BALCONUL DE BLOC
Exista o asemanare intre rolul balconului si cel al prispei taranesti originare: spatiu de legatura intre exterior si interior, zona de tranzit in care se aduna o idee a spiritului ca arhitectura construita cu o functiune ce precede una majora, de pilda a locuintei. Sensul principal al experimentarii functiunii acesteia este inversat, in cazul balconului, prin asociere si supralicitare ironica cu o cromatica ideologica comunista. Pentru ca, deopotriva cu sensul de consumare a functiunii prispei taranesti, dinspre exterior catre interior si viceversa, cel al functionarii balconului de bloc este dublu. Motivul este insasi necesitatea din care el si-a capatat legitimitate in planul construit: evadarea din constrictia anvelopantei inhabitate, intr-un spatiu dincolo de; un spatiu care beneficiaza de siguranta habitatului, care il si naste, dar care ofera celui caruia ii este dedicat, construit, ridicat, si alternativa eliberarii proxime, a experimentarii exteriorului, a dozei de libertate, sansa depasirii unei conditii ca un dat; usa catre afara reprezinta, analogic, reperul unei destinderi intr-un moment de cumpana, de restriste, de incarcare emotionala in tensiune – descoperirea unui decupaj parietal deasupra caruia scrie iesire atunci cand iesirea este singura necesitate, singurul remediu. In cazul cladirilor inalte, balconul comunist isi depaseste chiar propria conditie, cea nominala, deschide perspectivele, (iti) elibereaza vizual contextul, inlatura planul dincolo de care nu poti trece, dincolo de care nu te poti plasa pentru lansarea intr-o perspectiva larga asupra imprejurimilor: o contrapunere pe linia ideologiei din care a prins identitate. In acelasi timp, rolul balconului unei cladiri inalte - in special al celui deschis, dar si al unuia inchis care iese peste perimetrul suprafetei construite - este de a penetra exteriorul, stratul de aer imediat care incumba vertical[it]a[tea] cladirii, si de a-l dezizola de interior. Receptat in plina dinamica a devenirii sale volumetrice, balconul culiseaza – ca un sertar – din corpul cladirii si aspira exteriorul catre interior. El ancoreaza, asa, obiectul de arhitectura in sit si - prin geometrie, ritm ori ambele - in contextul larg. Iata, asadar: balconul de bloc, decazut in derizoriul facil al deraderii, identificabil, oricand, sub metafora senzitiva a inversarii consistentelor (cladirii si spatiului in care ea vibreaza); balconul de bloc, adunandu-si forma in gesturile controlate ale unei compozitii sub legitimitatea limpede a geometriei; balconul de bloc recuperat estetic si fuctional, metaforic si formal; fara limite, delimitat.
copyright 2016 © Sorin Alex. Ailincai
EXCESUL CA ADRESARE REFLEXIVA IN PUBLIC
Exista un efect de compensare a excesului de argument subiectiv in zona bunului simt. Monumentul Revolutiei din piata cu acelasi nume isi afla, la autor, un suport de explicatii. Izolat de simtul comun, el poate rezista, se poate mentine vertical spre seama. Daca il dezvelesti, insa, catre contextul in care sta incris, ca, de altfel, monumentul caruia i se datoreaza, suportul acesta explicativ devine ciudat, nepotrivit, ineficient. Ca exemplu, imi construiesc in metafora un scenariu de varianta la acest monument, asemenea originalului: alaturea de corpul actual, deja construit spre permanenta urbana, imaginez o macara cu o bila dintre acelea folosite la demolari prin desenele animate, utilaj care loveste in monument, eventual cu o recurenta regulata, perpetua. Simbolica: cea a monumentului initial – neschimbata (oricare ar fi ea); cea a monumentului cu altoiul de macara: disputa derivata in imediat din variatele evaluari / receptari artistice, estetice, ale acestui nou-nascut produs cu adresare publica. Pe urmele simbolicului strict, in baza aceastei explicatii acum s-ar putea dispune legitim aducerea in piata a macaralei cu bila pentru demolari, fie ea chiar una dintre acelea folosite in desenele animate. In respect fata de bunul simt inteles ca simt comun, cel care-ti aminteste de confortul prin imanenta necesar urbei, altoiul cu macaraua trebuie sa ramana strict in planul ideatic. Cred ca acelasi context (ipotetic) pentru monumentul insusi s-ar fi potrivit mai bine actualului ampasament al sau decat se potriveste acest actual amplasament siesi, astazi. Pentru cine are urechi de auzit si ochi pentru potrivit, randurile de mai sus nu reprezinta o judecata de valoare ci reflectarea ortografica a unui mecanism de intelegere.
copyright 2016 © Sorin Alex. Ailincai
DESPRE MATERIAL CA SENZATIE
Deunazi am pasit, nesigur, peste pardoseala lucioasa a unei banci. La fiecare miscare imi depaseam aceeasi teama de a ma prabusi alunecandu-mi gumele, hilar, pe negrul de granit sticlos in joc discret de mozaic. Simteam raceala lui pana la pielea talpilor, sub excluderea iminenta a oricarei familiaritati, respins reflex dincolo de luciul strict al suprafetei. Eram usor, pluteam, purtat la pas, pe suprafata de contact a unei pardoseli din piatra, ca de apa, incremenita ferm contra oricarei forme de acomodare. Nu trebuia si nu puteam sa stau. Eram acolo pasager, ajuns anume pentru urgenta unei nevoi precise si atat. De jos mi se reamintea prin mine insumi, intors doar in imagine si descarcat spre negru de fiece caldura ori nuanta, ca nu e momentul sa zabovesc pentru ca s-ar putea sa cad, ca nu am cum sa ma familiarizez pentru ca orice pantrundere e imposibila: puteam, numai, sa trec, purtat de necesar precum reflexia de propria-mi consistenta. Oricum, imi implineam curajul de-a-mi controla miscarile, ajutandu-ma de-apropierea unei intrebari ca detasare: cum sa ma simt in siguranta intr-o banca in ale carei spatii pamantul refuza sa imi ramana sub picioare?
copyright 2016 © Sorin Alex. Ailincai