Foamea de spațiu

Romanul istoric și biografic Harpa și umbra de A.Carpentier surprinde contactul celor două civilizații-Lumea Veche și Lumea Nouă, prin conturarea figurii controversate a lui Cristofor Columb într-un mod original, lipsit de idealizare. Accentul cade pe umanizarea personajului istoric cu măreția, dar și slăbiciunile sale.

Fragmentul-suport face referire la ultimele zile din viața exploratorului. În așteptarea ultimei spovedanii, acesta rememorează momente ale aventurii vieții lui.

Trăiesc ca fermecat de cele auzite din gura Maestrului Iacob. Îmi vin mereu în minte cele mai mărunte episoade ale acelei prodigioase descoperiri, făcute de Oamenii Nordului, a căror poveste ajunge la noi prin aşa-zisele saga, cum numesc ei baladele lor, care, asemeni baladei castiliene despre Infanţii de Lara, sau a aceleia despre Cid, ne păstrează adevăruri importante şi vrednice de încredere trecute prin măgulitoarele meşteşuguri ale jonglerilor sau prin retorica înflorită a clericilor. Şi cred că este mai ales o chestiune de distanţă. Lungă trebuie să li se fi părut navigatorilor călătoria la dus – aşa cum întotdeauna ni se pare lung drumul necunoscut pe care nu ştim în cât timp va trebui să-l parcurgem –, dar, într-adevăr, nu trebuie să fie prea departe de Ţara de Gheaţă (ice-landia, cum se spune în limba lor, care este acea Thile sau Thule a anticilor) această ţară a somonilor şi a viţei de vie, de unde au fost goniţi – şi mi se pare de necrezut că au avut atât de puţin curaj – de o mână de piperniciţi fără spade şi fără suliţe. Fiindcă, în sfîrşit, baladele din insula lor mai povestesc că, odată, Leif cel Norocos a mers de la Nidaros până în Vinlandia fără să se oprească nicăieri, altul a mers din Vinlandia până în Ice-landia navigând în linie dreaptă, purtat de vânt prielnic. Navele lor sunt desigur minunat construite, uşoare, îmbucate perfect, lungi şi foarte iuţi. Dar la fel de adevărat este că sunt prea înguste şi de capacitate mică. Dacă ar trebui să facă o călătorie de lungă durată, echipajul ar fi lipsit în scurt timp de proviziile necesare traiului. Aşa că Vinlandia trebuie să fie aproape, destul de aproape, şi e un miracol faptul că alţii n-au ajuns la ea, după Oamenii Nordului. Şi dacă nu s-a ştiut ce ştiu eu acum, e probabil din pricină că foarte puţini navigatori din Genova, Lisabona sau Sevilla care au ajuns în Islanda, pe lângă faptul că o socoteau capătul Pămîntului, nu cunoşteau limba aceea ca un strănut pe dinăuntru – ce pare făcută din mârâieli şi bodogăneli – pe care o vorbeşte atât de bine Maestrul Iacob şi n-au avut ca mine norocul de a-i asculta poveştile, fiindcă, dacă e să spunem adevărul, Maestrului nu-i prea place să bea cu plebea din porturi, cu oamenii aceia scandalagii şi grosolani care vin cu navele noastre, iar în ceea ce priveşte scurta, dar cordiala noastră prietenie, ce se datorează unei confrerii – am putea spune – de la brâu în jos... Fapt e că acum anii mi se perindă pe dinaintea ochilor, vijelioşi şi nestăpâniţi. Ştiu cu certitudine că este o ţară mare, populată şi bogată în Apus, ştiu că navigând spre Apus aş merge la sigur. Dar dacă se află de certitudinea mea că navigând spre Apus voi da cu siguranţă de Ţara de Gheaţă, ar fi simţitor ştirbit meritul călătoriei mele. Ba mai rău: n-ar lipsi omul de casă, favoritul, confidentul, strălucitul căpitan al unui suveran, care ar obţine navele în locul meu şi mi-ar sufla gloria de Descoperitor pe care o socotesc mai de preţ decît orice altă cinste. Ambiţia mea trebuie să se alieze cu secretul. De aceea trebuie să ţin ascuns adevărul. Iar această nevoie de a-l ţine ascuns mă face să mă încurc într-o plasă de minciuni atît de deasă, încât n-o s-o mai poată descurca decît spovedania mea de pe urmă, în care voi dezvălui uimitului franciscan venit să-mi asculte cuvintele că, înfierbântându-mi-se mintea de mult ce mă gândeam mereu la acelaşi lucru, văzându-mă urmărit zi şi noapte de una şi aceeaşi idee, neputând să mai deschid o carte fără a încerca să aflu, în adâncul unui vers, precizarea misiunii mele; tot căutând semne prevestitoare, tot aplicând oniromanţia la interpretarea propriilor mele vise, ajungând, în acest scop, să consult textele lui Pseudo-Iosif, Cheile Alfabetice ale lui Pseudo-Daniel şi, bineînţeles, tratatul lui Artemidor din Efes; trăind febril ori neliniştit, trasând proeicte mai mult sau mai puţin îndrăzneţe, am devenit un mare şi sfruntat şarlatan – ăsta-i cuvântul. Voi spune, în schimb, voi spune că privindu-mă pe mine însumi în acest din urmă ceas, găsesc că alţii, mai puţin şarlatani, mult mai puţini şarlatani decît mine, au fost duşi să înroşească palidele lor şarlatanii pe eşafodul cel mare al Sfîntului Oficiu. Fiindcă sunt o nimica toată şarlataniile celor care-l înşeală pe tînărul îndrăgostit vânzându-i băuturi de iubire, îndeamnă la tot felul de matrapazlâcuri pentru a înlesni legături necinstite, dau reţete cu grăsime de urs, de şarpe, de arici, praf din cimitir, fierturi din scoarţă de salcâm galben, iarba şarpelui şi limba mielului, aşchii din clavicula lui Solomon; sunt o nimica toată intrigile celor care invocă un Principe al Tenebrelor prea ocupat cu treburi mai importante ca să poată satisface asemenea nerozii – sunt o nimica toată, vă asigur, pe lângă şarlataniile şi intrigile cu care cu care timp de ani şi ani de zile am încercat să-mi cîştig hatârul Principilor acestui Pămînt, ascunzând adevărul în spatele unor adevăruri născocite, din Sfintele Scripturi, fără a uita niciodată să pomenesc, o splendidă înşiruire de fraze, profeticele versuri ale lui Seneca:

...Venient annis

saecula seris quibus Oceanus

uincula rerum laxet...*

Şi aşa am fost din curte în curte, fără să-mi pese pentru cine aveam să navighez. Aveam nevoie de un lucru: corăbii, indiferent de unde-ar fi venit. Corăbii solide, cu capacitate mare, cu piloţi încercaţi şi marinari tot unul şi unul – fără să dau importanţă faptului că ar fi putut fi ocnaşi de pe galere. Nu, Capelan n-o să iau cu mine. Îmi e de ajuns să ajung acolo – ar fi o ispravă, nu glumă! – fără să mă întorc cu obligaţii de îndoctrinare ori de teologie, fără să ştiu dacă piperniciţii ăia aveau sau nu vreo religie barbară greu de dezrădăcinat, care ar fi cerut intervenţia unor bărbaţi învăţaţi şi pricepuţi în a ţine predici păgânilor şi a-i creştina pe idolatri. Primul lucru pe care-l aveam de făcut era să străbat Oceanul: pe urmă aveau să vină Evangheliile – căci acestea mergeau singure. Cît priveşte gloria câştigată prin isprava mea, îmi era totuna ce regat se împodobea cu ea în faţa lumii, cu condiţia să fiu răsplătit cu onoruri personale şi cu o participare însemnată la beneficiile realizate. Tot de aceea mi-am făcut o cutie cu minuni, cum au goliarzii rătăcitori prin bâlciurile Italiei. Deschideam teatrul în faţa ducilor şi capetelor încoronate, financiarilor, călugărilor şi bogătaşilor, clerici şi bancheri, în faţa mărimilor de aici şi de dincolo, ridicam o cortină de cuvinte, şi dintr-o dată apărea, într-o perindare strălucitoare, marele carnaval al Aurului, Diamantului, Perlelor si mai ales al Mirodeniilor. Doamna Scorţisoară, Doamna Nucşoară, Domnul Piper, Doamna Cardama, intrau la braţ cu Domnul Safir, Domnul Topaz, Domnul Smarald şi Domnul Tot-de-Argint, urmaţi de Domnul Ghimbir şi Domnul Fir de Cuişoare, în ritmul unui imn de culoarea şofranului şi cu arome de pe Coasta Malabar, unde răsunau, cu armonii muzicale, numele Cipangu, Catay, Colchida de Aur şi Indiile toate – care, cum se ştie, sunt mai multe –, Indii numeroase proliferante, epicene şi pline de mirodenii, nedefinite, dar parcă venind spre noi, doritoare să ne întindă mîinile, să se pună sub ocrotirea legilor noastre, apropiate – mai apropiate decît credeam, deşi încă ni se par depărtate – la care acum am putea să ajungem de-a dreptul, navigând pe mîna stîngă a hărţilor, dispreţuind hazardatul drum de pe Mâna Dreaptă, bîntuit de cîtva timp de piraţi mahomedani, tâlhari purtaţi de vele de joncă, atunci când, coborând pe uscat, nu se cereau scandaloase drepturi de podărit, pritocit, verificarea greutăţilor şi măsurilor, în teritoriile stăpînite de sultanul Turciei... Mâna Stângă, ** Mâna Dreaptă. Le deschidea, le arăta, le mişca dibaci ca un scamator, cu delicateţe de argintar, ori, pe un ton dramatic, le înălţa ca un profet, declama cuvintele lui Isaia, invoca Psalmii, aprindea lumini de nou Ierusalim, dând măreţie antebraţului prin zborul mânecii, arătând invizibilul, semnalând necunoscutul, fluturând bogăţia, cântărind comori nesfârşite şi lăsînd parcă să i se scurgă printre degete perle imaginare, care cădeau pe jos şi ricoşau cu scânteieri orientale în roşul aprins al covoarelor. Nobilele şi înţeleptele persoane aplaudau, îmi lăudau ideile cosmogonice, visau timp de o clipă la promisiunile mele de aurar vizionar, de alchimist fără retorte, dar, la urma urmei, mă lăsau în port – cum s-ar zice: la poartă – fără corăbii şi fără speranţe... Şi astfel am umblat timp de ani şi ani, cu spectacolul meu de carnaval, fără ca verbul lui Seneca să se întruchipeze în chipul şi trupul celui care zace aici acum, lac de sudoare şi cu pulsul încetinit, cu trupul istovit, aşteptându-l pe duhovnicul franciscan, pentru a-i spune tot, tot...

(Alejo Carpentier, Harpa şi umbra)

* Vor veni greoi ani ai lumii, niște timpuri în care Oceanul va slăbi legăturile lucrurilor... (Seneca)

** Mâna Stângă, Mâna Dreaptă- fac aluzie la situarea rutelor maritime controlate în epocă de Spania, respectiv Portugalia, pe partea stângă sau dreaptă a hărții .

Pornind de la textul citat și cunoștințele dobândite anterior, rezolvă următoarele cerințe:

1. Se spune că la început a fost povestea...

Având în vedere informațiile din textul-suport și biografia reală a exploratorului, care crezi că a fost imboldul/impulsul care l-a determinat să pornească în căutarea unui nou drum spre Vinlandia (numele vechi al Indiei )?

2. Folosind tehnica ciorchinelui, notează trăsăturile fizice și/morale ale exploratorului, precum și justificarea acestora cu citate din text, după modelul: