine cu propria noastră persoană.
Dacă noi ne vom accepta, respecta și aprecia așa cum suntem, asta se va resimți și în relațiile cu cei din jurul nostru. Motivul este simplu. Persoanele din jurul nostru sunt ca niște oglinzi. Dacă noi zâmbim, cei din jurul nostru vor zâmbi. Dacă noi ne judecăm, cei din jurul nostru ne vor judeca.
Așadar, de noi depinde. Va trebui să facem niște pași în acest sens. Cu ce să începem? De obicei, orice drum începe cu primul pas.
Stabilește-ți o listă cu lucruri mici, pe care consideri că ai putea să le faci din iubire pentru propria persoană. Dacă prietenul tău bun ar fi în situația ta, ce i-ai propune să facă?
De exemplu: mie personal, îmi place să mă-mi încep ziua dimineața cu o cană de cafea aburindă, să adulmec mirosul, să simt gustul de cafea proaspătă. Mă răsfăț cu aceste clipe de bucurie și savurez fiecare înghițitură în liniște și pace. Astfel îmi demonstrez că mă respect. Nu e ceva spectaculos, dar e ceva, este un pas spre a mă iubi. Dacă simți că ai obosit, oferă-ți minute de relaxare în natură sau odihnește-te în patul tău.
Dacă îți face plăcere să călătorești, oferă-ți această bucurie! Du-te în mijlocul naturii, într-un loc unde nu ai fost încă. Admiră toate frumusețile pe care le întâlnești! Poate fi un munte acoperit de zăpadă, o pajiște înflorită, un pom înflorit, un răsărit de soare sau un apus. Orice din jurul tău poate fi minunat. Este alegerea ta dacă vrei să le vezi sau nu, depinde cât ești de prezent în viața ta.
Fă lucruri care îi plac sufletului tău. Tu știi mai bine, care sunt acelea. Fă o listă și notează ce-ți place să faci. Respectă-te în așa măsură, încât să faci în fiecare zi ceva pentru tine!
Seara, înainte de culcare, mulțumește-ți pentru faptele pe care le-ai făcut pentru propria ta persoană, ceea ce îți demonstrează că te iubești. Dacă vrei, poți să le și notezi. Ai putea să începi să ții un jurnal de recunoștință, să notezi trei lucruri pentru care ești recunoscător că le-ai făcut pentru tine în ziua respectivă. Așa vei avea o dovadă clară, că începi să te iubești.
De exemplu:Mulțumesc pentru plimbarea din parc!
Mulțumesc pentru că am ascultat ciripitul vesel al păsărilor!
Mulțumesc pentru baia relaxantă cu uleiuri esențiale!
Ideea este să faci în fiecare zi lucruri mici, care îți sunt pe plac, pur și simplu din iubire pentru tine. Mult succes!
Iubește-ți corpul!
Iubește-ți corpul!
Multă lume se luptă cu idei legate de corpul lor. Dacă permitem minții noastre să preia controlul și să ne comparăm mereu cu alții, vom fi în război cu noi înșine. În noi va fi o stare de urgență sau chiar stare de asediu. Din acest război nu avem cum să ieșim învingători, deoarece dușmanul suntem chiar noi.
Dacă ne uităm în jur, în zilele noastre, de când e pandemia, ce vedem? Vedem o stare, care durează de un an de zile, o stare care nu ne place. Nu mai avem libertatea pe care o aveam înainte. Diferența e că starea exterioară cu pandemia, nu depinde direct de persoana noastră. Ea a fost impusă de alții, iar noi trebuie să respectăm normele impuse, indiferent dacă ne place sau nu.
Dar, ce se întâmplă în interiorul nostru, depinde doar de noi înșine. Fiecare dintre noi are libertatea de a alege. Doresc pace? Doresc război interior?
Dacă alegem războiul, corpul nostru se va simți amenințat. Pentru siguranță va acumula rezerve, care se vor materializa în grăsime excesivă, celulită, retenție de apă, etc. Toate acestea vor genera și mai multă judecată, așadar ”războiul” va continua. Oare unde vor duce toate acestea? Clar, într-o direcție greșită! Pot apărea probleme și mai mari în corp, care ne pot afecta chiar și sănătatea.
Nu ar fi mai simplu să facem pace cu noi înșine?
Dacă este pace în interior, corpul nu mai este în stare de alertă, deci se poate relaxa și nu va mai acumula grăsime pentru ”zile negre”.
Dacă avem poftă de ceva dulce, de ce să nu ne permitem o bucățică de ciocolată? Normal, asta nu înseamnă că vom mânca o ciocolată întreagă. Dar dacă mâncăm o bucățică sau două? Oare se va întâmpla ceva grav? Eu, personal, nu cred! Din contră, se face liniște. Corpul a primit ce și-a dorit și ne va lăsa în pace. Important e să fim blânzi cu noi înșine. Să vorbim cu noi ca și cu cel mai bun prieten.
De ce nu judecăm un prieten? De ce nu-l criticăm că e prea gras?...pentru că îl iubim, îl respectăm, nu vrem să-l rănim. Ce interesant! Nu vrem să rănim un prieten, dar pe noi înșine ne putem răni fără nicio problemă! Dar oare de ce? Pentru că ne iubim cu adevărat? Nicidecum!
Înseamnă că nu ne iubim. Ne autopedepsim, ne respingem pe noi înșine, ne punem singuri piedici în calea propriei noastre fericiri.
Dacă vechile noastre obișnuințe nu ne ajută, atunci ce avem de făcut?
A sosit momentul să facem o schimbare în viața noastră!
Ce-ar fi să gândim frumos despre noi?
Aici propun niște pași pentru schimbare. Dacă rezonezi cu ele, poți să le aplici și tu. Dacă nu, caută pașii, care sunt potriviți pentru tine, dar FĂ CEVA!
1. Vorbește frumos cu tine, cu o voce blândă!
2. Uită-te în oglindă, zâmbește! Spune-ți că te iubești! ( ..........., te iubesc!)
3. Admiră-ți fața! Caută ceva frumos la tine (părul, ochii, zâmbetul, buzele,
nasul....orice).
4. Spune-ți cuvinte pozitive! Imaginează-ți că ești prietenul tău cel mai
bun. Ce i-ai spune?
5. Admiră-ți corpul! Mângâie-ți colăceii, spune-le că-i iubești! Mulțumește-
le! Au fost aici pentru tine pentru că ai avut nevoie de ei la nivel de
subconștient, ți-au oferit protecție în vremuri grele. Acum pot pleca!
6. Hrănește-te sănătos cu alimente, care îți plac!
7. Bea apă în cantități pe care le simți tu a fi necesare corpului tău! (Nu-ți
impune cantități, pentru că iar vei fi în război cu tine!)
8. Odihnește-te suficient!
9. Fă mișcare! ( Nu e necesar să te chinui la sală, fă ceea ce-ți place: înot,
plimbări, alergări, ciclism, etc)
10. Cântă/dansează/ascultă muzica preferată!/ Uită-te la un film!/Citește o
carte! Fă zilnic ceva pentru sufletul tău!
11. Caută un motiv să zâmbești în fiecare zi!
Statisticile arată că un copil zâmbește aprox. de 400 de ori pe zi, pe când un
adult în medie de 2 ori pe zi. Cam tristă situație pentru adulți. Ar fi cazul să
îmbunătățim situația, că doar o facem pentru noi înșine!
12. Acceptă-te așa cum ești! Nimeni nu e perfect, nici măcar fotomodelele.
13. Respectă-te așa cum ești! Îmbracă-ți hainele cele mai frumoase, pantofii
care îți plac cel mai mult. Nu te chinui pe tocuri sau încălțăminte incomode, fii blândă cu tine! Aranjează-ți părul! Parfumează-te! Fă orice îți place,
important e să te simți tu bine, din respect pentru tine!
14. Apreciază-te la propria ta valoare! Recunoaște-ți calitățile și spune-le
zilnic cu voce tare, ca să te și auzi!
Îți doresc mult succes!
Ești cumva dornic de a fi mereu perfect?
Dragă OM,
mulți dintre noi ne confruntăm cu o provocare destul de neplăcută, aceea de a dori mereu perfecțiunea. Eu trebuie să fiu perfect/perfectă ca părinte, ca și copil al părinților mei, la locul de muncă, acasă, ca și soț/soție și în alte ipostaze. Acest lucru devine foarte obositor, deoarece ne consumă din energia vitală. Dacă această dorință se menține pe termen lung, va apărea stresul în viața noastră și astfel calitatea vieții poate fi afectată.
Dacă stăm să ne gândim, pentru ce această nevoie? Pur și simplu pentru a fi apreciat, acceptat și iubit. Dorința noastră e să fim înconjurați de persoane. Problema e că uneori avem impresia că oamenii nu ne acceptă dacă nu suntem perfecți, de aceea depunem o muncă fantastică, de multe ori suntem în război cu noi înșine, doar pentru a demonstra celorlalți cât suntem noi de perfecți. Atunci, gândim noi, ceilalți ne vor admira, ne vor accepta, ne vor aprecia sau chiar iubi. Așa am ajuns din nou la iubirea condiționată, care după cum știm nu este o iubire adevărată.
Dacă cineva ne iubește doar pentru că suntem perfecți, atunci acel ceva nu este iubire; poate fi acceptare, admirație, apreciere sau respect.
Dar de unde se trage această nevoie?
Simplu, din copilărie. Dacă am face o călătorie în timp, ne-am aminti imediat cine a fost acea persoană din casă, care ne spunea mereu: ”Să nu mă faci de rușine!”, ”Noi ne sacrificăm pentru tine, tu trebuie să fii cuminte!”, ”Trebuie să fii primul la învățătură!”, ”Eu vreau să fiu mândru de tine!” și alte afirmații de genul acesta.
Ai fost mereu sub un stres sau ai fost criticat atunci când nu ai dat maximul din tine? Dacă da, atunci nu te mira că s-a impregnat atât de tare în subconștientul tău această dorință. Chiar dacă nu mai trăiești împreună cu părinții tăi, poate nici nu mai trăiesc, tu continui această muncă de a te ”biciui”, pentru că ai învățat-o foarte bine în copilărie.
Poate ți se pare normal să fii un perfecționist. Poate ești chiar ofensat. Ai avut doar de câștigat din faptul că ești perfecționist. Oprește-te pentru o secundă și analizează-te un pic. Ești fericit? Ești sănătos? Dormi bine noaptea? Foarte bine, atunci ești pe drumul cel bun. Dar, dacă răspunsurile tale sunt NU, atunci va trebui să faci o schimbare în viața ta. Niciodată nu e târziu să-ți reconfigurezi traseul vieții.
Ar mai fi o întrebare: Ți-ar plăcea ca și copilul tău să ducă viață identică cu a ta? Dacă da, atunci te felicit! Dacă nu, atunci stai pe gânduri și analizează-te. De ce? Noi, ca și părinți, suntem primele modele ale copiilor noștri. Nu putem avea pretenția ca un copil să facă altceva, decât ceea ce vede toată ziua.
Unii părinți îi spun copilului: ”Du-te și citește o carte!”, dar părintele nu îi oferă acest model, din contră, el se uită la TV sau e cu telefonul în mână. Copilul va copia ceea ce vede.
La fel este și cu perfecționismul. Dacă noi, ca și părinți, am crescut cu acest tipar al perfecționismului, la fel vom proceda și noi cu copiii noștri. Diferența e că părinții noștri nu au știut la momentul respectiv că din multă iubire ar putea să ne facă rău. Intenția lor a fost una pozitivă. Un părinte vrea întotdeauna ce este mai bun pentru copilul său. Doar că noi, în prezent, avem acces la informații. Nu mai putem afirma același lucru ca și părinții noștri.
Noi știm că nu suntem pe calea cea bună, dar avem și o mare responsabilitate ca părinte. Ce model îi ofer copilului meu? Această întrebare ar trebui să ne pună pe gânduri și să analizăm ce rol joacă perfecțiunea în viața noastră și în ce proporție ne afectează viața.
Problema vine din interiorul nostru. Eu mă iubesc pe mine dacă nu sunt perfect?
Dacă eu nu mă iubesc, atunci cum pot avea pretenția ca ceilalți să mă iubească?
Un prim pas pentru a ne iubi pe noi înșine ar fi să ne acceptăm așa cum suntem, chiar dacă nu suntem perfecți. E important să ne vorbim cu blândețe, să nu ne judecăm aspru pentru orice. Ce i-am spune oare celui mai bun prieten, care nu e perfect? Cu siguranță i-am spune că noi îl acceptăm așa cum este. Așa ar trebui să procedăm și cu propria noastră persoană, să le oferim copiilor noștri un model de acceptare de sine.
Un al doilea pas ar fi să ne iubim copiii așa cum sunt, să le oferim iubire necondiționată, chiar dacă nu sunt perfecți. Ei au nevoie de sprijinul nostru mereu, dar mai ales în situațiile în care suferă din cauza unor obstacole sau eșecuri. Important e să le fim alături, să-i sprijinim și în niciun caz să-i criticăm sau să-i șantajăm emoțional.
Dragă OM, dă-ți voie să renunți la dorința de a fi mereu perfect! Nu ți se întâmplă nimic dacă uneori greșești. Acceptă-te cu ”defectele” tale, acele imperfecțiuni, care te pot face chiar o persoană mai interesantă. E mult mai important să ai o viață frumoasă, să te bucuri de ea decât să te stresezi pentru a fi perfect.
Mult succes!
Iubire sau atașament față de partener?
De foarte multe ori se confundă iubirea cu atașamentul sau se pornește de la ideea că un atașament puternic față de cineva demonstrează o iubire profundă. Fals!
Atașamentul este o dependență sufletească față de cineva. Ce înseamnă dependență sufletească față de cineva? Înseamnă că acea persoană a preluat controlul asupra persoanei dependente. O persoană dependentă este o persoană, care nu se cunoaște cu adevărat, nu știe cine este și nu-și cunoaște valoarea personală. Viața acestei persoane este privită din prisma altei persoane.
De exemplu, o femeie este atașată de soțul ei într-o măsură exagerată. Ea spune că îl iubește nespus și că viața fără el nu are niciun rost. Ea se consideră un nimeni fără soțul ei mult iubit. Ea este dependentă de soțul ei, de aprecierea lui, de acceptarea lui, de permisiunea lui pentru fel și fel de lucruri pe care femeia și le dorește. Putem numi această relație ca fiind iubire? Nu.
Atașamentul ei față de soț poate denatura într-o direcție total greșită. Dependența față de el o va face să se simtă devastată, în cazul în care el o va părăsi. Femeia începe să ”croșeteze” niște scenarii din teama de a nu-l pierde. Cu timpul, aceste scenarii vor fi din ce în ce mai negre, iar ea îl va sufoca pe soț cu tot felul de întrebări: ”Unde ai fost până la ora asta?”, ”De ce nu m-ai sunat?”, ”Cu cine ai fost?”. Toate aceste întrebări devin agasante. Soțul va fi mereu nevoit să-i răspundă la șirul interminabil de întrebări și să dea mereu explicații. La un moment dat acest calvar se va opri. El își va găsi pe cineva, care îi va oferi înțelegerea și afecțiunea, pe care acasă nu o mai primește de foarte mult timp.
Care va fi reacția soției? ”Vezi, știam eu! Ai avut mereu pe alta! Pentru acest motiv ai venit târziu acasă!”. Este trist faptul că nici măcar nu-și dă seama că totul a pornit din cauza ei. Dacă ar fi fost mai iubitoare, mai înțelegătoare, fără să-l agaseze pe soț, acesta ar fi rămas cu ea.
O relație bazată pe iubire este mult diferită. Atunci când vorbim de o iubire necondiționată, iubim fără a avea așteptări de la celălalt. Dacă cineva își poate justifica iubirea față de partener, este clar că nu e o iubirea necondiționată, ci o afecțiunea bazată pe un schimb de servicii. De exemplu: ”Îl iubesc pe x pentru că este înalt și frumos!” , ”...pentru că mă plimbă prin toată lumea.”, ” ...pentru că vorbește atât de frumos cu mine!”, etc. Toate aceste justificări explică foarte clar faptul că este vorba de un schimb de servicii, ca un contract. Mai există și în zilele noastre căsătorii aranjate, unde fiecare dintre parteneri știe pentru ce a intrat în acea relație. Unii pentru siguranță financiară, alții pentru a nu pierde averea (în cazul verilor de rangul II și III) sau pentru alte motive. În aceste situații nu este vorba de iubire, dar e vorba de respectul față de celălalt și respectul față de termenii contractului.
Când o persoană iubește necondiționat, nu își justifică sentimentele, ci iubește pur și simplu, chiar dacă celălalt poate nu-l iubește sau nici măcar nu știe că e iubit. Există multe iubiri unilaterale.
Cel mai fericit caz este când iubirea e reciprocă. Atunci când iubim pe cineva cu adevărat, îi oferim libertatea. O persoană, care se simte liberă, înțeleasă și iubită cu adevărat nu va pleca, deoarece se simte confortabil în acea relație.
De unde știm dacă iubim cu adevărat pe cineva? Putem simți acea iubire. Atunci când ne simțim bine într-o relație, când ne place de noi în acea situație...simțim că partenerul nostru scoate la suprafață din noi tot ce a mai bun și mai frumos. Atunci știm cu siguranță că ne aflăm într-o relație de iubire.
Dacă, la un moment dat partenerul va dori să plece din acea relație, persoana care iubește cu adevărat îl va lăsa să plece pentru simplul fapt că îi dorește fericirea. Din iubirea, pe care i-o poartă, îi oferă libertatea. Nu îl va opri, nu-l va șantaja emoțional. Îl va lăsa să plece, deoarece știe că relația lor s-a încheiat. Datorită iubirii ce i-o poartă partenerului, îi dorește toate cele bune și-l va iubi în continuare, dar nu cu atașament, ci iubind necondiționat.
Atașamentul părintelui față de copil
Unii copii, din prea multă ”iubire” se simt ca într-o colivie în casa părintească, chiar dacă au deja o vârstă matură.
Există părinți, care sunt foarte atașați de copilul lor. Nu îi dau libertatea de a -și lua zborul prin viață. Ei îl constrâng să rămână în casa părintească, șantajându-l mereu: ”Eu, fără tine, nu pot trăi!”, ”Tu ești viața mea!”, ”Tu ești soarele meu!” etc.
Sunt copii, care au fost idolatrizați de părinți. Au crescut, au devenit foarte inteligenți, au câștigat o bursă, care presupune să plece departe de casă, unde ar fi putut să-și valorifice inteligența, dar părinții nu i-au lăsat să plece. De ce? Din prea multă ”iubire”, adică din prea mult atașament. Cum să plece copilul și să-i lase aici la bătrânețe? Ei au făcut totul pentru acel copil, și-au sacrificat banii, sănătatea ca el să ajungă un om mare și acum să plece? Ce se va întâmpla cu ei?
De multe ori asta este reacția părinților, atunci când vine vremea ca acesta să-și desfacă aripile și să zboare spre visurile sale.
Care poate fi reacția copilului în cauză? De multe ori, copilul se lasă șantajat emoțional de către părinți, pentru că se simte dator față de ei. Din prea mult respect și din iubire față de părinți, ei renunță la visul lor și vor trăi o viață, care nu prea corespunde cu idealurile lor, dar corespunde cu viața netrăită a părintelui.
Oare vor fi acei tineri fericiți? Vor simți că își trăiesc viața așa cum și-au imaginat-o? Poate aceste întrebări ar trebui să ne pună pe gânduri, să stăm de vorbă cu copiii noștri și să acceptăm că ei au visele lor proprii.
Știu să iert? - înseamnă că mă iubesc pe mine
Știu să iert? - înseamnă că mă iubesc pe mine
Ce este iertarea? In DEX iertarea este definită astfel: a scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina/greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva.
De multe ori auzim pe cineva din jurul nostru spunând: Eu nu pot să iert acea persoană! Nu merită să-l iert pentru ce mi-a făcut! sau alte variante de afirmații de neiertare.
Ar fi bine să ne oprim un pic și să ne analizăm pe noi, deoarece întotdeauna este vorba despre noi. Ce se întâmplă cu noi dacă nu iertăm?
În primul rând noi ne simțim rău, purtăm în noi sentimente negative. Cu alte cuvinte, dacă purtăm ranchiună, supărare, ură, furie, dispreț, gelozie sau altele în sufletul nostru, atunci noi practic ne „otrăvim” singuri sufletul câte un pic în fiecare zi.
În al doilea rând, dacă nu vrem să iertăm pe cineva, vom emite gânduri negative asupra acelei persoane, ceea ce nu-i va fi benefic.
Bine. Atunci ce este de făcut? Simplu! Să iertăm! Să ne cerem iertare și să ne iertăm pe noi înșine!
Iertând, noi practic, ne facem cel mai frumos cadou nouă înșine. Ne despovărăm sufletul de trăirile negative, astfel sufletul nostru va deveni mai ușor. Putem simți cu adevărat atunci, când iertăm o persoană că ne simțim mai bine instant, parcă plutim, am devenit mai ușori.
Iertarea are mai multe aspecte: iertarea unei persoane, care ne-a greșit cu ceva; ne cerem iertare de la o persoană când noi am greșit; iertarea de sine și bineînțeles iertarea din partea lui Dumnezeu.
De multe ori, o persoană ne poate greși prin fapte, vorbe sau gânduri. Unele persoane o fac intenționat, altele fără intenție rea, dar totuși noi o percepem ca fiind o greșeală asupra ființei noastre. Alții ne pot greși în vreun fel, dar ei nici măcar nu conștientizează faptul că ne-au greșit. Acestea ar putea să ne afecteze destul de negativ, să ne afecteze imaginea sau chiar să suferim în urma acelor greșeli.
Unele persoane vin și își cer iertare de la noi, altele nu (din ignoranță sau nu sunt conștienți de faptul că au greșit). Suntem tentați să iertăm acele persoane care ne-au greșit și la un moment dat și-au cerut iertare. Dar cum rămâne cu cei care nu-și cer iertare? Acele persoane nu vor fi iertate de noi? Ne facem un mare serviciu dacă-i iertăm.
Uneori putem greși chiar noi, care ne considerăm persoane corecte și bune, drăguțe, etc. E omenesc să greșim. Ar fi bine să fim conștienți de faptele, vorbele și gândurile noastre și să observăm dacă am comis o greșeală și să ne cerem iertare de la acea persoană.
Iertarea de sine este o formă de iubire de sine. Dacă ne iubim cu adevărat, atunci ne putem ierta greșelile. Este foarte important să fim în pace cu propria noastră ființă; dacă nu, atunci vom fi într-un război cu noi, ceea ce nu ar fi deloc benefic. Din contră, ar face ravagii în sufletul nostru, apoi în corpul nostru. Ne putem trezi peste un timp că suferim de fel și fel de boli, apoi stăm să ne întrebăm: De ce eu? Eu sunt o persoană atât de bună! Nu am făcut niciun rău! Eu fac doar lucruri bune, îi ajut pe cei din jurul meu și totuși trebuie să trec printr-o asemenea încercare?
Noi ne facem rău cu mâna noastră și habar nu avem de ceea ce greșim față de sufletul nostru. Așadar e foarte important să învățăm să ne iubim cu adevărat, să ne iertăm pe noi înșine!
Iertarea din partea lui Dumnezeu este foarte importantă, sufletul nostru are nevoie de această iertare. De aceea ne cerem iertare prin vorbirea directă cu El prin rugăciune sau prin vorbele noastre directe care vin din adâncul sufletului nostru, prin spovedanie sau post.
Dacă Dumnezeu ne iartă, atunci cu siguranță ne putem ierta și noi. Ar fi bine să nu uităm acest fapt.
Pe youtube se găsesc multe materiale legate de terapia iertării. De asemenea, recomand cărțile:
ZERO LIMITE – de Joe Vitale și dr. Ihaleakala Hew Len și
STAREA ZERO – de Joe Vitale
Page updated
Google Sites
Report abuse