Care este rolul creștinilor și al slujitorilor bisericii în timpul epidemiei?
Epidemia de coronavirus, cum vedem din ce în ce mai mult, aduce multă suferință, moarte, și însingurare. Ne cutremurăm numai dacă ne gândim la cei care ajung în spitale, unii în dureri cumplite, fără a putea sa fie aproape de familie, murind în singuratate, fără a putea să se spovedească, să se împărtășească, să vadă un preot. E o suferință deloc anodină, și din păcate deloc rară.
Atunci cum ar putea biserica și noi creștinii face ceva pentru a micșora această suferință, pentru a îi ajuta și mângâia pe cei bolnavi, pentru a ne arăta dragostea față de aproapele?
În perioade similare din trecut creștinii se ocupau de bolnavi, îi îngrijeau, nu îi lasau singuri atunci cand societatea sau familia îi abandonau: aș vrea sa compar aceasta cu ce se întâmplă acum, și să încerc să înțeleg cum s-ar traduce acest ideal creștin în zilele noastre.
După cum știm epidemia de acum este specială din cel puțin doua puncte de vedere. Primul este că bolnavii de coronavirus nu pot fi ajutați decât în mod foarte specializat, de către doctori, în spitale. Rolul nostru de creștini nu este deci să ne ocupăm direct de îngrijirea medicală a celor bolnavi; societatea de azi, bazată pe un model creștin, are o structură bine pusă la punct care se ocupă de asta, și mult mai bine decat am putea-o face oricare dintre noi.
A doua caracteristică diferită e ca foarte mulți transmit boala fără a avea simptome. Ceea ce ne pune într-un rol foarte ingrat, acela de a fi oricând la risc de a îi îmbolnăvi pe cei din jur neștiind dacă noi înșine suntem sau nu bolnavi. Și deci la paradoxul că pentru a îi proteja pe ceilalți trebuie să ne îndepărtăm de ei. Și să purtăm mască atunci cand trebuie să ne apropiem. Acesta 'distanță socială' și portul de mască e de fapt tema principală despre care vreau să vorbesc și care este ceva nou în istoria bisericii, ceva ce cred că merită o abordare specială în contextul a ceea ce trăim acum.
Primul lucru pe care aș vrea să îl spun este că distanțarea socială este o asceză. Și poate discuția aceasta se potrivește cu atât mai bine cu cât suntem într-o perioadă de asceză mai aspră a bisericii, în postul Crăciunului. În primul rând asceza îndepărtării aparente de celălalt, asceza lipsei îmbrățișării, a mângâierii, a întâlnirii. Și apoi asceza purtării măștii, greutatea de a te simți uneori apăsat, sufocat, speriat de aparenta lipsă de aer. Acestea ni se cer acum ca un semn al dragostei, al grijii de a nu îl îmbolnăvi pe celălalt prin apropierea fizică.
Mi se pare extrem de creștină și de ortodoxă aceasta cerință de a purta mască, și până la urmă un test pentru fiecare dintre noi. Îl iubim destul pe cel de lângă noi pentru a o face, îl respectăm destul, putem trece peste neputința și disconfortul nostru din dragoste pentru el?
Dar purtatul măștii este nu numai un gest de asceză, cât și un gest de smerenie. Se spune uneori că e ridicol, că nu arătăm bine, că ne facem de râs. Însă trebuie să ne aducem aminte ai cui robi suntem. Hristos, Domnul nostru, ce a făcut când a fost răstignit? Nu a fost El batjocorit, ridiculizat, scuipat, și a răbdat totul din dragoste? Dacă noi suntem robii Lui oare noi nu putem răbda ridicolul unei măști în fața lumii, din dragoste pentru cei de lângă noi?
Și smerenie de asemenea pentru că facem ascultare. Nu ascultare de noi înșine, nici ascultare de ce auzim pe canalele de știri și pe rețelele sociale, ci ascultare de biserică. Și supunere față de conducătorii bisericii, de episcopi, care ne îndeamnă foarte clar și mulți ne și dau exemplu de a purta mască în biserică, începând chiar cu părintele patriarh.
Deci respectarea acestor reguli este pentru noi un test de asceză și de smerenie. Dacă în trecut testul creștinilor a fost de a fi martirizați pentru a nu renunța la Hristos, sau de a se expune la riscul bolii și al morții pentru a îi îngriji pe alții, testul nostru, ca unii care suntem mult mai mici în credință și putere duhovnicească, este mult mai ușor. Ni se cere doar să ne arătăm dragostea pentru cei din jur prin acest mic efort, prin acest gest de post și asceză, prin a păstra distanța și prin a purta mască.
Și trebuie să o spun, cu durere în suflet, că acesta este un test pe care majoritatea din cei care ne considerăm creștini ortodocși nu l-am trecut. Creștinii ortodocși, mai ales români, sunt campioni la a nu respecta purtarea măștii în biserică. Câți credincioși mai degrabă se revoltă, găsesc scuze, spun că nu e duhovnicesc, că e prea greu, sau că suntem persecutați și privați de libertate.
Este cred unele dintre cele mai triste situații din istoria bisericii, dar Domnul ne-a prevenit: "va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă Lui Dumnezeu" (Ioan 16:2). Și iată că așa se întâmplă și acum, sunt mulți care nu vor să respecte regulile acestea simple și astfel pun în pericol viața celor din jurul lor. Și asta pentru că li se pare că aceste reguli nu sunt duhovnicești, nu sunt potrivite cu biserica și își imaginează că luptând contra lor Îl slăvesc pe Dumnezeu. Și confundă libertatea și credința cu bravura și ispitirea Lui Dumnezeu.
Se dă de multe ori exemplul sfinților care prin credința lor au mutat munții, cărora nu le-a fost frică de boli, care au stat în mijlocul focului, care au fost mușcați de șerpi veninoși, și nimic nu li s-a întâmplat. Dar uităm că noi suntem pe lângă aceștia niște copii naivi, că avem mult mai puțină credință, că suntem mai degrabă în autoamagirea de a fi mari făcători de minuni, că suntem înșelați de mândrie. Dumnezeu nu e un magician și adevăratele minuni sunt rare, se revelează celor cu adevărat înaintați în credință și nu le putem cere la comandă, ca de la o mașină automată.
Și din păcate datorită acestei înșelări numărul de credincioși, și chiar de preoți, episcopi, chiar patriarhi, care se îmbolnăvesc și mor, continuă să crească pe zi ce trece. Și acești oameni ai bisericii care sunt o comoară greu de înlocuit, mulți din ei bătrâni și bolnavi, care ar fi primii care ar trebui protejați, din păcate prin comportamentul credincioșilor sau a altor co-slujitori sunt uneori cel mai ușor victime ale bolii.
Și continuăm să vedem zi de zi fotografii și filme cu biserici pline de oameni care nu respectă regulile, și biserica devine din păcate un loc predilect de propagandă pentru aceasta. Și ne facem și noi responsabili pentru suferința lumii, o propagăm, o mărim în loc sa o alinăm, și eșuăm profund în rolul nostru de creștini care îi ajuta, cercetează și mângâie pe cei din jurul nostru.
Însă ar trebui sa fie exact invers. Biserica ar putea fi exact acel motor, acea inimă de la care sa pornească lupta cu boala, din care să izvorască grija și dragostea față de cei din jur, îndemnul ascezei de a respecta regulile pentru a micșora suferința altora.
Deci, în concluzie, care e rolul nostru de creștini în mijlocul epidemiei de acum? În primul rând să îi apărăm pe cei din jur, să ne arătăm dragostea față de ei respectând distanțarea și purtând mască - aceasta nu e un semn de frică și necredință, ci un semn de dragoste. La asta se adaugă cele pe care nu ar trebui sa le uităm nicicând, milostenia față de cei care suferă fizic sau material, prezența și atenția față de cei însingurați.
În al doilea rând să ne pocăim din toată inima și să ne gândim că poate tot ce se întâmplă e și un semn de la Domnul care ne trimite la căutarea problemelor înăuntru și nu numai în afară. Când nu se mai poate sluji Liturghia sau nu se mai poate face un pelerinaj, în loc să ne declarăm persecutați, să ne întoarcem către noi înșine, să ne punem întrebarea : oare nu de la Domnul e îngăduit așa ceva ca un semn, ca o chemare a Lui, ca un semnal de atenție pentru a ne întoarce, pentru a ne schimba? Nu vrea oare El sa ne spună ceva?
Deci să ne continuăm viața în pace, fără frică, întărind și îmbărbătând pe cei de lângă noi, mângâind și aducând alinare când putem, slujind Domnului și respectând regulile. Și cu inima împăcată că ne-am făcut datoria și cu încredere în Domnul și cu convingerea că ''dacă murim sau trăim ai Domnului suntem". (Romani 14:8)
Psa. prof. dr. Cristina Bena, 18 Decembrie 2020