A trăi cu aer

Ca şi imortalitatea, imponderabilitatea este o specialitate taoistă. Tratatul Pao-p'u-tzu, scris de Ke Hung înainte de anul 317 p.C., îl descrie pe taoistul nemuritor (hsien) ca pe o fiinţă care poate merge la fel de bine prin foc, pe apă sau prin aer, „purtat de vânt într-un car de nori”. El este un „cadavru ambulant” şi, deşi îşi ascunde adevărata natură, este recognoscibil după pupilele-i pătrate, după vârfurile ure­chilor, care-i ajung în creştetul capului, şi după penele care îi acoperă corpul. Adepţilor taiosmului le este promisă imponderabilitatea: „El va avea un veşmânt de pene, va călători pe o rază de soare sau va calări o stea, va pluti în neant... Oasele sale vor străluci ca jadul, faţa ii va fi incandescentă, o aură îi va înconjura capul, întregul său corp va emite o lumină supranaturală şi va fi la fel de incandescent ca soa­rele şi ca luna”. El este un maestru al „artei de a se înălţa la ceruri în plină zi”, poate avea şapte înfăţişări diferite, devenind lumină sau nor, şi se poate ascunde în soare, în lună sau în stele.

An-ch'i Sheng, un locuitor al Insulelor Preafericiţilor din Ocea­nul de răsărit, a obţinut puterea de a deveni invizibil şi s-a înălţat la ceruri după ce a trăit în munţii Lo-fu, din provincia Kwangtung, mâncând numai tulpini de papură. Această dietă taoistă frugală se numeşte ,,a trăi cu aer” şi sunt mulţi cei care au încercat-o. Nici o abatere de la ea nu este permisă.

Dacă, din diverse motive, dieta nu dădea rezultate, se putea recurge la un elixir inventat de medicul T'ao Hung-ching (452-536 p.C.). Elixirul era făcut din aur, cinabru, azurit şi sulf, avea culoarea „brumei şi a zăpezii” şi gust amar. Împăratul a încercat elixirul şi pro­babil a zburat, deoarece 1-a răsplătit pe cel care i-l făcuse. În timpul domniei împăratului Wu Ti (141-87 a.C.) din dinastia Han, alchimis­tul Shao-kun era deja în posesia unui elixir similar, întrucât se lăuda astfel: ,,Eu pot pune în frâu dragonul zburător şi pot vizita marginile pământului. Pot călări cocorul alb şi mă pot înălţa deasupra celor nouă ceruri”.

Se spune că unele plante, cum ar fi huang-ching, ar fi produs nemurirea, care este însoţită de imponderabilitate. Conform tradiţiilor privindu-i pe nemuritori, în situaţii rare, crizantema produce o sămân­ţă roşie cu proprietăţi miraculoase. O fată de 16 ani a mâncat una „şi, deodată, a zburat purtată de vânt”. După un timp, ea „a dispărut în înaltul albastru al cerului, întâi dispărându-i capul şi, în cele din urmă, picioarele”. Dispozitivele mecanice de zbor s-au bucurat, de asemenea, de o tradiţie venerabilă. Unui anume Chi-kung i se atribuie invenţia unui car zburător (fei-ch’e), în timpul domniei împăratului Ch'eng T'ang (secolul al XVIII-lea a.C.).

Kung-shu Tzu (Lu Pan), un contemporan al lui Confucius, era cunoscut pentru iscusinţa sa în înălţarea zmeelor. Din sursele contradictorii care se referă la el, nu este însă clar dacă a putut să zboare timp de trei zile cu unul dintre zmee sau dacă, mai curând, după ce a lucrat trei ani la el, zmeul s-a sfărâmat la prima încercare de zbor. Kung-shu a fost adorat ca patron al dulgherilor chinezi pana de curând, în mare măsură în acelaşi fel în care Sfântul Giuseppe Desa di Copertino (secolul al XVII-lea), care practica levitaţia, este considerat patron al aviaţiei de către Biserica Ca­tolică. Potrivit surselor antice, Lu Pan a fost destul de isteţ pentru a-şi convinge părinţii să se ofere voluntari la prima încercare a invenţiilor sale: drept care i-a pierdut pe amândoi.

Calatorii pe cocori

Până nu demult, vechiul ţel al nemuririi mai era încă urmărit în cercurile taoiste. Preoţii taoişti efectuează încă cele mai impresio­nante călătorii între lumi. În cartea sa The Teachings of Taoist Master Chuang (învăţăturile maestrului taoist Chuang), Michael Sasso descrie tehnicile eclectice folosite de maestrul Chuang-ch'en Teng-yun (mort în 1976), din oraşul Hsin-chu, din Taiwan. Maestrul Chuang putea invoca spiritele stelelor, cărora le cunoştea numele şi înfăţişările. Această practică este una dintre operaţiile taoiste tipice privind stelele, care includ invocarea, instalarea ste­lelor în corpul cuiva şi mersul pe stele. Aşa cum este descrisă în texte relativ vechi, această ultimă practică este deosebit de interesantă: ste­lele constelaţiei Carul Mare îl duc pe maestru prin cele trei porţi ale celor nouă ceruri, unde el prezintă un talisman fiecărui paznic şi pro­nunţă numele acestuia din urmă; după aceasta, paznicul îl lasă să in­tre. Maestrul ajunge la poarta de aur, poarta paradisului, unde îi este controlat talismanul de către paznicii celor patru Poli; aceştia îl lasă să treacă după ce se consultă cu împăratul porţii de aur. După ce-a ajuns la cerul Yu Ch'ing, unde nu există dimensiune spaţială, el intră în cele din urmă în paradis, în centrul căruia creşte un copac de jad cu ramuri de aur, înconjurat de dragoni. Cea mai apropiată analogie occidentală de această practică este aşa-numita „liturghie a lui Mitra”, un text de magie elenistic, în care stelele îl ajută pe maestru la înăl­ţarea sa la ceruri.

Liturghia taoistă este o punere în scenă a unei călătorii la ceruri, puternic impregnată de reminiscenţele unei reprezentaţii şamanice.

Pe zidul exterior al templului, o placardă descria semnificaţia ritualului. Conform acesteia, când băteau tobele, răul era alungat de un foc întreţinut cu ulei. Erau trimise mesaje oficiale în cele trei tărâmuri al cerului, al apei şi al pământului -, prin care notabilităţile erau chemate la un „banchet înmiresmat”. Redactate în stilul pretenţios birocraţiei confucianiste, aceste scrisori către fiinţe din alte lumi tre­buie expediate secretarilor împăraţilor celeşti şi demnitarilor: la poar­ta de aur din capitala de jad a cerului, la poarta celor patru departa­mente ale celor trei tărâmuri, la biroul marelui suveran al departamen­tului ceresc, la curtea axei celeste de cea mai înaltă puritate, la de­partamentul piscului estic Tai şi aşa mai departe. Nu era omis nici un zeu si nici un funcţionar celest de înalt rang, din rai sau din iad. Pentru a distribui invitaţiile, marele preot le încredinţa unor mesageri divini.

„Lăsaţi zeii călări să galopeze fiecare în direcţia sa şi să dea (do­cumentele sale) la departamentul potrivit, pătrunzând sus, la Poarta de Aur a Capitalei de Jad şi jos, în apele strălucitoare şi în pământul în­tunecat... Cele de mai sus sunt anunţate tinerelor de jad de la cele Trei Ceruri, iar ele trebuie să spună cuvintele mai departe, mesagerilor dru­murilor prin nori ai celor Nouă Ceruri, ofiţerilor valoroşi ai Unităţilor Ortodoxe, marilor generali ai metalului topit şi ai clopotelor de foc, ofiţerilor puternici însărcinaţi cu consemnarea faptelor din această zi, funcţionarilor încălecaţi pe dragoni zburători - tuturor mesagerilor divini.”

Ritualul vestirii, care urmează, a fost imaginat de o mişcare taoista din secolul al X-lea p.C., numită „metoda ortodoxă a inimii ceru­rilor” (t'ien-hsin cheng-fa). Către sfârşitul secolului al XII-lea, practica fa-piao (expedierea memoriului) a devenit regulă. Această prac­tică supravieţuieşte astăzi într-o formă simplificată. Începe cu o lungă secvenţă de purificare; preotul este transformat într-o fiinţă cosmică al cărei cap este un nor de cerneală, care are drept păr stelele risipite, drept nas - un munte şi ai cărei dinţi sunt ca o pădure de săbii. Acest gigant se ascunde după Carul Mare, convoacă sufletele sale celeste şi terestre şi apoi începe să păşească pe stelele Carului Mare, pentru a ajunge la poarta de aur şi a fi primit în audienţă de împăratul cerului. În acelaşi timp, el este purificat de „cei nouă phoenicşi care distrug necurăţenia” şi absoarbe energie de la stele.

Stând în faţa altarului, preotul oferă tămâie celor şase maeştri şi celor patru sfinţi, care trec prin poarta de aur şi coboară pe pământ într-un car de nori tras de un cârd de cocori. După ce oaspeţii in­vizibili au sosit şi s-au aşezat pe tronurile lor, li se oferă vin. Stropind altarul cu o floare muiată în apă, preotul porunceşte demonilor să ple­ce, în acompaniamentul unor sunete asurzitoare de percuţie. Se arde din nou tămâie; fumul parfumat urcă la cer luând forma sigiliilor ce­leste şi atrăgându-i la altar pe nemuritorii aşezaţi pe nori coloraţi, „toţi generalii şi demnitarii sus-puşi din spaţiul cosmic”. Convocarea oaspeţilor cereşti continuă întrucât, aşa cum proclamă preotul, este greu „să te ridici la ceruri fără un cârd de phoenicşi sau fără să încaleci pe un cocor; nu se poate în nici un fel ajunge acolo decât călare pe neguri uşoare şi nori”. Totuşi, preotul pare să reuşească şi invitaţia este trimisă „Celor Trei Puri, împăratului de Jad, celor nouă categorii de sfinţi şi nemuritori, soarelui, lunii, stelelor Ursei..., nemuritorilor celor cinci piscuri şi zece peşteri, celor trei insule şi nouă ostroave şi tuturor duhurilor şi zeilor celor nouă izvoare şi şase peşteri, tuturor zeilor, de la conducătorii celor Nouă Ceruri până la cel mai umil zeu pământean...”. Două documente scrise cu cerneală roşie asigură că poarta cerurilor este deschisă şi „vânturile stelare” sunt favorabile. Preotul se pregăteşte pentru „plimbarea unicornului”, anunţând că asistenţii săi au deschis poarta cerului şi i-au pregătit calea, astfel încât el îi poate întâlni pe suveranii cerului. Apoi, pronunţând numele fie­căreia dintre cele şapte stele ale Carului Mare, el „păşeşte” pe ele. Înţelesul esoteric al ritualului este acela că preotul trimite la ceruri „pruncul roşu”, o emanaţie de energie din partea inferioară a abdo­menului, care traversează stelele Ursei, ajungând la o „audienţă silen­ţioasă în faţa împăratului Suprem”. Văzute din exterior, gesturile oficiantului liturghiei taoiste sunt o simulare a unei ascensiuni la ce­ruri şi, ca atare, amintesc puternic de un ritual şamanic. După alte câ­teva secvenţe rituale, oaspeţii pot pleca. Ei se urcă atunci în carul de nori si cocorii îşi iau zborul.

Ca şi şamanul, preotul taoist coboară de asemenea în lumea de jos, în căutarea sufletului unui defunct, însoţit de puternice bătăi în tobă, cu ajutorul cocorilor, el se înalţă la ceruri pentru a interveni ca sufletul să fie admis în lumea celestă. În alt ritual, se obţine din ceruri un înscris de iertare; acesta este emis de căpetenia învăţăturii Cerului Verde, cunoscut şi ca „acela care mântuie de tristeţe”, şi este adus de un participant care mimează mersul călare. Simbolurile as­censiunii abundă: de exemplu, imnurile sunt cântate pe tonuri din ce în ce mai înalte; preotul poartă încălţări cu tocuri înalte şi aşa mai departe. Coborârea în iad, pentru eliberarea sufletului plecat (par­te a ritualului numită „atacul iadului”), este deosebit de teatrală. După ce sunetul asurzitor al tobelor şi al gongurilor indică miezul nopţii, oficiantul, care adesea este un medium, vine în faţa porţii iadului şi-l somează pe paznic (reprezentat de toboşar sau de un alt actor) să-l lase să intre în regatul tenebros al lui Yama. Într-o scenă elaborată, paznicul porţii cere bani, dar bani adevăraţi, de cupru, nu de hârtie.

Întrucât oficiantul nu are, este lăsat să intre numai după ce intonează texte din scripturi. El continuă să cânte, dar cântecul lui va fi despre infern, descriind lucrurile la care este martor după ce trece de poarta puternicului Yama, în regatul întunericului. Acolo, în centrul iadului, el execută un ritual de exorcizare pentru eliberarea sufletului defunc­tului şi, evocând „soldaţii divini ai celor Cinci Tabere”, distruge să­laşul morţilor, simbolizat printr-o fortăreaţă de hârtie. Familia defunc­tului ajută la această distrugere.

( I.P.Culianu, Călătorii în lumea de dincolo )

Chiar dacă, cel mai adesea, asociem haremul cu cea mai veche dovadă istorică a exploatării femeilor de către bărbaţi, o simplă privire asupra subiectului dezvăluie o adevărată instituţie social-politică, un univers închis în sine, cu legi şi obiceiuri proprii. Fascinant la prima vedere, exotic prin definiţie şi tragic în esenţă, haremul a rămas totuşi una dintre cele mai negre pagini ale istoriei şi civilizaţiei umane. Cuvântul „harem” vine din limba arabă, de la termenul haram, care însemna „interzis”, „de neatins”. […]

În China însă şi în alte părţi ale lumii, haremul funcţiona după legile arabe sau cele ale Imperiului Otoman.

În China imperială, una dintre sarcinile de mare importanță ale împăratului era asigurarea continuității dinastiei, care se realiza prin producerea unui urmaș de sex masculin. În acest scop, împărații întrețineau un enorm harem de femei. În acest harem exista o ierarhie strictă, care, chiar dacă mai suferea unele modificări de-a lungul timpului, avea la vârf trei ranguri: împărăteasa, consoartele și concubinele. Pe lângă acestea, mai existau eunucii, care le serveau pe aceste femei și care erau considerați ca făcând parte din harem.

Ierarhia haremului

La vârful ierarhiei imperiale chineze se situa împărăteasa, care era „soția oficială” a împăratului. Ea era cea mai venerată figură feminină din întregul imperiu, fiind considerată „mama lumii”. Iar în cadrul haremului imperial, numai împăratul și mama acestuia erau, din punct de vedere ierarhic, deasupra împărătesei, toți ceilalți trebuind să se supună ordinelor lor. Pe lângă împărăteasă, mai exista și rangul de „împărăteasă văduvă”, adică cea care îi supraviețuise soțului său, fostul împărat. Între împărătesele văduve faimoase ale Imperiului chinez se numără Wu Zetian din dinastia Tang (618-907), care mai târziu a devenit prima femeie-împărat a Chinei, domnind cu o mână de fier timp de 15 ani, și Cixi, din dinastia Qing (1644-1912).

Consoartele din haremul imperial chinez

Sub împărăteasă se situau consoartele. Numărul și rangurile acestora erau diferite, în funcție de dinastia aflată la putere. În timpul dinastiei Qing, de pildă, haremul imperial avea o consoartă imperială nobilă, două consoarte nobile și patru consoarte simple. Sub acestea erau concubinele, iar numărul lor varia în funcție de dorința fiecărui împărat. După cum se precizează în „Riturile Zhou”, o colecție de ritualuri ale dinastiei Zhou (1045-256 î.e.n), un împărat putea avea până la 9 concubine de rang înalt, 29 de rang mediu și 81 de rang inferior. Cu toate acestea, în timpul Dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.) nu era stabilită nicio limită în ceea ce privește numărul de consoarte pe care le putea deține împăratul, astfel încât, în perioada domniei împăratului Huan și a împăratului Ling existau peste 20.000 de astfel de femei care locuiau în Orașul Interzis.

Selecția concubinelor

În perioada Dinastiei Ming (1368-1644 e.n.) exista un sistem oficial de alegere a concubinelor ce urmau să intre în haremul împăratului. Procesul de selecție se desfășura o dată la trei ani, în interiorul Orașului Interzis. Candidatele aveau vârste cuprinse între 14 și 16 ani și erau alese în funcție de familie, educație, calități, virtuți, comportament, frumusețe fizică și sănătate.

Eunucii – singurii bărbați admiși în harem

Pentru a se asigura că orice copil născut în harem îl avea ca tată pe împărat, niciunui bărbat nu-i era îngăduit să le servească pe femeile împăratului. Excepția de la regulă o reprezentau eunucii, bărbați ce fuseseră castrați […] Aceștia aveau o bună șansă de a obține o slujbă la palat.[…]. Căci, departe de a fi doar niște servitori, acești eunuci puteau aspira la poziții de putere și bogăție, în funcție de implicarea lor în politica haremului. În timpul dinastiei Ming, de pildă, existau cca 100.000 de eunuci vigilenți, care-l serveau pe împărat și femeile din haremul acestuia.

Rivalitățile din harem

Cu atâtea femei la un loc, rivalitățile și competiția pentru favorurile împăratului erau inevitabile. Cea mai râvnită poziție era, bineînțeles, cea de împărăteasă, iar a naște un fiu pentru împărat era un avantaj enorm pentru o femeie din harem. Cele mai ambițioase complotau împotriva rivalelor, asociindu-se cu eunucii. Iar dacă intriga le reușea, ele puteau urca în rang, poziție din care îi răsplăteau pe eunucii respectivi, plasându-i în poziții de autoritate. Asemenea intrigi de harem au fost ceva obișnuit în istoria Chinei imperiale. De pildă, în timpul dinastiei Tang, una dintre consoartele împăratului Gaozong era Wu Zetian. În legătură cu aceasta a circulat zvonul că și-ar fi ucis pruncul nou-născut, dând vina pe împărăteasa Wang. Urmarea a fost că împărăteasa a fost retrogradată, iar Wu Zetian i-a luat locul.

Totuși, nu toate haremurile imperiale erau focare de conspirații. Legendarul împărat Huangdi, de pildă, a avut patru concubine care n-au fost alese pe criteriul frumuseții, ci pe baza inteligenței și competențelor lor. Astfel, una dintre acestea este considerată ca fiind inventatoarea gătitului și a bețigașelor, în timp ce despre cealaltă se spune că ar fi inventat pieptănul. Dar ceea ce se știe sigur despre aceste femei este faptul că l-au ajutat pe Huangdi la conducerea țării, rămânând în istorie drept două concubine privilegiate. Căci multe concubine din China imperială aveau o soartă crudă după ce murea împăratul: erau sacrificate, adesea îngropate de vii, pentru a-l sluji pe stăpân și în viața de apoi.

Sursa: https://ziarulrealitatea.ro/haremul-imperial-al-chinei/