Sub Iezerele Haneșului, creasta Munților Lotrului, Castel Dobrun, Voineasa

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

 

Doream de mult să mai umblu pe poteca ce ducea spre Piatra Albă (https://sites.google.com/site/romanianatura45/home/carpatii-meridionali/lotrului/muntii-lotrului-creasta-de-vest ), pe unde intri pe poarta din nepătrunsul pădurii de jneapăn de lângă Iezerele Haneșului (https://sites.google.com/site/romanianatura45/home/carpatii-meridionali/lotrului/muntii-lotrului-creasta-de-vest). Ochiurile de apă întunecate, aruncate în marea de jneapăn care le înconjoară și în care doar soarele ajuns deasupra lor aruncă raza de lumină care le trebuie să strălucească odată ‘n zi. O singură dată am mai urcat pe poteca ce se întuneca mai întâi prin pădurea de brad și apoi prin jneapănul fremătător. Și când le depășeai pe amândouă, lumina unei zile însorite se abătea peste hornul pietros care învingea ultimul obstacol ce-ți stă în cale înaintea platoului întins al plaiului care domină creasta Munților Lotrului (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/lotrului).

13-14 august 2004. Acum doream să urc la Castel, la Vârful Dobrunului (https://sites.google.com/d/1IJ4S41YF-emkLO3V_df8nK1saqGgbtHU/p/1U8tgIxjywsvOxXLhTZZMw3CHXE0tkZcx/edit) și de acolo să întruchipez drumuri către vârfuri din creasta Lotrului. Am ajuns la Voineasa, ca de obicei cu autobuzul. Apoi pe vale în sus, până la gura Pârâului Pietrelor. Acolo am întâlnit primul om. Aștepta pe o piatră, doar-doar o veni vreo mașină care să-l ducă unde vrea. Plec mai departe și îi las mesaj: ,,dacă ajunge din urmă o mașină, să mă ia și pe mine“.

Pe drum, căldura pune stăpânire pe vale și transpir de mama focului. Când nu mai aveam mult până să ajung la locul unde se desprinde poteca spre Dobrun - Valea Pietrelor, mă ajunge din urmă mașina pe care o aștepta omul meu. Mă iau cu ei și aflu că se îndreaptă spre Valea Haneșului. Aflu că acum este la cabana locurilor și pădurarul iar casa de acolo este deschisă. Îmi schimb repede planul și urc cu ei. Găsim pădurarul locurilor la Gura Balindrului și urcăm împreună până la cantonul din Valea Haneșului. Rămân acolo peste noapte. Până să vină muncitorii cu care urma să împart camera de dormit, ajut un copilandru, nepot al unuia dintre tăietorii de lemne, să prepare o salată de vinete și constat că sfaturile mele au dat roade. Salata a ieșit, doar că am uitat să pun puțină sare. Mă plictisesc în cabană și ies să studiez împrejurimile. Mă tot întreb dacă există poteci care să scurteze serpentinele pe care le face drumul. Și până la urmă găsesc una. Spre seară vin patru muncitori, care apreciază efortul culinar al nepotului. La masă, muncitorii sorb cu nesaț dintr-o sticlă cu țuică cu miros puturos, cu care mă îmbie și pe mine și nu se lasă până nu mă fac să sorb și eu. Unul mai șugubăț, referindu-se la masa pe care o iau pe apucate: ,,200 gr înainte și 300 gr după“. Asta ca să-mi justific durerea de cap de peste noapte.

Vine dimineața, cam înnourată. La 6,30 sunt gata de drum și ies pe ușa cabanei. Muncitorii dorm mai departe. Mă întreb dacă să o iau pe scurtătura descoperită de cu seară sau să merg mai bine pe drum. Până la urmă mi se pare mai sigur pe drum. După câteva zone noroite de exploatarea forestieră ajung la drumul bun, așa cum îl știam de când fusesem pe aici cu ceva ani în urmă. Pe ultima parte a drumului zăresc undeva departe Vârful semeț al Cristeștilor (https://sites.google.com/site/romanianatura45/home/carpatii-meridionali/lotrului/muntii-lotrului-creasta-de-vest), către care mă îndrept cât pot de repede. Mai am însă cale lungă. Înainte de ora 8 ajung la ramificația de sus a drumului. Acolo era altă dată o casă, din care acum nu se mai vede nimic. Până aici făcusem 1½ oră. Apuc la stânga cam temător că nu voi găsi poteca pe care trebuie să urc. După 50-60 m găsesc poteca cea bună. O iau spre dreapta, străbat perdeaua de brazi. Urc pe drumeagul vechi, năpădit de iarba mare a locurilor. În scurtă vreme ajung în poiana pe care o cunoșteam bine. Aici poteca își pierde urma prin iarba mare. Până la brâu îmi ajunge iarba care înrourată, mă umezește zdravăn. Simt poteca mai mult pipăind cu bocancul prin iarbă. Șanțul ei se mai simte încă și bocancul intră numai bine în făgașul adânc. Spre dreapta știu că se află lăsătoarea oilor, croită prin jneapăn, pe care-l văd în față, amenințându-mă cu perdeaua compactă. Găsesc o lăsătoare și sunt de-a binelea fericit. Depășisem cel mai însemnat obstacol al drumului. Sunt pe lăsătoarea de oi, acum neîntrebuințată și năpădită de iarbă. Dar calea este presărată de cioate de jneapăn, tăiate de mult, îmbătrânite și nu mi-e teamă că mă voi rătăci. Urc domol, fără prea mare efort și Vârful Cristești se apropie văzând cu ochii. Când aproape să pun mâna pe vârf, în loc să o iau spre dreapta, pe lăsătoarea care m-ar fi scos ușor spre creastă, apuc la stânga. Curând mă împotmolesc în jneapăn. Mă întorc, revin și iar sunt obligat să mă strecor prin crăcile jneapănului. Văd în față un vâlcel înierbat care pare să mă scoată în apropierea vârfului. Acolo vreau să ajung. Pare aproape, dar încâlceala jneapănului pare să nu se mai sfârșească. Descopăr blocuri de stâncă îngrămădite pe coasta muntelui și intuiesc că pe acolo crăcile de jneapăn sunt mai rare. Pe acolo urc dar panta este și mai mare și sus, la plaiul de sub vârf, ajung epuizat. Poposesc doar la câțiva metri sub țancul pietros al Vârfului Cristești și aproape epuizat, mă prăvălesc pe iarbă. Mă uit la ceas. Făcusem până aici 3½ ore. Mă gândesc o clipă la pădurarul care îmi spusese că pot face chiar 4 ore și m-aș felicita dacă n-aș fi atât de obosit. Pe deasupra, simt o oarecare  indispoziție fizică și asta îmi reduce și mai mult forțele. Era acesta primul semnal unei crize de fiere care dădea semnalul că trebuia scoasă urgent și nici nu știu cum mi-a dat răgazul până la primul chirurg.  Stau aici ¾ oră, până mi-au dat răgaz durerile care-mi secătuiseră puterile și când mă ridic constat că ritmul pașilor mei este redus de-a binelea. Nici nu m-am gândit că din durerile pe care le avusesem puteam să nu mă mai ridic. Mă gândesc cam cât mai am de mers până la Castel, la Dobrun. Mai devreme de ora 17 nu cred că voi ajunge. Urc spre Șaua Ștefleștilor (https://sites.google.com/site/romanianatura45/home/carpatii-meridionali/lotrului/muntii-lotrului-creasta-de-vest), apoi trec pe sub vârful cu același nume. În cale întâlnesc vechile borne ale frontierei din 1916. Am astăzi o vreme splendidă, cu soare mult și nori cât să decoreze cerul. Luasem cu mine pentru apă doar o sticlă de 0,5 litri și se termină curând. Mă gândesc că doar în Șaua Balindrului aș putea să găsesc apă și parcă mă chinuie setea de pe acum. Trec de Muchia Haneșului și încep coborârea pe penultimul vârf care depășeste 2000 m. Mă îndrept spre șaua dinaintea Conțului Mic. Setea începe să mă chinuie și pentru că Dumnezeu face cuib la barza chioară îmi scoate în cale un loc din care izvorăște apă.  Îmi adap cu prilejul ăsta și cozorocul șepcii de pe cap. Plec mai departe puțin revigorat. Îmi propun să mă opresc în șaua amintită, dar când ajung acolo constat că timpul a trecut prea repede și nu-mi rămâne timp de odihnă. Plec mai departe. Depășesc Conțul Mic și când cobor către șaua acestuia, dinspre Conțul cel Mare, coboară un grup numeros de turiști, 8-9 omeni. Sunt bucuros că voi schimba câteva vorbe cu ei. Era trecut de ora 12 și mergeam de aproape 6 ore singur. Când se apropie de mine constat că sunt străini și aflu că se îndreaptă spre Obârșia Lotrului.

Mă despart de ei și urc către șaua dinaintea Muchiei Balindrului. E cald tare, soarele dogorește puternic. Printre jnepenii din Conțul Mare, pe poteca dinspre ei, sună mobilul. Era fiica mea. Apoi vorbesc și cu ceilalți membri ai familiei. Parcă nu mai sunt așa de singur și m-am mai înviorat. Mai am puțin și ajung în Șaua Conțului Mare. Sunt la peste 2000 m și mă gândesc că la plecarea de la casa pădurarului din Valea Haneșului îmi propusesem să urc Balindrul, chiar pe muchia sa. Mă odihnesc pe stâncile din șa și îmi amintesc că acum mai bine de 20 de ani pe aici coborâsem din Balindru, cu una din tovarășele de nădejde de munte, după ce alergasem pe muchia înaltă a acestuia, spectaculoasă în felul ei. Îmi dorisem acum să urc Vârful Balindrului dar eram prea obosit și m-am mulțumit să privesc îndelung spre înălțimea sa. Undeva către Șaua Balindrului o siluetă se profilează pe fundalul cerului. Eu plec mai departe către Șaua Balindrului, pe poteca pe care o văd înainte, făcând o curbă elegantă pe sub Balindru și Hoteagu. Trec de cele câteva tufe de jneapăn, de locuri măcinate, cu grohotiș mult, de urmele unui vechi zid de sprijin din vremurile când pe aici se perindau grănicerii graniței nemiloase din înaintea lui 1916  și ajung în șaua dintre Balindru și Hoteagu, sau poate Negovanul Mic, cum i s-ar mai putea spune. Aici îmi trag sufletul câtăva vreme. Sunt însetat și în sticlă nu mai am nicio picătură de apă. Dar vreo 100 m mai încolo dau de un izvor. Se dovedește că pe aici, când vremea este ploioasă, sunt mereu izvoare. Beau cu nesaț și mai trag o odihnă. Apoi pornesc pe coastă și caut să mă mențin pe curba de nivel care să mă scoată cu cât mai puțin efort în șaua dintre Negovanu și Jidu.

Doar deasupra bordeiului din Negovanu, sub pretextul câinilor care vin spre mine, mă opresc din nou. Dinspre bordei, urcă spre mine, potolind câinii, unul dintre ciobani. Om așezat, cu vorbă molcomă ca toți ardelenii. Schimb câteva vorbe cu el și-mi spune că nu cu mult timp în urmă trecuseră pe aici doi turiști care și ei coborau spre Dobrun. Mai am până acolo cale lungă și deși aș mai fi stat de vorbă mult și bine, îmi iau picioarele la spinare și plec mai departe. Încep să număr vârfurile pe lângă care trec. Mai întâi ajung în locul mlăștinos din Șaua Negovanului. Apoi urc poteca până sub Vârful Jidului. Când ajung lângă el, cobor puțin, dar am grijă să rămân pe curba de nivel care să mă scoată la bordeiul de mioare de sub Vârful Dobrunului, lângă izvorul pe care încă de mult îl visam. Mai întâi trec printr-o șa mlăștinoasă, apoi pe  sub vârful ce precede Dobrunul și pe sub stâncăriile frumoase de sub acest din urmă vârf și în sfârșit ies exact la izvor. Aproape mă târăsc lângă el și cu mare greutate scot sticla din rucsac. Cred că beau un litru de apă și tot nu-mi potolesc setea. La criza din zori nici măcar nu mă mai gândesc, considerând-o ca una de crampe mai obișnută. Căldura teribilă de peste zi își spune cuvântul. După ce mă satur de apă stau și mă odihnesc. Până la urmă plec cu gândul de a ocoli stâna Dobrunului. Totuși mă apropii de ea, dorind să întreb de cei doi turiști din ‘naintea mea. Mă simt câinii și trebuie să mă opresc. Apare un ciobănaș, care-mi vorbește de alți doi turiști care veneau de pe drumul de sub munte și tot la Castel mergeau. Mai stăm de vorbă și până la urmă, agale, mă îndrept către ultima porțiune de drum, spre Castel. Urmăresc drumul din fața mea și văd pe pământ urme de bocanc proaspete. Pe scurtătura spre Castel le văd din nou dar când ajung acolo nu găsesc pe nimeni, ușile sunt ferecate, deși pe afară sunt semne că cei de aici nu sunt departe.

Mă uit la ceas. Este ora 17,15 p.m., trecuseră 11 ore de când plecasem de la casa pădurarului din Valea Haneșului. Pe prispă e o bancă. Scot sacul de dormit și mă întind. Până la urmă vine soția pădurarului, care-mi deschide ușa camerei unde mă voi odihni. Beau un pahar de lapte și unul de lapte covăsit, mai schimb două vorbe și mă duc să dorm. Povestesc celor de aici, că și dacă nu venea nimeni la canton, eu nu plecam mai departe, mă strecuram în sac și dormeam pe prispă. Când am adormit era trecut de ora 18. Până a doua zi n-am ieșit din pat, deși trecuseră mai bine de 12 ore de somn.

Dimineața, odihnit, stau de vorbă cu amfitrionii, mai beau un pahar de lapte și o iau la drum pe poteca de sub canton. Aflu de la soția pădurarului că nu mai au de gând să stea și anul viitor pe aceste meleaguri. Situația nesigură a pădurii, aflată acum într-un proces nesfârșit, nu le mai dă siguranța posturilor. O dată cu plecarea lor, îmi spunea femeia, poteca pe care urma să merg acum avea să se piardă. Doar ei mai urcă pe aici cu calul sau cu animalele. De altfel niște turiști plecați pe potecă s-au întors, încurcându-se pe ramura coborâtoare. Poate or fi fost turiștii care lăsaseră pașii de mai de sus. Eu mă dau mare, nu pot să mă rătăcesc. Dar după ce trec și de a doua poiană cu bulbuci, acum năpădită de bălării, pierd poteca și mă trezesc într-un loc cu pădure tăiată de curând și fără vreo ieșire. Orbăcăesc câtăva vreme până să mă hotărăsc și mă întorc de unde am plecat.  Acolo descopăr poteca cea bună și până jos în Valea Lotrului nu mai am probleme.

Trec Lotrul pe trunchiul a doi copăcei și ajung în șoseaua pe care nu o mai părăsesc până la Voineasa. Cele două ore petrecute pe șosea au trecut repede și cu autobuzul ajung devreme la Râmnicu Vâlcea. Pe drum mă tot gândesc cum aș face să prind într-o excursie de toamnă și Muchia Balindrului și Vârful Clăbucetului, pe care le-aș mai străbate o dată. Nici măcar nu mă gândesc, că în prea scurtă vreme am să împlinesc 70 de ani.