Ferenc Sinkó

Interviu cu Filip Odangiu și Ferenc Sinkó

În anul 2022, Facultatea de Teatru şi Film a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca aniversează treizeci de ani de la înființare. La TVR Cluj, publicul poate urmări un serial cuprinzând imagini de arhivă şi interviuri actuale, care prezintă istoria celor treizeci de ani. Toate episoadele seriei Teatru 30 vor fi difuzate la TVR Cluj, în fiecare duminică, de la ora 20:00. Serialul constituie o mărturie a istoriei academice clujene, înfățișată prin portrete ale profesorilor Ion Vartic, Miriam Cuibus, András Visky, Miruna Runcan, Liviu Malița, Filip Odangiu, Ferenc Sinkó și Ionuț Caras, alături de portretul actorului Ioan Isaiu (absolvent al primei promoții a facultății clujene) și al studentei Ioana Pitic.

Mișcarea sinelui și lucrul cu actorii

Cătălin-Mihai Pecingine-Bădescu, un interviu cu Ferenc Sinkó

Mihai Pecingine: Ce fel de întrebare ţi-ar aduce bucurie, într-un interviu? 

Ferenc Sinkó: Prima întrebare care îmi vine în minte este: «cum eşti»? Pentru mine e un punct de pornire. 

Mihai Pecingine: Atunci dă-mi voie să te plagiez: cum eşti? 

Ferenc Sinkó: Sunt obosit, dar e o oboseală ca după o premieră, oboseală care nu doare, nu te pune la pământ. Mai mult o oboseală de împlinire. Chiar asta simt. O oboseală egală cu un sentiment de bucurie, cumva chiar de succes. Suntem după patru zile de workshop în care m-am ocupat de ceea ce îmi place cel mai mult: să urmăresc oamenii, să urmăresc reacţiile, să propun şi să văd cum acele propuneri explodează în ceilalţi, ce impact au. Asta întotdeauna mă bucură şi mă pune într-o stare de atenţie ascuţită. Dar totodată e un du-te vino, e un schimb de vibe şi stare, care pe mine mă încarcă. Aici, la Teatrul Naţional Aureliu Manea Turda, am putut să exersez din plin. Am avut şi o plasă de siguranţă, fiindcă participau şi oameni pe care îi ştiam, pe care mă puteam baza. Mă cunosc, îi cunosc şi ştiu că sunt deja câţiva convinşi de ceea ce era de făcut. Dar în mare parte erau oameni noi, pe care urma să pun radarul, un radar cât mai invizibil, cât să nu se prindă că sunt sub lupă. 

Despre artişti, public, şi învăţarea continuă 

Raul Coldea, un interviu cu  Ferenc Sinkó, Simona Deaconescu, Alina Nelega, Theodor-Cristian Popescu

În toamna anului 2018, la Reactor de creaţie şi experiment s-a derulat Reactor Lab, un cadru de studiu şi lucru aplicat pentru îmbunătăţirea metodelor de creaţie în teatrul pentru tineri. Proiectul a cuprins o stagiune dedicată, o cercetare sociologică a publicului Reactor, precum şi ateliere pentru artişti şi public. Evenimentele au inclus atelierul de mediere culturală Framework - un spaţiu de dialog despre teatru şi societate dedicat spectatorilor, spectacole gratuite pentru publicul tânăr, precum şi o serie de ateliere dedicate artiştilor clujeni, conduse de Alina Nelega (dramaturgie), Theodor-Cristian Popescu (colaborarea actor-regizor), Ferenc Sinkó (performance) şi Simona Deaconescu (dans). I-am întrebat pe cei patru artişti cum se poziţionează în legătură cu modalităţile pe care le au la îndemână artiştii pentru a se apropia de spectatori şi ce fac pentru învăţarea lor continuă în domeniu.

Aş număra câţi absolvenţi sunt fericiţi, nu câţi sunt angajaţi prin teatre - Ferenc Sinkó

Reactor: Să începem direct: ce te supără sau te enervează, poate, la studenţi sau la proaspăt absolvenţi? 

Ferenc Sinkó: Nu mă enervează, dar mă întristează mai degrabă, faptul că sunt foarte puţini care au o voce proprie. Sunt puţini care vor altceva sau care îşi dau seama că se poate şi altfel şi se mai şi oftică atunci când nu merge treaba aşa cum au învăţat ei că ar trebui să meargă. Am avut şi am studenţi care pur şi simplu nu sunt ei ca fire din sistem şi atunci trebuie să vorbeşti cu ei şi să le spui că sunt şi alte lucruri. Nu trebuie neapărat să fii star. Nu trebuie să fii vedetă. Să iei Uniterul. Să rupi! Şi pentru că multora nu li se întâmplă să fie pe val, devin nefericiţi. Devin sclavi. Iar asta e o problemă care vine din şcoală, unde nu sunt învăţaţi să se uite şi în stânga şi în dreapta. De multe ori îl urmează pe maestru. Unora le iese aşa. Au noroc, au şanse şi sunt luaţi ca un aluat şi modelaţi. Dar... ar trebui să se modeleze şi singuri şi să îşi aleagă să aibă o voce a lor.

Interviu pe mai multe voci 

Lucia Mărneanu, Kata Bodoki-Halmen, Leta Popescu și Ferenc Sinkó în dialog cu Mirela Sandu

Ferenc Sinkó: Eram la un pahar de vin cu Kata, la Fabrica de Pensule, după premiera unui spectacol la care lucraserăm împreună. Kata avea un machiaj extrem şi uitându-mă la ea, am întrebat-o dacă nu ar vrea să facem un spectacol împreună. Îi promiteam ei, încercând în acelaşi timp să mă stimulez şi pe mine. I-am propus să apară pe scenă, că tot nu avusese încă ocazia, într-un one woman show despre ea, aşa cum arată şi gândeşte ea, şi lumea ei. A fost o perioadă de câteva luni în care ne-am întâlnit cu regularitate, am povestit, am încercat diverse lucruri. Apoi am abandonat proiectul din lipsă de finanţare.