Gabriel Liiceanu

Un an mai târziu, Noica găsește locul unde să-și „încorporeze“ gândul, lângă pădurea Andronache, undeva la marginea Bucureștiului. În 1946, chalet-ul în stil elvețian, „localul Școlii“, este gata. Tot în Jurnal este povestită prima vizitare a „Școlii“:

Noica apucă să încropească în noul local câteva întâlniri (cu Alexandru Dragomir, cu Mihai Rădulescu și cu alți doi-trei mai tineri prieteni), până când, la începutul lui 1948, comuniștii confiscă clădirea și Noica e trimis zece ani în domiciliu forțat la Câmpulung, apoi șase ani la închisoare.

Într-o zi din ultimul deceniu al vieții, când a simțit că „Școala de înțelepciune“ la care visase în anii '40 prinsese contur, Noica a exclamat: „Aș face ctitorii cu nemiluita!“. Dar totul, pe-atunci, se făcea „cu voie de la Partid“, totul, în jurul lui era împrejmuit cu gardurile electrice ale ideologiei. Și, totuși, el ctitorise. Pusese pe picioare Păltinișul, chiar dacă modesta cameră în care stătea în „vila 12“ a „Oficiului Județean de Turism“ fusese înțesată cu microfoanele Securității; dăduse brânci primei ediții Platon în română; xeroxase singur, după ce bătuse la porțile tuturor editurilor pentru o ediție facsimil, manuscrisele eminesciene; pusese pe picioare o echipă care să transpună în română manuscrisele germane ale lui Eminescu și editase prima secțiune a Criticii rațiunii pure traduse de Eminescu. În fapt, într-un climat irespirabil, în furorul său ctitoricesc, stropise cu apă vie spiritele letargice ale unei generații condamnate de istorie.

Acum, în târziul vieții mele, la 50 de ani după începutul „aventurii Păltiniș“, lucrurile arată altfel. În ultimele trei decenii, ne-am putut împinge limitele departe, lărgindu-ne astfel ființa dincolo de tot ce îndrăzniserăm să visăm vreodată. Ne-am putut strânge în jurul câtorva afinități elective, avizi de proiecte, eliberându-ne creativitatea și cultivându-ne pofta de viață ca poftă-de-a-face.

Mă uit la câteva dintre „faptele“ vieții mele, le cântăresc cu ochiul rece al celui care, deși făptaș, s-a desprins de ele. Le privesc doar ca fragmente de viață ce plutesc libere în spațiul impersonal al „spiritului obiectiv“ în care ne scăldăm cu toții: Humanitas, mai întâi, despre care s-a spus că, de n-ar fi fost, România ar fi arătat astăzi altfel; Fundația Humanitas - Aqua Forte, cu sediul aflat în apartamentul lui Eugen Lovinescu, vizavi de Facultatea de Drept, pe care fiica lui, Monica Lovinescu, l-a donat Editurii rugându-ne să-l dedicăm cenaclurilor și seminariilor, ca în vremea tatălui ei. Anul în care am intrat este al șaptelea din ciclul de conferințe „Lumea în care trăim“, pe care Fundația Humanitas l-a organizat la Ateneul Român. Și tot în anul acesta este centenarul nașterii Monicăi. Cu sprijinul firmei Dedeman, mai precis al neverosimilului ei întemeietor, Dragoș Pavăl, dispus să investească într-un gest de memorie pe care statul român n-a găsit de cuviință să-l facă, urmează să onorăm evenimentul prin grupul statuar Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, pe care-l vom dezveli în Cotroceni pe 19 noiembrie 2023. În sfârșit, în șirul acestor ctitorii, Cabana Noica de la Păltiniș, cumpărată de Fundație în anul 2000 și amenajată ca loc de studiu, de întâlnire și de scris pentru tinerii intelectuali umaniști. (La etaj, camera lui Noica, încremenită în timp, păstrată așa cum a rămas din clipa în care, la sfârșitul lui noiembrie 1987, Noica a părăsit-o definitiv, luând drumul spitalului din Sibiu unde a murit, zece zile mai târziu, pe 4 decembrie la ora 2 noaptea.)

Din memoria vizitatorilor de la Păltiniș a rămas neștearsă imaginea așa-zisei chiuvete din camera lui Noica. Ea poate fi văzută și-n zilele noastre ca piesă de muzeu. Era o minune a geniului de cârpaci și de descurcăreală al românului din epocă. Apa, nemaiajungând la catul de sus al cabanei, chiuveta fusese dotată cu un rezervor de tablă de câțiva litri prevăzut cu un mic robinet. Noica umplea zilnic o găleată pe care o căra din așa-zisa cameră de baie de la parter (cu cada neutilizabilă și transformată în loc de depozitare a lemnelor de foc și cu ochiul de apă din closet, iarna, înghețat) și umplea rezervorul. Din acesta, apa era ghidată de un tub de plastic care străpungea apoi, prin gura de scurgere, cuva chiuvetei, pentru a poposi în final în aceeași găleată în care fusese adusă sus și, odată rezervorul umplut, era instalată sub chiuvetă. Noica cobora să verse lăturile în fiecare seară, apoi căra iar sus găleata reumplută cu apă proaspătă, pentru o nouă realimentare a rezervorului. Îi plăcea să spună că redescoperise ciclul complet al apei dintr-o gospodărie care, de-acum, se putea dispensa, spunea el, de „blestemul instalatorului“, niciodată disponibil când ți se strica chiuveta. Or chiuveta din camera lui nu se strica niciodată. 

Recent, mai precis pe 25 octombrie 2022, editura Humanitas a reușit să cumpere, prin bunăvoința înțelegătoare a proprietarului, cabana învecinată cu „cabana Noica“, transformând astfel Școala de înțelepciune visată de Noica în urmă cu 75 de ani într-un adevărat hub cultural (îi spun așa ca să fim și noi în pas cu lumea!), capabil să adăpostească, în condiții de „confort pur și simplu“, zece persoane, inclusiv să permită lucrul lor în echipă „într-o cameră de seminar“.

S-ar putea ca în mintea cititorului să se nască un semn de întrebare în marginea deciziei de a vira o sumă – importantă pentru o editură –către o cabană așezată undeva în vârf de munte. N-am să răspund că stațiunea Păltiniș, situată la 1442 de metri (a doua cea mai înaltă stațiune după Rânca din Gorj), e cea mai veche stațiune din țară (a fost înființată în 1894 de Societatea Carpatină Transilvania). Am să spun doar că, pentru România, locul acesta este în primul rând un loc sacrat cultural, a cărui incidență istorică a fost splendid analizată de Horia Patapievici  într-un text din 2013. La Păltiniș, a spus el, 

La începutul secolului al XIX-lea, romanticii germani numeau acest mod de viață symphilosophein, „filozofare-laolaltă“, care, dincolo de un ceremonial cultural și de cultul prieteniei, exprima credinţa că problemele filozofiei sunt pro­blemele tuturor şi că filozofia trebuie să fie o meditație exprimată într-un limbaj natural în care lumea se recu­noaşte sau poate ajunge să se recunoască. Că ea este o vorbire în numele întregii lumi, una care ne privește pe fiecare dintre noi și în care fiecare om își întâlnește problemele lui. 

Acesta e proiectul sub care va sta Școala de înțelepciune a lui Noica renăscută acum prin cele două cabane. Un loc în care oamenii se vor întâlni pentru a-și trece unii altora „stări de spirit“ și pentru a trăi în convivialitatea ideilor care ne privesc pe toți. La jumătatea anilor '80, Păltinișul devenise un loc de pelerinaj pentru tineri, iar Noica și Școala lui, o legendă.

Ei bine, la loc de frunte, pe răbojul faptelor noastre ctitoricești, a celor cărora le-am fost alături și a celor care astăzi păstrează memoria Păltinișului (îl numesc en toutes lettres pe Cătălin Cioabă) – îmi place să trec ceea ce aș numi „răzbunarea istorică a lui Noica“. Căci asta e Păltinișul complinit în forma de astăzi: o „răs-bunare“, așa cum e cuvântul acesta tălmăcit de Noica însuși în Rostirea filozofică românească: ca „reașezarea în bunătate“. Precum în versul lui Coșbuc: „Norii s-au mai răzbunat / Spre apus...“. Vremea s-a făcut frumoasă, e din nou bună, s-a înseninat, s-a „răs-bunat“. Teroarea istoriei îi zădărâse lui Noica prima lui ctitorie. Astăzi lăcașul Școlii visate de el s-a reînălțat sub forma celor două cabane, pe vârf de munte, și nu la șes (asta ca să răs-bunăm și chalet-ul de la Andronache, la care prietenul dus s-o viziteze strâmbase din nas spunând că e urâtă, așa, așezată la șes cum era). Aceste două cabane răs-bună Școla de înțelepciune la care Noica visase pe când avea 35 de ani. Și o răs-bună pe însuși locul în care Noica se încăpțânase s-o retrăiască sub forma unei fantasme, trei decenii mai târziu. Însoțită întreaga viață de gândul lui Noica, Școala de la Păltiniș de la sfârșitul anilor '60, deși întemeiată doar în spirit, era mai reală și cu mult mai a lui decât fusese ea vreodată ca Școală de înțelepciune ridicată pentru a se prăbuși de îndată în neființă. Noica se lăsase locuit neîncetat de spiritul Școlii și, ca s-o poată contura perfect și să-i dea cândva viață, făcuse, cum tot în Jurnal povestește, asemeni lui El Greco care, ca să poată vedea mai bine culorile lui, trăgea în plină zi perdelele atelierului. 

Când ne-a chemat la Păltiniș în 1977, Noica știa că ne cheamă în Școala pe care o purtase ani la rând în el „cu perdelele trase“, ca să o poată vedea mai bine. Ceea ce facem noi, dând un corp Școlii doar imaginate de la Păltiniș și amplificând-o așa cum am reușit acum, este, până la urmă, un mod de a răs-buna istoria, de a o însenina, de a o face din nou bună. Să iubim, așadar, cu vorba lui Saint-Exupéry, „ctitorirea de turnuri în pustie“, pe urmele cuiva care le-a ridicat primul, mai întâi în gândul lui, după ce nisipul invadase totul.