Cina pe întuneric

Am participat la un experiment, o cină pe întuneric. Este vorba de proiectul HEBLU, realizat de Centrul de Creație „Maidan” Cluj-Napoca în parteneriat cu Asociația Nevăzătorilor din România, Filiala Cluj. Am fost aproximativ douăzeci de persoane văzătoare alături de șase persoane nevăzătoare la sediul Maidan, o sală care era ferită de orice sursă de lumină, fiind întuneric beznă. Această cină a fost ca un cadou din partea comunității nevăzătorilor pentru văzători. Aș vrea să împărtășesc experiența aceasta atât de unică!

Din spectacolul Oedipus, în regia lui Andrei Șerban

Când am aflat că urma să trăim o astfel de experiență, am făcut imediat legătura cu un spectacol pe care îl văzusem la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. M-am gândit la spectacolul Oedipus, regizat de către Andrei Șerban, o adaptare a legendei lui Oedip, care reușește să întrepătrundă o tragedie scrisă acum două mii cinci sute de ani cu realitatea contemporană. Legenda originală a lui Sofocle despre Oedip îl prezintă pe acesta ca pe un tânăr care nu își cunoaște destinul, care nu știe cine este, care și-a ucis tatăl fără să știe că acesta era tatăl său și s-a îndrăgostit de mama lui fără să știe că aceasta e mama sa. La finalul spectacolului, Oedipus își dă seama de atrocitățile comise și își scoate ochii, cuprins de groază. Andrei Șerban afirma într-un interviu: „nu există piesă mai dureroasă și mai cumplită decât Oedipus”. După ce Oedipus își scoate ochii, ultima imagine a spectacolului este cea mai puternică: toate personajele avansează spre public având ochii legați, subliniind metaforic că niciunul dintre noi nu vede cu adevărat. Singurul care nu poartă bandaj pe ochi este Oedipus, care este orb. „Astfel, orbul vede”, explică Andrei Șerban, subliniind faptul că ar trebui să ne folosim cele mai subtile instrumente pe care le avem în noi: intuiția, inteligența emoțională, inteligența trupului, nu doar a minții. Acestea ne-ar putea ajuta să luptăm împotriva aroganței, a violenței interioare, a ambițiilor care ne definesc.

Toți avem defecte și goluri în noi, pe care nu le vedem. Ceea ce este remarcabil la Oedip este că ajunge să se vadă pe el însuși. Până când nu ne vedem pe noi înșine, până când nu ne înțelegem pe noi înșine, până când nu simțim compasiune pentru noi înșine, nu-i putem înțelege cu adevărat pe ceilalți. Prin urmare, tragedia antică pare să devină un simbol universal și în zilele noastre.

Imaginea de la finalul acestui spectacol s-a potrivit foarte mult cu imaginea acestui experiment, pentru că pe lângă încăperea privată de orice sursă de lumină, am primit niște măști de ochi, ca să fim siguri că pe tot parcursul acestei cine, nu vom vedea nimic. Așadar, toți văzătorii au purtat acel material negru pe ochi, singurii care nu au fost nevoiți să poarte masca au fost, desigur, persoanele nevăzătoare. Mi s-a părut frumos cum s-a întrepătruns această metaforă cu acest eveniment.

Așadar, am intrat în holul încăperii și ne-am pus măștile de ochi. Președintele comunității nevăzătorilor din Cluj-Napoca ne-a vorbit înainte să înceapă cina pe întuneric. Acesta a folosit la un moment dat metafora „atunci când un ochi se închide în exterior, se deschide altul pe interior” din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu („Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”), ceea ce m-a făcut să mă simt într-adevăr privilegiat că pot să iau parte la acest eveniment.

Când am pătruns în sala de mese, ne atingeam pe umăr sau ne luam de mâini ca să nu ne pierdem. Ni s-a explicat harta mentală a sălii de mese, dar nu am avut voie să o vedem înainte, iar eu m-am simțit neputincios fără vedere. Dar culmea, am simțit și am explorat o libertate foarte mare. A fost terapeutic și mă întrebam de ce n-am mai făcut asta până acum. Auzeam voci, simțeam mâini care mă ating pe spate, pe umăr și pe brațe. Se auzeau în jur persoane care întrebau „Cine e lângă mine?”, se simțea miros de mâncare. A fost o experinență care m-a făcut să simt că regăsesc umanitatea din nou, căldura umană. Pur și simplu, parcă am pătruns în alt univers. Atunci am conștientizat și empatizat mai tare ca niciodată cu persoanele nevăzătoare. Ele trăiesc tot timpul în acest univers care, desigur, pentru mine a fost o experiență de ușurare, totul devenind fascinant, dar cu gândul că în scurt timp îmi voi deschide din nou ochii.

Înainte de începerea experimentului

Aperitivul din experiment

Eu am stat lângă Alex, o persoană nevăzătoare, și colega mea, Lavinia. Eram foarte entuziasmați și bucuroși când exploram farfuria cu aperitivul, paharele și tacâmurile, sticlele cu suc sau apă (pentru că nu știam ce se afla în ele). Miroseam și pipăiam fiecare bucată de mâncare pe care urma să o luăm în gură. Gustul a contat cel mai mult, și asta m-a făcut să conștientizez faptul că, nevăzând nimic, au dispărut și o parte din prejudecăți. Mi-am dat seama de asta și în legătură cu mâncarea, dar și în legătură cu vocea lui Alex, pentru că eu nu-l văzesem niciodată la lumină. Nu mai conta exteriorul aproape deloc, nu-mi mai făceam griji cu felul în care arăt. Pe amabilul Alex l-am cunoscut doar atingându-l pe braț și auzindu-i vocea. Persoanele nevăzătoare au fost ca niște îngeri păzitori pentru cei legați la ochi. Alex s-a considerat un fel de „chelner”, după propriile afirmații. Mi-a umplut paharul cu suc, pentru că nu aș fi știut cât să torn în pahar fără să dau pe dinafară. La un moment dat am auzit un bip, ca o alarmă, și am întrebat „ce este sunetul ăsta?”, iar Alex mi-a explicat că există un dispozitiv care detectează paharul și bipăie când acesta e aproape plin. Dar noi l-am avut la masă pe Alex, care avea simțurile foarte dezvoltate, așa că nu a fost nevoie de acel dispozitiv, pentru că Alex se ocupa ca toată lumea să fie bine la masă.

A urmat felul doi, iar lucrurile au devenit puțin mai complicate, pentru că am fost nevoiți să folosim tacâmurile și a fost destul de dificil. Apoi, Paul Tonca, fostul student al profesorilor mei, ne-a cântat la pian. La un moment dat am simțit nevoia să ne ridicăm, să explorăm spațiul și chiar să dansăm. Chiar și când am dansat eram foarte uniți cu toții ca să nu ne pierdem grupul. Apoi, profesorul nostru, Filip Odangiu, ne-a spus o poveste care a avut ca morală faptul că ar trebui să prețuim ceea ce avem, până când nu va fi prea târziu. A urmat și desertul, și încet-încet, ne apropiam de finalul evenimentului. Profesorul nostru ne-a anunțat când experimentul s-a încheiat și ne-a sugerat să ne îndepărtăm ușor măștile negre de pe ochi. O lumină roșie se reflecta din tavan și încăperea era semi-luminată. Atunci l-am văzut pe Alex la față. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile, era o imagine foarte puternică: noi, văzătorii, am pătruns din nou în „universul” cu care eram obișnuiți, dar l-am văzut pe Alex lângă mine și mi-am dat seama că el a rămas în acel univers pe care noi l-am explorat adineaori doar pentru trei ore.

Sunt recunoscător comunității nevăzătorilor din Cluj-Napoca și Centrului de Creație „Maidan” pentru această experiență unică! Îmi doresc să am parte de tot mai multe astfel de experiențe, deoarece te schimbă pur și simplu! A fost o oportunitate foarte bună de a cunoaște această comunitate a nevăzătorilor într-un mod foarte personal.

INTERVIURI

Interviu cu Florin Rădulescu (președintele Asociației Nevăzătorilor din România, Filiala Cluj)

„Cina pe întuneric, care a avut loc chiar în sediul Centrului Maidan de pe Strada Eroilor nr. 16, a fost un prilej pentru mine și câțiva tineri cu deficiențe de vedere, membri ai asociației noastre, de a vă cunoaște pe voi, tinerii studenți, și pe profesorii voștri. Am avut ocazia să vă împărtășim puțin din ceea ce înseamnă viața în condițiile lipsei vederii, precum și oportunitatea pentru noi de a schimba rolurile și a fi cei care acordă ajutorul, care asistă, care îndrumă sau însoțesc pe cei care în mod tradițional fac acest lucru pentru noi, persoanele tipice, cele a căror vedere nu este alterată.

Așadar, un eveniment win-win, din care cu toții am avut de câștigat și ne-am îmbogățit cu o experiență total diferită de cele prin care trecem în mod curent în viața cotidiană.

M-am bucurat mult să descopăr entuziasmul și interesul autentic pe care atât voi, cei tineri, cât și profesorii voștri, l-ați manifestat față de această experiență a descoperirii unei realități ascunse ochiului ager, obișnuit să exploreze facil mediul înconjurător.

Ne bucurăm de fiecare dată când persoanele tipice sunt interesate să înțeleagă ce înseamnă și cum se desfășoară viața unei persoane cu deficiențe de vedere, iar această cină a fost un instantaneu din viața unei astfel de persoane, o situație tipică prin care trecem inevitabil cu toții, fie cu vedere sau fără.

Desigur, aceasta a fost o scurtă incursiune, având la bază premisa reîntoarcerii la viața obișnuită. Așadar, este evident că nu poate fi pus semnul echivalenței între această experiență limitată și cea a unei vieți trăite în întuneric și bazată pe regulile care derivă din această restricție.

Ceea ce îmi doresc de fiecare dată când organizăm astfel de evenimente de conștientizare este ca participanții să înțeleagă puțin din specificul deficienței de vedere, dar și să-și poată percepe propria existență dinspre cea dintâi. Sper ca, dincolo de distracția și amuzamentul atât de benefice, care inevitabil au loc în timpul acestor cine pe întuneric, pe care și noi le gustăm din plin, oamenii să-și dea seama de bogăția propriei vieți trăite în condițiile unei vederi nealterate. Iar pe voi, tinerii, să vă ajute în identificarea propriului drum în viață, precum și în atingerea potențialului vostru maxim”.

Interviu cu Alexandru Csordas (membru al Asociației Nevăzătorilor din România, Filiala Cluj)

„Am mai participat la multe cine pe întuneric, sau cum mai sunt numite, evenimente de conștientizare/sensibilizare. În primul rând, mă raportez la ele cum cred eu că s-ar raporta un chelner într-un restaurant: cum ar trebui să se comporte atât în general, cât și față de persoanele cu dizabilități vizuale, și cum mi-ar plăcea mie să se comporte. Desigur, în primul rând vorbim de o cină, chiar dacă este un eveniment de conștientizare. Noi, de asemenea, luăm masa în oraș, unii mai des, alții mai rar, și nu de fiecare dată personalul se raportează la noi ca la niște persoane normale. Uneori se comportă de parcă am avea și probleme intelectuale, nu doar vizuale. Așa că eu încerc, în primul rând, să mă comport cum mi-ar plăcea să se comporte personalul unui restaurant atunci când iau masa în oraș.

Desigur, la aceste evenimente se adaugă și o notă personală la toată interacțiunea, deoarece noi stăm la masă împreună cu cei pe care îi servim, spre deosebire de un restaurant clasic. Aici se realizează conexiunea cea mai importantă, fiindcă apar curiozități de tipul tu cum faci cutare lucru, moment în care intervine conștientizarea faptului că nevăzătorii nu sunt oameni cu nevoi speciale care fac totul într-un mod aparte și diferit, ci doar găsesc alternative pentru a-și ușura viața de zi cu zi, alternative care nu implică partea vizuală. Prin prezența mea la masă, încerc să îi ajut pe cei de la masă să înțeleagă că facem lucrurile diferit, dar rezultatul este similar, dacă nu chiar același. Unii dintre noi sunt oameni foarte independenți, astfel încât nu avem nevoie de o dădacă la fiecare pas. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este că trebuie să se raporteze la noi la fel ca la persoanele fără dizabilități vizuale. Facem unele lucruri diferit, dar asta nu ne face anormali. Dacă reușesc să conving măcar un om sau doi de la masă că suntem la fel de normali ca ei, consider că mi-am atins scopul. Aceasta consider eu că este misiunea mea pe lângă cea de chelner: misiunea de ambasador al persoanelor cu dizabilități vizuale, care are rolul de a convinge un grup restrâns de oameni că nevăzătorii sunt la fel de normali și că nu au nevoi speciale care necesită un comportament special în interacțiunile cu ei. Dacă reușesc, evenimentul devine relevant pentru mine; dacă nu, rămâne doar o cină unde am fost și chelner, nu doar mesean.

Vis-a-vis de ultima experiență de acest gen, pot spune că a fost una atipică din toate punctele de vedere. În primul rând, organizarea a fost diferită, iar în al doilea rând, voi v-ați comportat diferit față de cum mă așteptam. Organizarea, nefiind cea cu care sunt obișnuit, unde noi facem tot - așezăm pe mese, debarasăm, etc. - m-a încurcat puțin, pentru că nu știam că va fi așa, dar cred că m-am acomodat cu lejeritate. Nu știu să fi fost incidente nici la masa mea, nici la restul meselor, pentru că sucul vărsat nu se ia în calcul, fiind ceva ce se întâmplă recurent. Când cineva lipsit de vedere încearcă să-și toarne singur în pahar, e aproape inevitabil să se întâmple acest lucru. Ce am apreciat foarte mult și m-a surprins plăcut a fost comportamentul vostru. De-a lungul timpului, am văzut diferite comportamente ale oamenilor la aceste evenimente: unii, poate din cauză că nu știau unde au venit, alții din anxietate, aveau diverse reacții - unora li s-a făcut rău, alții simțeau nevoia de lumină și porneau lanternele telefoanelor sau erau agitați că nu știu unde se află și, lipsindu-le simțul principal de care se folosesc, nu se mai simțeau în control. La voi, am apreciat lejeritatea și deschiderea cu care ați abordat situația. V-ați turnat singuri în pahare și foarte puțini ați vărsat (nu știu ce alternative ați găsit să nu vărsați, dar le bănuiesc și pe ale voastre). V-ați ridicat de la mese să descoperiți cine se află la ce masă, în timp ce, de obicei, oamenii se ridică de la mese la aceste evenimente doar când vor la toaletă. Ba chiar, în loc să vă incomodez eu, am fost eu incomodat când am fost scos la dans, chiar dacă știam că nu mă vede nimeni, desigur, mai puțin cei care studiază filmarea. Voi n-ați avut astfel de probleme, ceea ce mi-a plăcut enorm.

Acest tip de eveniment poate fi benefic pentru persoanele fără dizabilități în două moduri, dar contează pentru ce vin la aceste evenimente. Cum spuneam mai sus, unii știu unde vin, alții nu. Cei care nu știu unde vin se pot bucura de o experiență aparte dacă o acceptă, sau de una foarte neplăcută dacă nu sunt capabili să se acomodeze, dar în ambele situații pot pleca cu conștientizarea faptului că nevăzătorii nu sunt niște ciudați sau orice alt adjectiv pe care ni-l mai atribuie lumea. Pentru cei care știu unde vin, experiența este benefică prin faptul că reușesc să conștientizeze ceea ce am spus mai sus și primesc informații direct de la sursă, adică de la noi, chelnerii, cărora ne pot adresa orice întrebări, de la cele mai simple până la cele mai importante. Ca o ultimă specificare, știu că nu toți oamenii care văd ne consideră ciudați, anormali, dar unii da, iar eu în rândurile de mai sus mă refer la acei „unii”. Răspunsurile date nu au în vedere victimizarea și sper să nu fie percepute astfel, dar sunt lucruri reale care se întâmplă, pentru că ne ciocnim destul de des de acei „unii”, și poate li se mai schimbă percepția despre nevăzători și despre persoanele cu dizabilități în general”.

Interviu cu Cristina Kubaș (colegă, anul II, actorie, Trupa ARC)

„Să trăiesc pentru câteva ore sau chiar pentru o zi întreagă în întuneric total, în beznă – asta scriam într-o zi, acum un an, în agenda personală, la secțiunea lucruri pe care să le încerc măcar o dată în viață. De ce? Descopăr tot mai des că m-am obișnuit atât de mult cu tot ce am primit gratis de când m-am născut (auz, miros, gust, pipăit, văz), încât uit să mă mai bucur de ele din plin, ca atunci când am fost copil. Cu cina pe întuneric mi-am semi-bifat un experiment pe care vreau să-l încerc cât trăiesc. Și cina a fost una specială, alături de cinci persoane nevăzătoare, printre care și reprezentantul Asociației Nevăzătorilor din Cluj-Napoca.

Mă urmăresc și acum cuvintele spuse de acesta înainte să înceapă experimentul: acum vă închideți ochii exteriori și vi-i deschideți pe cei înteriori. Și m-am văzut pe mine, pe toți intrând în sălița de la Maidan, în șir, ținându-ne unii de mâini, alții de umerii celui din fața noastră. Am văzut fața de masă albă pe care se afla platoul cu mâncare fețele colegilor care pipăiau mâncarea, încercând să deslușească ce au în farfurie. M-am văzut pe mine rușinată când duceam furculița cu cuș-cuș pe lângă gură sau când o aduceam goală la gură. Am văzut cum a început să danseze lumea, la un moment dat, sau fețele pline de zâmbete și de râs după prima oră a experimentului. Am văzut cufărul și fata frumoasă cu părul blond din povestea spusă de domnul profesor Odangiu după desertul savurat. Am văzut toate aceste lucruri, cu toate că ochii mei erau acoperiți cu o mască neagră, iar sala avea toate colțurile astupate cu bucăți groase de carton. Am văzut-o pe ea, pe Andreea, una dintre persoanele nevăzătoare lângă care stăteam la masă și care, de altfel, alături de celelalte patru persoane nevăzătoare, era ghid de-al nostru, al persoanelor văzătoare, lipsite de văz pentru câteva ore. Am asaltat-o cu întrebări de toate felurile. Îi place mult să scrie, citește, are Facebook și i-ar plăcea să învețe să croșeteze. Și este un ghid foarte bun. A fost pentru noi călăuză, deschisă la orice întrebări, mereu aproape să ne ajute la turnatul sucului în pahar, la adusul unui șervețel, la condusul pînă la baie… Era mereu acolo pentru noi. Și aveam imaginea unei Andreea a imaginației mele, întrucât am văzut-o fizic, cu ochii exteriori, abia după ce timpul experimentului s-a scurs. A fost impresionant să pot să văd cu ochii interiori, întâi, apoi cu cei exteriori. Orele s-au scurs cu o rapiditate de necrezut, timp în care ne-am testat pe noi, am învățat lucruri despre noi și despre ceilalți și ne-am bucurat ca niște copii. Ochii ne-au luat o pauză. Ne-am liniștit. Aveam nevoie de asta.

De aceea, când a venit momentul să îmi scot masca de pe ochi, în interiorul meu ceva spunea: Nuu! Stați, vă rog! Încă un sunt pregătită. Mai am nevoie de un timp în liniștea asta. M-a uimit și pe mine acest gând pe care l-am avut. Apoi mi-am adus aminte că pentru mine este o alegere să stau în liniștea asta sau nu, dar în jurul meu sunt unele persoane condamnate la acestă liniște tot restul vieții, o liniște care, dacă devine un mod de a trăi, atunci poate fi insuportabilă.

La sfârșitul experimentului l-am surprins pe Gică, un alt prieten de-al nostru nevăzător, cum spunea într-un interviu că lumea are preconcepția că snițelul este maro. Dar de ce nu poate să fie și albastru? Ei bine, pentru unii dintre oameni snițelul poate fi și roz, verde, în culorile curcubeului…

Cum ar fi dacă azi șnițelul ar fi maro, mâine mov, iar poimâine argintiu?”

Interviu cu Iulia Bouroșu (colegă, anul II, actorie, Trupa ARC)

„A fost o experiență foarte interesantă pentru mine, deoarece m-am adaptat foarte repede la lipsa vederii și mi-am creat o hartă mentală a locului. La un moment dat, am uitat că vorbesc cu persoane nevăzătoare și cu colegii mei. Ceea ce vreau să subliniez este cât de impresionant mi s-a părut că nu am vărsat apă din greșeală când am umplut paharul. Noi, cei care vedem, avem capacitatea de a percepe lumea din jurul nostru într-un fel, dar persoanele nevăzătoare o fac având anumite simțuri mult mai dezvoltate. Mi se pare extraordinar că aceștia pot vedea atât de bine lucrurile prin intermediul plexului solar.

În timpul experimentului, mi-am dat seama că, deși îl vedeam pe omul din fața mea, îmi proiectam o imagine mentală a lui și a ceea ce mi-a explicat. De exemplu, când m-am întâlnit cu Alex, o persoană nevăzătoare, care mi-a indicat cum să ajung la masă, l-am văzut în minte pur și simplu, cum îmi arată traseul cu mâna. Am ajuns la locul meu și mi s-a părut ireal faptul că Alex știa exact unde stau și avea o hartă mentală a spațiului”.

La finalul experimentului

„Când oamenii se joacă de-a întrebările, apare constant următoarea: din cele cinci simțuri, de care nu te-ai putea lipsi? De văz, răspunde majoritatea. Ne-am dorit să cercetăm acestă frică universală și, în mod firesc, am mers la Asociația Nevăzătorilor din România, Filiala Cluj pentru a obține un parteneriat pentru proiectul pe care l-am numit HEBLU. Habar nu aveam că întâlnirea cu domnul Florian Rădulescu (și apoi cu alți membri ai Asociației) va duce la o serie de activități care ne-au dat lumea peste cap. Prima dintre ele, care a avut loc în seara zilei de 19 aprilie, a fost o cină pe întuneric. Întunericul ăla pe care îl tai cu cuțitul, care nu te lasă să îți dai seama unde-i susul și unde-i josul. Așadar, timp de mai bine de două ore, la MAIDAN (unde am astupat toate ușile și ferestrele cu felii groase de carton), aproximativ treizeci de persoane, văzători și nevăzători, amestecați la patru mese, am povestit, am mâncat cu celelalte simțuri, am ascultat povești spuse de Filip și muzică interpretată de Paul și, mai ales, am aflat răspunsul la întrebarea: cum e să nu vezi nimic, nimic?

Foto: Victor Sindean și Ingrid Neacșu

*** Proiectul «HEBLU» este realizat de Centrul de Creație MAIDAN și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.” ¹

¹ Sursa: Pagina de Facebook al Centrului de Creație „Maidan” - Link postare

Spectacol integral disponibil pe YouTube

Protège-Moi, o adaptare muzicală după Țara lui Gufi de Matei Vișniec, regia: Iulia Ursa

cu participarea lui Flaviu Balint în rolul Firfirică

Producție a Liceului de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” Cluj-Napoca

Într-un sat izolat, unde toți locuitorii sunt orbi, ajunge un străin care vede. Aceasta este premisa piesei Țara orbilor de Matei Vișniec, o explorare profundă a condiției umane și a percepției realității. Străinul, cu abilitățile sale vizuale, devine o anomalie și o sursă de conflict în comunitatea sătenilor, obișnuiți să navigheze lumea doar prin simțuri și intuiție.

Protège-Moi este o parabolă despre limitările percepției umane și despre complexitatea interacțiunilor sociale într-o lume în care diferența este privită cu suspiciune și frică. Matei Vișniec folosește această alegorie pentru a pune în lumină aspecte ale naturii umane și ale societății, provocând publicul să reflecteze asupra propriilor percepții și prejudecăți.

Protège-Moi, o adaptare muzicală după Țara lui Gufi (Țara orbilor) de Matei Vișniec, un spectacol regizat de Iulia Ursa, în care am jucat în liceu cu Radu Fărcane, Sara Pongrac, colegi mai mari, care au fost la rândul lor studenții profesorilor mei în generația trecută. În acest spectacol au mai jucat liceeni care ulterior au fost studenți la Facultatea de Teatru și Film UBB Cluj-Napoca: Tudor Jula (actorie); David Fărcășan (regie); Vasilica Ciocan (teatrologie).

Urmăriți-ne pe rețelele sociale!

Page updated

Google Sites

Report abuse