Jurnalul de la Păltiniş a irupt în cercul meu de prieteni, în toamna lui 1983, cu forţa unei explozii. Dima Bicleanu, care a citit primul cartea, mi-a telefonat entuziast: „Marxismul a murit! Noica l-a înlocuit cu Şcoala ateniană.“ Ca toţi oamenii ţinuţi sub teasc, şi noi aveam percepţiile dilatate de regula lui „simţ enorm şi văz monstruos“. În săptămînile următoare, cînd împreună cu Dragoş Marinescu, Doru Kaytar şi Dima citeam, à tour de rôle, din cartea lui Gabriel Liiceanu, ni se părea că avem în faţă un fragment redescoperit din Diogenes Laertios, Vieţile şi doctrinele filosofilor. Sentimentul nostru era că şcoala filosofică închisă de Iustinian la Atena în 529 fusese redeschisă de Noica la noi, în plină hegemonie marxistă. Eram entuziasmaţi şi înfioraţi. Ceva din servitutea la care fuseserăm condamnaţi şi în care, cu ruşine, consimţiserăm să trăim fusese învins. Era, cumva, o victorie politică, obţinută cu arme care ocoleau politicul şi care, în acelaşi timp, evitau escapismul (pe care îl dispreţuiam), pentru că reuşeau să recupleze provincia în care trăiam exilaţi cu centrul marii culturi, de care comunismul ne tăiase. Utopia în care ne instalaserăm bucuroşi era aceea că, prin Jurnalul de la Păltiniş, ni se pusese la îndemînă un dispozitiv cultural de reintegrare a originilor: aşa cum tirania creştină învinsese cîndva platonismul, desfiinţînd Şcoala de la Atena, platonismul lui Noica învinsese acum tirania marxistă, înfiinţînd, în plină cetate asediată, Şcoala de la Păltiniş. Iar noi eram părtaşi la această victorie! 

Dincolo de anecdota exaltării, ceea ce era exact în entuziasmul nostru era distincţia între erudiţia filosofică şi viaţa filosofică. Pentru laic, pentru a nu cădea în bovarismul cel mai negru, această distincţie este importantă. Pe noi, care nu visam să devenim profesori de filosofie, nu filosofia în sens tehnic ne atrăgea la Jurnalul de la Păltiniş (de pildă, ideea de a-l citi pe Kant numai în ediţia Bruno Cassirer), ci reactualizarea încercării de a trăi o viaţă filosofică, în jurul filosofiei şi în interiorul marii culturi. Jurnalul de la Păltiniş, pentru mine şi pentru grupul meu de prieteni, a fost manifestul practic al unui mod ideal de a ne trăi viaţa: nu viaţa închinată filosofiei (ceea ce ar fi însemnat o viaţă dedicată filosofiei în sens tehnic), nu viaţa teosofică (ceea ce ar fi însemnat o viaţă dedicată filosofiei ca înţelepciune divină), ci viaţa trăită în chip filosofic: adică viaţa îmbunătăţită prin cunoaşterea, meditarea şi trăirea filosofiei, nu de unul singur, ci împreună cu prietenii, sub semnul convivialităţii şi afecţiunii. Înainte ca Pierre Hadot să le reamintească membrilor comunităţii filosofice că filosofia antică era, întîi de toate, alegerea unui anumit mod de viaţă şi că a fi filosof însemna, pentru antici, a trăi în chip filosofic (Qu’estce que la philosophie antique?, 1995), Noica împreună cu discipolii săi practicau deja acest lucru, în închisoarea comunistă, din anii ’70 – iar Jurnalul de la Păltiniş e martorul privilegiat şi mărturia exaltantă a acestui fel, şi nou şi vechi, de a înţelege viaţa şi filosofia. 

Dincolo însă de ideea de viaţă filosofică, Jurnalul de la Păltiniş a mai adus ceva printre noi, românii: un sunet moral luminos, clar, înalt, greu audibil în vacarmul vieţii noastre culturale, un sunet extrem de preţios, aproape întotdeauna amuţit de zumzăiala pizmei şi de răpăiala resentimentului, atotputernice la noi – sunetul rar al admiraţiei. Figura lui Constantin Noica a devenit mai importantă decît filosofia lui Constantin Noica, pentru că noi l-am primit cu adevărat pe Noica, în sufletele noastre, nu citindu-l pe Noica, ci văzîndu-l pe Noica făcînd toate operaţiile vieţii şi ale gîndirii prin ochii lui Gabriel Liiceanu. Nişte ochi nu neutri, ci îndrăgostiţi: animaţi de dragoste, însufleţiţi de consimţămînt moral, orientaţi de admiraţie intelectuală. Noica, după Jurnalul de la Păltiniş, nu a mai fost Noica cărţilor sale: a fost Noica ochilor îndrăgostiţi ai lui Gabriel Liiceanu. Astfel înveşmîntat în iubirea discipolului, filosoful ne-a intrat în suflete nu ca o doctrină filosofică, ci ca viaţa exemplară a filosofului care ia filosofia în serios. 

Această seriozitate în iubire face ca Jurnalul de la Păltiniş să fie mult mai mult decît un fragment dintr-un discurs îndrăgostit: este prima carte de amor Dei intellectualis din cultura română. Prin ochii iubirii lui Gabriel Liiceanu faţă de Constantin Noica, disciplina intelectuală a filosofiei ne-a apărut tuturor ca o cheie privilegiată de acces la splendoarea culturii. Căci numai prin ea, ne spuneau ochii acestei iubiri, cultura omului poate fi simţită şi resimţită sub forma iubirii intelectuale de Dumnezeu: adică sub forma tînjirii etice după frumos, a însetării estetice după frumuseţe morală şi a căutării perfecţiunii de caracter în toate întruchipările vieţii obişnuite.  

România Literară, nr. 45/2013