infracălătoria

Hortensia Papadat Bengescu este, alături de L.Rebreanu, întemeietoare a romanului românesc modern. Romanul Concert din muzică de Bach de H.P.Bengescu face parte dintr-un ciclu de patru romane care are in centru familia Hallipa.În cele trei planuri ale narațiunii este surprinsă lumea tinerei burghezii bucureștene parvenite, dornice de a-și câștiga respectul și acceptarea în lumea mondenă.Într-unul dintre planuri, Elena Drăgănescu dorește să organizeze un concert pentru a-și amplifica imaginea de persoană cultă, onorabilă și distinsă, deși a făcut o căsătorie din interes cu un bărbat bogat. Un alt plan narativ urmărește mariajul dintre Lina, verișoara Lenorei- mama Elenei - cu Rim, un medic cu preocupări artistice.Al treilea plan, surprinde cuplul Ada Razu – Maxențiu, provenit în urma unei căsătorii din interes. Ada vrea să i se piardă originea modestă prin dobândirea unui blazon de prințesă.

Pornind de la textul citat și cunoștințele dobândite anterior, rezolvă următoarele cerințe:

Prinţul Maxenţiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din răceală; era o izbucnire mai violentă a boalei lui cronice. Doctorul Răut chemat, cunoscând însă consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, şi ea acceptase versiunea, deşi nu se mai îndoia acum asupra adevărului. Maxenţiu ar fi vroit să nu mai fie mister, să strige Adei ca o sfidare:

— Sunt ofticos!

Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în sfârşit, în voie. Dura însă mai departe minciuna, minciuna a toţi trei; dar acum îi era cel puţin îngăduit să zacă în voie. Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atâta timp îi fusese refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De s-ar fi putut repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum, acolo, în somierele moi, aşa de des. Mama lui nu băga niciodată de seamă când era mai palid sau uşor prins de răceală, ca să-l odihnească. Îl scula pentru joc, pentru gimnastică, pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada pentru a figura alături de ea pretutindeni. Cruzimea femeilor îl urmărea.

Cum şi-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea, care era aşa de voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sân celebru. Sânul, mai mult decât talentul şi decât vocea subţiratică, o făcuse stea de varieté. Antreprenorii o plăteau scump. Zadarnic defilau pe scenă câte trei, şase sau douăsprezece femei aproape goale. Când apărea Zaza, cu rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar decoltată jos, lăsând sânii afară, publicul avea un singur ochi concentrat acolo, ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu ştia cupletul cântat, nici nu băga de seamă că Zaza nu e frumoasă şi că are piciorul chiar urât. Sânului îi datora Zaza în subsolul Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea durabilă a bătrînului prinţ, pasiune ce sfârşise aproape legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament. Testamentul urmărit de moştenitorii frustraţi prin procese nesfârşite, în timpul cărora mama lui Maxenţiu îndatorase tot ce avea ca să câştige printr-o sentinţă târzie.

Nu! Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deşi el fusese un copil pornit spre jocuri pașnice. Îl purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri, pretutindeni unde o ducea situaţia ei semioficială de metresă. E drept că deprinsese astfel acea ţinută mondenă, e drept că dobândise oarecare educaţie de la guvernanta engleză, o puritană care, probabil, credea că, devotându-se copilului curtezanei, face operă de răscumpărare. Dar de ce nu-1 lăsa liniştit cu un album de poze, cu câinii, cu jocurile de fișe colorate, lângă bătrâna Miss, şi-1 târa după ea fără milă, din dragoste, din obicei — copil, adolescent, mereu? Poate că trebuia ţinut prezent ca un argument subt ochii prinţului bătrân, apoi ca o dovadă subt cei ai moştenitorilor, iar pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu sine decât un câine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de companie. Totuşi pe mama lui o iubise mult. Dar ea, ca şi Ada, îl avusese numai drept măsură bancară. Jucaseră amândouă, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-1 iubeau, dar nu-1 lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost ruşine de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune. Bătrânul prinţ, cunoscut pentru robusteţa lui, murise de un atac de paralizie. Ea, Zaza, murise glorios de un cancer superb, dezvoltat în larg pe sânul odinioară celebru, acum voluminos. Pe aceste îngrăşăminte ciupercile maligne crescuse prospere. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu răsad rău fusese extirpate. Nu mai putuse trăi tocmai pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc îşi aşază omul cultul, e respectabil să moară apărându-1. Sânul pentru Zaza era o patrie. O patrie cu care te alinţi şi pe care îşi fac cuib ciupercile rele! Dar tăindu-le, mori deodată cu ele.

Respectuos, recules, Maxenţiu văzuse trecând într-un lighean sângerat acele simboluri şi rămăsese orfan. Probabil că Maxenţiu făcuse pe picioare multe pleurite infantile până când ajunsese la congestia de acum. De aceea simţea atâta fericire să zacă. Îi era numai grijă ca acel confort să nu înceteze cumva; îi părea suspectă atâta odihnă. De câte ori înainte, chinuit de indispoziţie şi trebuind să stea mult în picioare sau să umble, nu simţise nevoia unei scufundări într-un neant şi nu zisese: „Aş vrea să dorm", aşa cum zici: ,,Aş vrea să mor!". Acum, avea acea amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi era fericit să doarmă. N-avusese temperaturi prea mari, nici crize acute, doar o stare morbidă ce făcea pe doctor şi pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se desfăşura normal şi fără riscul unui deznodământ rău, dar, orişicând, plămânul putea lua iniţiativa uneia din acele hemoptizii aşa de obsedante altădată pentru Maxenţiu. De aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în ce mai desluşit asupra boalei. Ada şi doctorul nu mai simulau unul către altul; cel mult, Ada dorea ca boala lui Maxenţiu să nu devie publică, dar acolo, în casă, o denunţa. Apartamentul fusese transformat, trei camere în şir, fără perdele, cu geamuri mobile, permanent deschise, cu mobilier puţin şi lăcuit, cu prea mult porţelan, la fel cu sălile de sanatoriu; înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adăpostul înapoia căruia mai înainte se ascundea prinţul Maxenţiu, când isprăvea corvezile mondene.

Când Maxenţiu ieşise din toropeala primelor zile de boală, găsise şi primise situaţia asta nouă. Aer şi lumină în loc de umbră şi taină, şi în locul toaletei lui minuţioase, acum neisprăvitele experimente medicale. Totul era exteriorizat; totul era oferit indiscreţiei analizelor şi razelor. Înainte trăia un mister trist cu un tovarăş scump — cu el; acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada, toţi erau dovezi ale mizeriei mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-1 mai interesa. Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atâta constrângere era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. Îşi descărca cu bucurie ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag aşa; îi părea că-1 simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic. Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în tuse până la înec, nu se ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii muşchi, să tragă din bietele fibre, să-şi zdrobească plămânii putrezi ca să ducă la maximum acea convulsie. Credea că va curăţa astfel locul unde stau zgârieturile şi sputele, dar avea nădejdea că tusea va reîncepe pentru ca prin dovada ei să i se manifeste iarăşi o viaţă, care, în pauze, părea că-1 lasă vid, prea uscat, burete iescos, oase sunând a gol. îi trebuia suc.

Doctorul era nevoit să intervină cu severitate. Ada cu bruscheţe, pentru a-1 opri de a-şi agrava şi provoca cu încăpăţânare tusea, pe care vrea să şi-o tuşească, cum zicea, „până la sfârşit" . . . Şi toate lucrurile exterioare îl preocupau: săpunul, chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile în paharele repective, kefirul pe care-1 bea din ceas în ceas, gălbenuşurile pe care le înghiţea lacom, pătându-şi cămaşa fiindcă mâna îi tremura. Ceea ce-i plăcea mult era nădușeala. Ascundea momentul transpiraţiei înadins ca să rămână în izul ei; numai când începea tremurul cerea speriat să fie premenit, dar nu lăsa să-i ia cămaşa de tot. O mai ţinea pe pat aşa udă, probabil aberaţii ale febricităţii, deoarece şi gargara, limonada le ţinea în gură mult, ceea ce-i umfla obrajii şi-1 făcea hidos; le ţinea acolo mult „până se încălzesc", zicea, şi uneori cobora fără voie din pat, aşa, în cămaşă, aproape gol, oribil, uitându-se în oglindă, plăcându-i vedenia trupului nemernic. Îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu ruşine.

Epoca de criză trecuse. Urma convalescenţa foarte lungă şi serioasă din cauza accidentelor mereu posibile. Maxenţiu nu mai avea acum micile voluptăţi vulgare ale boalei şi căuta alte distracţii, tot exterioare. Părăsise de tot călătoriile în interior. În acel interior nu mai erau peisajele turmentate de altădată cărora, în nesiguranţă, să le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei clasică şi harta plămânilor fotografiată sta precisă subt ochii lui Maxenţiu, resemnat. Căuta acum ocupaţii mărunte şi răutăcioase, îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă subliniau prezenţa ftiziei. Era hărţăgos cu ea ca şi cum ar fi şicanat boala aceea odioasă. Totuşi îi primea îngrijirile cu aviditate. În timpul boalei, Ada venea foarte des în camera lui. Conferenţia cu doctorul şi supraveghea totul. O apucase teama ca nu cumva prinţul să moară, ceea ce nu socotea oportun. De aceea, nu se opusese cu nimic revoluţiei pe care boala o făcuse în casă.

La început, lui Maxenţiu îi era frică să nu moară pentru a nu face bucuria Adei, dar pe urmă înţelesese că ea nu-i dorea moartea şi-i părea rău că nu i-a făcut farsa sinistră. Fireşte că nu-i da morţii înţelesul adevărat; nu credea nici un moment în chip sincer că el, Maxenţiu, ar putea muri. Nu era conştient de gravitate. Era un ofticos, dar un ofticos destinat să trăiască, cu ruşinea lui, interminabil!

Şicanând personalul cu răutăţi despre lucruri concrete, înrăirea lui morală avea de obiect numai pe Ada. Îi imputa acum ostentaţia mizeriei lui fizice, aşa cum altădată îi reproşa taina nevoită a aceleiaşi mizerii. Toată preocuparea lui era s-o plictisească şi, de-a lungul zilelor lungi, gândul se ostenea cu planuri de persecuţie. Găsise două sisteme pe care le specula: boala lui şi pe Lică, ce-i revenise în minte cu dorinţe de revanşă. Răutăţile erau picături ce-i puneau sângele în mişcare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca şi copiii răi, lovea pe ascuns, cu teama de a fi lovit. Cum Ada îşi rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunând că se simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulţumire că a putut să o sperie şi, de la uşă, îi punea vreo întrebare despre cai şi grajduri — vreo întrebare ce se răsfrângea asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeii erau pentru el o desfătare. Le pândea, se bucura de încurcătură, inventa dificultăţi; emitea pretenţii, cuteza ameninţări deghizate, înainta în strategia lui, perfid şi fricos totodată, si visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încât s-o turbure cumplit, s-o . . . omoare! Căuta febril care ar putea fi acea întrebare, apoi se temea: ea odată moartă, ce devenea el? Şi tot porţelanul din jur, sanatoriul acela improvizat îl emoţionau ca şi cum ar fi trebuit să le părăsească pentru un scop crud şi măreţ. Profita de faptul că Ada, luată prin surprindere, nu-1 înfruntase de la început. Nu-1 înfruntase din precauţiune pentru sănătatea lui de care avea interes şi, mai ales, pentru că nu era incă cu Lică într-un acord destul de clar. De aceea ea, deşi ar fi putut dejuca aşa de lesne manoperele copilăreşti ale lui Maxenţiu, nu lua o atitudine precisă.

(Concert din muzica de Bach, Hortensia Papadat Bengescu)

1. Extrage din text zece cuvinte din câmpul lexical al bolii.

2. Precizează tipologia naratorială și focalizarea identificate în fragmentul citat.

3. Clasifică personajele romanului în funcție de rolul lor și de tipologia în care se încadrează.

4. Menționează care este ascendența prințului Maxențiu.

5. În ce mod această ascendență îi marchează existența?

6. Care este relația dintre mamă și fiu ? În ce măsură afecțiunea maternă contribuie la sănătatea fizică și mintală a lui Maxențiu?

7. Identifică câteva elemente comune celor două figuri feminine (mama și Ada) care marchează existența prințului. În acest context, comentează afirmația: Cruzimea femeilor îl urmărea.

8. Una dintre temele creației autoarei H.P.Bengescu este boala. Care crezi că e motivul pentru care, în urma congestiei pulmonare, prințul dorește să înlăture pactul de disimulare și să își recunoască boala în fața tuturor?

9. Ce reprezintă boala pentru Maxențiu? Dar pentru membrii familiei (Zaza, Ada)?

10. Motivează dacă boala poate fi considerată o infracalătorie, o călătorie în interior cu peisaje turmentate, având în vedere condiția prințului, dar și experiența ta de viață.