Mitologia Greacă

Raport către El Greco de Nikos Kazantzakis (volum apărut postum în 1961) este o operă greu de încadrat în granițele rigide ale unei specii sau gen literar. Aparține mai degrabă literaturii de frontieră, la granița dintre memorialistică, eseu, roman de formare a unei personalități. Acesta evocă experiențe, locuri, persoane și personalități care i-au marcat devenirea.

Pornind de la textul citat și cunoștințele dobândite anterior, rezolvă următoarele cerințe:

Cei mai mari binefăcători ai vieții mele au fost călătoriile și visele; dintre semenii mei, vii sau morți, foarte puțini au fost cei care m-au ajutat în lupta mea. Dacă totuși ar trebui să-i numesc pe cei care au lăsat urme adânci în sufletul meu, aș vrea să-i pomenesc aici: Homer, Buddha, Nietzsche, Bergson și Zorba. Cel dintâi a fost pentru mine ochiul pașnic, strălucitor ca roata soarelui care luminează întreg universul cu splendoarea sa mântuitoare de necazuri și poveri sufletești; Buddha, ochiul de tăciune insondabil în care lumea se cufundă și se izbăvește; Bergson m-a scăpat de problemele filozofice insolvabile care mi-au chinuit anii primei tinereți; Nietzsche m-a îmbogățit cu noi neliniști și m-a învățat cum să prefac nenorocul, amărăciunea și incertitudinea în mândrie; Zorba m-a învățat să iubesc viața și să nu mă tem de moarte.

Dacă în viață s-ar fi pus problema alegerii unui mentor spiritual, a unui ,,guruˮ, cum zic hindușii, sau a unui ,,părinteˮ, cum zic călugării de pe Muntele Athos, e sigur că l-aș fi ales pe Zorba. L-aș fi ales pentru că avea tocmai ceea ce-i lipsește unui mâzgălitor de hârtie pentru a se izbăvi: privirea primară, care se hrănește, ca săgeata, din înălțimi; ingenuitatea creatoare, reînnoită în fiecare dimineață, forța de a vedea lucrurile mereu ca în prima clipă și de a conferi virginitatea elementelor eterne și celor de fiecare zi: vântul, marea, focul, femeia și pâinea. L-aș fi ales pentru mâna lui sigură, pentru inima lui curată, pentru îndrăzneala minunată de a-și bate joc chiar de sufletul lui, de parcă avea în ființa lui o forță mai puternică decât sufletul; l-aș fi ales pentru hohotul sălbatic și debordant ieșind dintr-un izvor adânc, mai adânc decât ființa sa lăuntrică, un hohot care, în momentele cele mai grele, izbucnea salvator din pieptul bătrân al lui Zorba: izbucnind, era în stare să doboare toate barierele - le-a și doborât – morală, religie, pământ natal – pe care bietul om, plin de frică, le-a înălțat în jurul său ca să se strecoare șchiopătând prin sărmanul hățiș al vieții.

Când mă gândesc la învățătura luată din cărți, de la dascălii mei, atâta amar de vreme, în nevoia de a potoli foamea sufletului meu, și la înțelepciunea sădită de Zorba în numai câteva luni, îmi stăpânesc cu greu amărăciunea și indignarea. Nu pot să-mi aduc aminte, fără să mă aprind, vorbele pe care mi le-a spus, dansul său, cântecele pe care mi le cânta pe țărmul mării, în Creta, unde am petrecut șase luni, cu o groază de muncitori, sperând că vom găsi praf de aruncat în ochii lumii; așteptam nerăbdători să apună soarele și oamenii să înceteze munca, iar noi ne așezam să cinăm pe plajă, să ne înfruptăm din delicioasa mâncare țărănească, să bem vin acrișor din Creta și apoi să ne așternem la povești.

Rar deschideam și eu gura. Ce-aș fi putut să-i spun eu unui ,,căpcăunˮ! Îl ascultam povestindu-mi despre satul său de pe coasta muntelui Olimp, troienit de zăpezi iarna, despre lupi, despre comitagii, despre Sfânta Sofia, despre cărbune, despre femei, despre Dumnezeu, despre dragostea de patrie și despre moarte, iar când nu-i mai ajungeau cuvintele și simțea că se înăbușă sărea în sus și începea să danseze pe prundișul aspru de pe țărm. Lung cât o prăjină, zdravăn și drept, cu ochi rotunzi de pasăre, dansa cu capul aplecat, chiuind și izbind țărmul cu picioarele lui de uriaș, stropindu-se apoi pe față cu apă de mare.

Dacă aș fi ascultat glasul lui, nu glasul, strigătul lui, viața mea ar fi avut alt înțeles. Aș fi trăit, cu trup și suflet, ceea ce acum visez, ca un fumător de hașiș, să înfăptuiesc cu hârtie și cu cerneală. Dar n-am îndrăznit. Am privit dansul lui Zorba, am ascultat chiuitul lui în miez de noapte chemându-mă să mă smulg și eu din raiul plăcut al prudenței și al obișnuinței, să plec cu el în marea călătorie din care nu mai există întoarcere, dar am rămas pe loc, cuprins de teamă.

M-am rușinat de mai multe ori în vață descoperind că sufletul n-are curaj să facă ceea ce suprema nebunie- esența vieții- îmi cerea să fac, dar niciodată nu m-am simțit atât de rușinat ca în fața lui Zorba.

Afacerea cu cărbunele s-a dus dracului. Am râs, am dansat și am povestit, am făcut tot ce am putut ca să ajungem la catastrofă. N-am săpat ca să dăm de cărbune, era doar un pretext pentru naivi și un soi de prudență-,,să nu arunce în noi cu roșii stricateˮ, zicea Zorba mereu, râzând în hohote.

-Cât despre noi, stăpâne (îmi zicea ,,stăpâneˮ și pufnea în râs), noi avem țeluri mai mărețe.

-Ce țeluri, Zorba? îl întrebam eu.

-Cred că săpăm să dăm de diavolii din noi.

În scurt timp am topit tot ceea ce bietul meu unchi mi-a dat ca să-mi deschid un birou de avocatură; după ce am scăpat de muncitori, am pus un miel la frigare, am umplut un ulcior cu vin, am întins masa pe țărm, mai jos de mină, și am început să înfulecăm și să bem. Zorba și-a luat santuri, și-a dres gâtlejul bătrân și a început să cânte o amanea.

Am mâncat și am băut bine, nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată atât de bine dispuși.

-Doamne, iart-o pe răposată, strigam noi, iartă-ne ultima ispravă și dă-ne viață lungă la amândoi! Ducă-se dracului cărbunele!

A doua zi ne-am despărțit... Eu m-am întors la cerneala și la hârțoagele mele incurabil rănit de săgeata însângerată pe care, neștiind cum s-o numim, îi zicem spirit; el a apucat-o spre nord și s-a stabilit în Serbia, lângă Skopje, la munte, unde se pare că a descoperit o vână bogată de magnezit și, învârtind câțiva bogătani pe degete, și-a făcut rost de unelte, a recrutat lucrători și a început să deschidă, din nou, galerii de pământ. A aruncat în aer stânci, a construit drumuri, a captat ape, și-a făcut o casă și, fiind încă în putere, s-a însurat, la bătrânețe, cu o văduvă frumoasă și nurlie pe care o chema Liuba și a făcut un copil cu ea.

Drept care am primit odată o depeșă de la el: ,,Am găsit piatră verde, minunată,vino imediat. Zorbaˮ. Era pe vremea când se auzeau tunetele îndepărtate ale celui de-al doilea război mondial, când furtuna se abătuse deasupra pământului. Milioane de oameni tremurau văzând foamea, măcelul, nebunia. Diavolii din oameni se deșteptau și erau însetați de sânge.

Erau zile înveninate când am primit depeșa lui Zorba. Întâi m-am înfuriat: lumea era cu susul în jos, onoarea, sufletul, viața omului se aflau în pericol și, colac peste pupăză, o telegramă care mă chema să fac un drum de o mie de kilometri să văd niște piatră verde. Fie blestemată frumusețea! mi-am zis eu, n-are inimă și nu-i pasă de suferința omului!

Deodată mi s-a făcut frică; mânia mi-a trecut și mă gândeam cu groază că strigătul inuman al lui Zorba răspundea unui alt strigăt inuman dinlăuntrul meu. O pasăre de pradă sălbatică din ființa mea dădea din aripi să zboare. Totuși n-am plecat, iarăși n-am avut curaj. Nu m-am pregătit de călătorie, n-am ascultat strigătul divin, strigătul sălbatic dinlăuntrul meu, n-am săvârșit fapta aceea îndrăzneață și absurdă. Urmând vocea de gheață a rațiunii umane am luat pana și i-am scris lui Zorba o scrisoare în care mă explicam...

Mi-a răspuns: ,,Să-mi fie cu iertare, stăpâne, ești tobă de carte, dar ești doar un mâzgălitor de hârtie. Bietul de tine, ai avut o singură dată în viață norocul să vezi o piatră verde atât de minunată și n-ai vrut să vii. Pe Dumnezeul meu, stau câteodată, când n-am nimic mai bun de făcut, și mă întreb:este ori nu este iad? Dar ieri, când am primit scrisoarea ta, mi-am zis: iadul există sigur pentru mâzgălitorii de hârtie.ˮ

Au trecut ani lungi, teribili, ani în care timpul și-a pierdut capul de parcă înnebunise, ani în care granițele dansau și statele se întindeau și se strângeau ca o armonică. Eu și Zorba ne-am pierdut unul pe altul în furtună; din când în când primeam câte o scrisorică de la el, din Serbia: ,,Mai trăiesc, e al dracului de frig aici, așa că a trebuit să mă însor. Uită-te pe dosul scrisorii să-i vezi mutrița. Bună bucățică, ce zici? E drept că pântecele ei e cam umflat pentru că o să îmi facă un Zorba mititel. O cheamă Liuba. Paltonul pe care îl port, cu guler de blană de vulpe, e din zestrea neveste-mi; și, pe deasupra, mi-a adus și o scroafă cu șapte purcei. Te îmbrățișez cu dragoste, Alexis Zorba, fost văduv.ˮ

Altădată mi-a trimis din Serbia o căciuliță brodată, din Muntenegru, de pompon îi atârna un clopoțel de argint.,,Poart-o, stăpâne, mi-a scris el, când mâzgălești neroziile tale. Și eu port una la fel când lucrez. Oamenii râd de mine: <<Ești nebun, Zorba? mă întreabă ei, de ce porți clopoțelul ăla?>> Dar eu dau din cap și nu le răspund. Noi doi, stăpâne, știm de ce purtăm clopoțelul.ˮ

L-am cunoscut pe Zorba prea târziu, mă înhămasem deja la jugul cernelii și al călimării, din păcate nu mai aveam nici o scăpare, mă făcusem un incurabil mâzgălitor de hârtie.

M-am pus iar pe scris. Dar tot ce scriam – poezie, teatru, proză- fără un efort conștient, prindea avânt și mișcare dramatică, în tot ce scriam erau forțe care se înfruntau, era neliniște, indignare, revoltă, urmărirea echilibrului pierdut; în tot ce scriam erau prevestirile și scânteile furtunii care se apropia. Mă străduiam să dau o formă echilibrată scrierilor mele, dar ele prindeau rapid un ritm dramatic și vehement; în ciuda vrerii mele, glasul pașnic pe care voiam să-l fac auzit se prefăcea în strigăt. Iată de ce, când terminam o operă nu mă simțeam ușurat de povară, și atunci, disperat, mă apucam de alta, cu tainica speranță că voi putea să împac forțele întunecate cu cele luminoase, aflate în continuă stare de luptă, și să prevăd armonia viitoare.

Făcându-mi o datorie din lupta despre care scriam în pacea casei părintești, încercam să joc un rol în eterna bătălie. Uneori lăsam hârțoagele și cerneala și o luam pe drumul dintre măslini și dintre vii, drum care duce la Knossos. Când am văzut întâia oară acest neaștepat miracol cretan, izvorât din pământ, ca primăvara, scările de piatră, coloanele, curțile, frescele, m-a cuprins o inexplicabilă bucurie și tristețe gândindu-mă că lumea aceasta a pierit, cum piere orice faptă omonească: stă doar o clipă în lumină apoi se cufundă în haos pentru vecie. Pe măsură ce era făcut, palatul regal se arăta iar în lumina soarelui, luptele cu tauri și femeile cu pieptul înalt și gol, cu buzele roșii, cu bucle crețe și neastâmpărate, au prins iar viață pe pereții aproape dărâmați!

Se desfășura înaintea mea o judecată de apoi; bătrâni strămoși necunoscuți de demult au răsărit din pământ, bărbați tăcuți, veseli și vicleni și femeile lor, purtând veșminte brodate cu stele de pe cer, cu stele de mare, cu flori de pe pământ, răsfățând pe brațe șerpi sacri veninoși.

Într-una din zile, când am luat-o iar pe drumul înverzit și am ajuns pe dealul sacru al judecății de apoi, plimbându-mă ore în șir printre miracolele în ruină, atunci o scenă m-a tulburat mai mult decât toate; mi se părea că o vedeam pentru prima oară. Fără îndoială, corespundea neliniștilor și speranțelor sufletului meu, de aceea i-am înțeles tâlcul în ziua aceea pentru întâia oară. O mulțime de pești pluteau pe apă cu cozile ridicate în sus zbenguindu-se fericiți și, deodată, dintre ei un pește zburător și-a întins aripile mititele, și-a luat avânt și a sărit deasupra apei să respire. N-a reușit să trăiască toată viața în apă, i-a fost imposibil să mai îndure condița sa umilitoare de pește; a vrut să-și depășească destinul, să respire aerul curat, să devină pasăre. O fulgerare de secundă, atât cât a putut, dar a fost de ajuns, această clipă era o eternitate. Acesta e, poate, înțelesul veșniciei.

Mă simțeam tulburat uitându-mă la peștele zburător și mă stăpânea un sentiment cunoscut, de parcă vedeam propriul meu suflet zugrăvit pe peretele palatului, ridicat cu mii de ani înainte. ,,Acesta e peștele sacru al Cretei, am șoptit eu, peștele care sare să depășească orice constrângere și să respire în libertate.ˮ N-a căutat și Ichtys același lucru? Să depășească destinul uman și să se unească cu Dumnezeu, cu alte cuvinte cu libertatea absolută? Nu dorește orice suflet, care luptă, același lucru: să-și depășească condiția? Ce noroc, reflectam eu, că în Creta s–a născut, poate pentru întâia ară pe pământ, acest simbol al sufletului care luptă și moare pentru libertate! Peștele zburător este sufletul nesupus al omului care luptă!

Mă uitam la peștele zburător făcând saltul mortal deasupra apei, la bărbații și la femeile cu talia îngustă jucându-se voioși cu taurul în arena pietruită, mă uitam la leoaica dormind placid între crini și mă străduiam să înțeleg sensul lor ascuns: de unde venea atâta curaj, atâta bucurie, ce rugăciune adresau și cărui zeu, brațele goale și triumfătoare ale femeii, brațele pe care se încolăceau șerpi negri? Setea asta nepotolită de viață și acest zâmbet eroic, fără teamă în fața primejdiei și a morții, trezeau în mine isprăvi ancestrale de vitejie, îndelungi și râvnite confruntări cu moartea. Taurul și omul, moartea și sufletul păreau să fie prieteni, amândoi goi, unși ca atleții cu ulei aromat, se jucau amândoi o oră, două, până la apusul soarelui. Emoționat și tulburat mă gândeam că în acest teribil moment al confruntării dintre Creta și abis se ascundea misterul Cretei. Iată ce trebuia să descopăr!

Hristos, Buddha, Lenin au pălit în sufletul meu; i-am alungat de pe pământul Cretei. Fără să mă uit înapoi mi-am înălțat ochii cu dor și cu frică spre un pisc nevăzut, învăluit încă în nori. Un Sinai pe care au pogorât zeii, cu tunete și fulgere și cu porunci aspre, unde presimțeam că sălășluia Dumnezeul meu.

Am simțit o nouă forță, o nouă responsabilitate trecându-mi prin vine. Sufletul meu era mai bogat trăind alături de pământul Cretei, plămădit mai mult cu lacrimile și din râsetele trecutului și am înțeles cu ce misterioasă siguranță și cu ce intensitate simte sufletul legătura sa cu pământul! Așa trebuie să simtă și floarea cum suie în ea noroiul din adâncul rădăcinilor sale spre a-l preface în culoare și parfum.

Simțeam că sufletul se tălăzuia în sângele meu aidoma unei Crete misterioase în miniatură: avea aceeași formă de corabie cu trei catarge, navigând prin aceleași veacuri, printre aceleași grozăvii și bucurii, plutind printre cele trei continente- mânată de trei vânturi fecunde- al Orientului sfânt, al arzătoarei Africi și al sobrei Europe. Dorința, știută ori neștiută care mă încercase ani de-a rândul, s-a trezit și mai imperios în mine:să pun în armonie aceste trei elemente disparate, să le conduc spre suprema sinteză, sacra și întreita Monadă.

Simbolul religios, același la toată lumea, Sfânta trinitate, în ființa mea se situează pe un plan mai puțin simbolic, a devenit o imperioasă realitte, o datorie supremă și imediată. ,,Astfel sau deloc!ˮ, am jurat în sinea mea într-un moment de exaltare. Trinitatea asta nu mi-a fost dată de-a gata, de sus, trebuia să o creez eu însumi. Asta era datoria mea, doar asta! Nu întâmplător Creta era situată între cele trei mari Sufluri și nu degeaba sufletul meu și-a asumat destinul și forma Cretei. Era de datoria mea să înțeleg strigătul de secole al Cretei, cu oamenii, cu munții, cu marea înspumată din jurul său, cu trupul și cu sufletul ei, în orele sale de veghe și de somn, și să-l prefac într-un mesaj desăvârșit. Nu eram eu fiul Cretei? Nu eram plămădit din lutul său? Nu-mi poruncise, în vreme ce contemplam trecuta ei splendoare, să descopăr sensul ascuns al luptei și al strigătului său de veacuri, al mesajului cretan pe cre se străduiește să-l trimită oamenilor?

Am luat-o înapoi spre casă. Când am trecut printre măslini și prin vie, când am intrat în Megalo Kastro și când am ajuns acasă? Nu mai vedeam nimic, peștele zburător făcea salturi disperate în fața ochilor mei. Ah, dacă aș putea crea un suflet care să sară și să dărâme hotarele omenești doar pentru o clipă, să scape din ghearele soartei, o fulgerare de o secundă, să lase de-o parte bucuriile, tristețile, ideile și pe toți zeii, ca să respire aerul pur și neîntinat!

O scrisoare într-un plic cernit mă aștepta acasă. Un timbru din Serbia, am înțeles. Am luat-o cu o mână tremurândă. De ce s-o deschid? Am ghicit imediat vestea amară. A murit, a murit, mi-am șoptit și lumea întreagă s-a întunecat.

Mult timp m-am uitat pe fereastră la noaptea care se lăsa. Vasele cu flori din curte fuseseră udate, se simțea un miros de pământ reavăn. Luceafărul de seară spânzura în ramurile cu spini ale salcâmului ca un strop de rouă. Seara era plăcută, viața mi se părea minunată, o clipă am uitat scrisoarea plină de amărăciune pe care o țineam în mână.

Am priceput că mă străduiam, admirând frumusețea lumii, să uit de moarte. Rușinat, am rupt plicul cu un gest brutal, la început literele dansau înaintea ochilor mei, apoi, încet, s-au așezat la locul lor, țepene, și am putut citi:

,,Sunt dascălul din sat și vă scriu ca să vă anunț trista veste că Alexis Zorba, care avea aici o mină de magnezit, s-a dus dintre noi duminică, la ora șase seara. Înainte de a-și da sufletul, m-a chemat și mi-a spus:<<Hai încoace, dascăle, am un prieten în Grecia.Când n-o să mai fiu, scrie-i că am murit și că până în clipa de pe urmă am rămas în toate mințile, și că m-am gândit la el.Și că nu mă căiesc de nimic. Spune-i că-i doresc sănătate și că e timpul să-și bage mințile-n cap... Și dacă vine popa să mă spovedească și să-mi dea sfânta împărtășanie, spune-i s-o ștergă, mai bine să mă afurisească! Am făcut de toate în viața mea și, totuși, parcă n-am făcut aproape nimic, dacă stau să mă gândesc bine. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie de ani.Noapte bună!>>ˮ

Am închis ochii.Simțeam lacrimile rostogolindu-se încet și fierbinți pe obraji.A murit, a murit, șopteam eu, Zorba s-a dus, s-a dus pe veci! Râsul a murit, cântecul s-a stins, santuri s-a spart, s-a sfârșit cu dansul de pe țărmul mării, gura nesătulă, care întreba cu o sete incurabilă, e plină acum de pământ, nu va mai fi nicodată o mână atât de blândă, atotștiutoare, care să mângâie piatra, marea, pâinea, femeia...Nu durerea mă stăpânea, ci mânia.E nedrept,am strigat eu,un astfel de suflet nu moare. Când va mai putea pământul, apa, focul și întâmplarea să creeze iarăși un Zorba?

Trecuseră multe luni de când n-am mai primit vești de la el, dar nu-mi făceam griji. Îl credeam nemuritor.Mă întrebam cum poate o astfel de fântână să sece? Cum poate Moartea birui un astfel de potrivnic viclean, să-l facă să muște din țărână? N-a putut el găsi, în ultimul moment, un hohot de râs, un dans, un truc ca să scape de moarte?

N-am putut să închid ochii toată noaptea. Amintirile veneau grăbite, se înghesuiau, se înălțau neliniștite, gâfâind în mintea mea, vrând să-l refacă pe Zorba, să-l împiedice să se risipească în cele patru vânturi. Chiar cele mai mărunte întâmplări legate de el străluceau clare ca și apa limpede a mării, vara. Nimic din ce era legat de el nu murise în sufletul meu, parcă tot ceea ce Zorba atinsese devenise nemuritor.

Toată noaptea m-am gândit. Ce să fac, ce să fac ca să alung moartea, moartea lui?

O portiță s-a deschis înlăuntrul meu și amintirile mă năpădeau, se înghesuiau una pe alta, să pună stăpânire pe inima mea. Își potriveau buzele și mă îndemnau să-l adun pe Zorba din pământ, din mare, din vânt și să-l aduc înapoi la viață. Nu asta era, oare, datoria inimii? Dumnezeu ne-a dat inima cu gândul ăsta: să-i înviem pe cei dragi, să-i readucem la viață.

Să-l readuc la viață.

Inima omenească e un vas adânc, plin cu sânge, când e descoperit, toate umbrele neîmpăcate, însetate, pe care le-am iubit, aleargă să bea și să învie, se înmulțesc în jurul nostru, întunecând zarea. De ce aleargă să bea sânge din inima noastră? Pentru că știu că altă înviere nu există...În ziua aceea Zorba alerga în fruntea tuturor, cu pași mari, împingându-le la o parte pe toate celelalte umbre, pentru că știa că, dintre toți cei pe care i-am iubit în viața mea, pe el

l-am iubit cel mai mai mult.

Spre dimineață eram hotărât.Mă simțeam calm de parcă o înviere ar fi avut loc în ființa mea, de parcă inima mea era o Magdalenă grăbindu-se spre mormântul învierii!

Am rămas în pat mai mult ca de obicei. Soarele voios de primăvară intra în odaie, luminând basorelieful de deasupra patului, care îmi plăcea foarte mult. Tata îl găsise undeva și îl agățase deasupra paului meu pe când eram copil. Nu cred în coincidențe; cred în destin. Basorelieful ăsta mi-a dezvăluit taina vieții mele cu o suprinzătoare simplitate, poate chiar taina vieții lui Zorba. Era o copie făcută după o piatră de mormânt antic: un luptător gol care nu-și lepădase coiful nici chiar în moarte îngenuchia pe piciorul drept, își apăsa pieptul cu amândouă mâinile și un zâmbet liniștit flutura în jurul buzelor strânse. Mișcarea grațioasă a trupului puternic e de așa manieră că nu poți ști dacă dansează sau moare. Ori, poate sunt dansul și moartea împreună? Chiar dacă e moartea, o vom preface în dans, mi-am zis eu, încurajat de soarele vesel care lumina luptătorul dându-i parcă viață. Hai, inimă, la viață, să facem tot ce putem să mai trăiască puțin acest nemaipomenit mâncău ,băutor, rândaș de cai și vânător de fuste, acest vagabond. Dansatorul și luptătorul. Sufletul nemărginit, trupul cel mai sigur de sine, chiotul cel mai strașnic pe care l-am auzit în viața mea...

(N.Kazantzakis, Raport către El Greco-fragment)

1. În fragmentul citat, naratorul numește personalitățile care l-au motivat în lupta vieții. Enumeră-le și menționează în ce fel l-a modelat fiecare.

2. De ce Zorba devine un guru, mentor spiritual sau părinte pentru scriitor?

3. Care sunt trăsăturile lui Zorba care provoacă admirația naratorului? Comentează-le, valorificând primul pasaj subliniat.

4. Asocierea celor doi este inițial legată de o afacere. Care este beneficiul material pe care aceasta îl aduce?

5. Psihologia clasică susține existența următoarelor tipuri temperamentale:

a. Tipul coleric are reacții emoționale puternice și reactivitate motorie accentuată; impulsiv și uneori chiar violent, agresiv; face risipă de energie, reușind însă să-și dovedească rapid capacitățile; inconstant in relațiile cu ceilalți; vorbire inegală, inclinație spre exagerare etc.

b. Tipul sangvinic este vesel, bine dispus, trece totuși rapid de la o trăire afectivă la alta; se adaptează rapid, reușind să se stăpânească relativ ușor, ceea ce îi permite stabilirea rapidă de relații sociale; abundență a expresiei verbale și fire comunicativă; ia ușor decizii, simțind nevoia variației situațiilor etc.

c. Tipul flegmatic este calm, imperturbabil, chiar lent; echilibrat emoțional, fiind puțin reactiv din acest punct de vedere, dar cu sentimente durabile; caracterizat de răbdare și toleranță; se adaptează mai greu și trece cu o oarecare dificultate de la o activitate la alta; meticulos, înclinat spre rutină etc.

d. Tipul melancolic este emotiv și sensibil, are dificultăti de adaptare; capacitate de lucruedusă, dar obține un randament progresiv; înclinat spre reverie și interiorizare; puternic afectat de insuccese, compenseaza insuccesele prin închiderea în sine; capabil de activitățide migală etc.

În ce tip consideri că s-ar încadra fiecare dintre cele două personaje? De ce?

6. În a doua secvență subliniată, naratorul evidențiază câteva elemente esențiale care îl leagă de Zorba. Extrage aceste cuvinte-cheie și explică-le semnificația.

7. Dacă trebuie să îl asociezi pe Zorba unei divinități din panteonul grec, care este aceasta? Încercuiește varianta potrivită și justifică-ți alegerea:

a) Zeus b) Hades c) Apollo d) Ares e) Dionysos

8. Extrage în două coloane elementele specifice modului de viață specific mâzgălitorilor de hârtie și celui întruchipat de Zorba.

9. Într-una din scrisorile de răspuns, Zorba notează : iadul există sigur pentru mâzgălitorii de hârtie. Care crezi că e sensul acestei afirmații?

10. Identifică amprentele care au marcat pe parcursul istoriei unicitatea spiritului cretan.

11. Fragmentul citat evocă o scenă cu un pește zburător, contemplat în drumul spre palatul de la Knossos. Comentează semnificația simbolică a acesteia.

12. Ce revelație are scriitorul odată cu moartea lui Zorba? Ce mesaj îi transmite basorelieful misterios din camera sa?

13. Realizează un eseu liber de 200-300 de cuvinte despre modul în care mâzgălitorii de hârtie reușesc să prefacă moartea în dans.