VISEU DE JOS – SCURTA MONOGRAFIE
Aşezările omeneşti din întreg Maramureşul istoric au o calitate extraordinară:cu foarte mici excepţii, din veacul al XIV-lea încoace, ele sunt aşezări stabile în vetrele de întemeiere sau foarte aproape de acestea, păstrându-si numele de-a lungul secolelor. Şi comuna Vişeu de Jos are o istorie scrisă de peste 600 ani. Apare în documente la 2 februarie 1365 într-o „Diplomă privind moşia lui Bogdan Kethuysso” „cele doua Vişae” adică Vişeu de Jos şi Vişeu de Mijloc, „Felsev Viso”-Vişeu de Sus fiind atestat documentar cu 100 de ani mai târziu -1468. Însă, dovezi de locuire a zonei Vişeului există încă din neolitic, antichitatea demonstrându-ne că suntem urmaşi ai dacilor.
Numele localităţii are ca origine cuvântul WYSSO care înseamnă miros de animal sălbatic: bizon, zimbru.
Vişeu de Jos, de-a lungul veacurilor a avut mai multe denumiri, diferite între ele mai mult în ceea ce priveşte scrierea, în funcţie de limba oficială folosită. Astfel, în 1365 s-a numit Két-Viso, Ketwyssan, în 1385 Viso inferior, în 1390 Visso sau Vyso, în 1453 Utraque Viso(Două Vişae), în 1476 Also Viso, în 1480, Alsso Visso, în 1828 şi 1851 Also Visso, iar din anul 1918 Vişeu de Jos ( C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania , vol.II, Ed. Academiei 1967- pag. 252).
Din punct de vedere geografic, comuna Vişeu de Jos este situată în partea de sud-est a Depresiunii Maramureşului, statornicită pe ambele maluri ale râului Vişeu (atestat documentar in 1353) care străbate localitatea de la est la vest, la o distanţă de 117 km de reşedinţa judeţului, Baia Mare şi la o distanţă de 6 km de oraşul Vişeu de Sus,la o altitudine medie cuprinsă între 400 si 1000 m, având o suprafaţa de 5.600 hectare. Relieful predominant îl reprezintă dealurile, înconjurate în exterior de culmile munţilor Maramureşului, Rodnei şi Ţibleşului.
Comuna Vişeu de Jos este compusă dintr-o singură localitate, fără sate aparţinătoare; se învecinează la est cu oraşul Vişeu de Sus, la sud cu Săliştea de Sus, la sud-vest cu Bogdan Vodă, la est cu Rozavlea, la nord-vest cu Leordina, iar la nord cu Ruscova şi Poienile de Sub Munte.
Din datele informative primite de la oamenii vârstnici din comună, vatra satului Vişeu de Jos a fost in locul numit „Podul Morii”, între Valea Morii, râul Vişeu şi Sub Dumbravă, unde ar fi rămas până în jurul anilor 1600-1650, acolo existând şi o biserică din lemn . Astăzi, locul este marcat printr-o cruce numită, “Crucea de pe podul Morii”.
Legenda schimbării vetrei satului, transmisă din generaţie în generaţie, spune că acolo oamenii erau “pociţi de Fata Pădurii” şi mureau în număr mare.
Actuala vatră a satului a fost aleasă după sfatul vrăjitoarelor între patru ape, patru guri de văi:Valea Drăguiesii, Valea Secăturii, Valea Ghemii şi Valea Porcului, care ar fi împiedicat intrarea Ciumei în sat. Tot în acest scop vatra satului a fost “croită” de jur împrejur cu o brazdă de plug trasă de trei perechi de boi, fiecare pereche din boi, gemeni , brazda fiind sfinţită de un preot însoţit de slujitorii bisericii.
După aşezarea satului în actuala vatră, s-a construit în 1700 o biserica din lemn care a existat până în 1893, când a fost dăruită comunei Botiza. Biserica nouă s-a ridicat între anii 1884-1893 fiind construită din piatră extrasă din locurile numite Sub Dumbravă şi Cornul Dumbrăviţii, de pe hotarul comunei noastre.
Referitor la dezvoltarea demografică a localităţii noastre, în anul 1881 existau un număr de 2563 locuitorii în mare majoritate români, evreii, declaraţi germani, fiind pe locul secund (438 persoane). In prezent localitatea are o populaţie de 5886 locuitori.
Ocupaţia de bază a populaţiei a fost creşterea animalelor şi în mică măsura cultivarea pământului. În timp activitatea s-a diversificat în raport cu nevoile sociale, ajungându-se în prezent la o paleta vastă de activităţi: transport feroviar şi rutier, silvicultura, exploatarea şi prelucrarea lemnului, mica industrie şi prestări servicii etc.
În localitatea noastră se păstrează nealterate obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, existând preocupări în domeniul confecţionării obiectelor artizanale specifice portului local.
Datorită potenţialului economic, social-cultural, spiritual, datorită hărniciei şi ospitalităţii locuitorilor,comuna noastră este recunoscută ca una din cele mai frumoase aşezări ale judeţului Maramureş.
Prof. Tomoiagă Anca
Scurt istoric - Şcoala noastră
Un eveniment important pentru dezvoltarea cultural educativă a comunei Vişeu l-a constituit construirea în 1700 a unei clădiri din lemn ,pentru şcoala comunei , cu limba de predare română. Era o clădire mică cu ferestrele din patru ochi fiecare , cu două clase întunecoase şi o tindă la mijloc din care se intra în stânga şi în dreapta , în cele două săli.
În ajunul primului război mondial în anul 1910 pe locul vechii şcoli se construieşte din piatră clădirea şcolii primare , “în preţ de 12000 coroane , care a fost in acel timp una dintre cele mai frumoase clădiri de şcoală din Maramureş , fiind frecventată de 75 de elevi”(A.Koman,”Documente istorice maramureşene”,1937, pag.61-63).
Pentru crearea condiţiilor optime de învăţare şi culturalizare a maselor ,în Vişeu de Jos s-au construit cu sprijinul statului şi contribuţia sătenilor două corpuri mari de şcoală , unul în 1962 şi altul în 1968 , o clădire mai mică pentru şcoală în cătunul Danova în anul 1969 , iar în 1961 căminul cultural , unde a fost amenajată o bibliotecă sătească ce cuprindea 5800 de volume.
În ceea ce priveşte numărul elevilor, acesta a crescut în anul 1935 de la 75 la 200 , iar numărul învăţătorilor s-a mărit la 4. Între anii 1938-1939 ia fiinţă clasa a V-a pentru ca în anul şcolar 1939-1940 numărul elevilor să ajungă la 279 , clădirea şcolii dovedindu-se neîncăpătoare pentru noul număr de elevi. Deşi învăţământul era obligatoriu , mulţi copii rămâneau neşcolarizaţi sau cu cele 4 clase primare neterminate din cauza faptului că locuiau pe văi sau pe dealuri , departe de centrul comunei.
În jurul anului 1943 , cu toate că predarea se face în limba română, istoria şi geografia Ungariei trebuiau învăţate şi în ungureşte , iar învăţătorii în mare majoritate români nu îndrăzneau să le vorbească copiilor decât în maghiară.
Munca de educaţie şi ridicare a nivelului cultural a continuat fără întrerupere , iar numărul cadrelor didactice a crescut proporţional cu numărul de elevi. Dacă , de pildă în anul 1944-1945 erau două cadre didactice la 67 elevi , care învăţau în două săli de clasă (şi o sală de grupă frecventată de 20 de copii) în anul şcolar 1950-1951 erau 17 cadre didactice la cei 477 de elevi , in 1959-1960 erau 25 de cadre didactice la 640 de elevi , in 1968-1969 erau 41 cadre didactice la 850 de elevi , în anul 1971-1972 erau 43 cadre didactice la 808 elevi care învăţau în 14 săli de clasă , un laborator de biologie o grupă de grădiniţă , dispunând şi de o bibliotecă şcolară cu 1301 volume. În anii 80 şcoala dispunea de 15 săli de clasă , 2 ateliere , 2 laboratoare , 4 cabinete (limba română , matematică , ştiinţe sociale , geografie) , o bibliotecă şcolară cu 5699 volume şi era frecventată de 837 elevi îndrumaţi de 47 cadre didactice (8 educatori ,18 învăţători , 21 profesori). Între anii 1982 si 1992 la şcoala noastră au funcţionat şi clasele a IX-a şi a X-a. Numărul de elevi a fost cuprins între 839 şi 905 conduşi de 45 de cadre didactice. Din 1993 până în prezent, şcoala a fost frecventată de preşcolarii şi de elevii claselor I-VIII .În anul 2005 a fost inaugurat CENTRUL DE DOCUMENTARE ŞI INFORMARE de un real sprijin atât elevilor cât şi cadrelor didactice. O parte din volumele existente în acest centru a fost donată de domnul profesor Hapca Ioan, în total dispunând de aproximativ 10000 de cărţi.
Prof. Tomoiagă Anca