Cartea alba - Ramtha cap. 1

CAPITOUL 1

EU SUNT RAMTHA. EU SUNT RAM CUCERITORUL, RAM DUMNEZEUL. AM FOST UN BARBAR SI AM DEVENIT DUMNEZEU. AM DEVENIT GRATIE UNUI MIJLOC ÎN ACELASI TIMP FOARTE SIMPLU SI FOARTE PROFUND. CEEA CE VA ÎNVAT, ESTE EXACT CEEA CE AM ÎNVATAT.

Eu sunt Ramtha, “Le Ram”, în limba foarte veche a timpului meu, aceasta înseamna Dumnezeu. Eu sunt prea celebrul Ram al poporului hindus, primul om nascut din matricea de femeie si din mijloc de om, care a facut ascensiunea de la acest nivel. Aceasta arta n-am învatat-o de la vreo fiinta omeneasca ci prin mine însumi, întelegând Dumnezeul viu în toate lucrurile. Mai înainte am fost omul care ura si dispretuia, care ucidea si cucerea ca sa domneasca.

Eu am fost primul cuceritor pe care acest plan l-a cunoscut. Am întreprins un foarte lung drum, un drum care a durat în total 63 de ani, si prin care am cucerit trei sferturi din lumea cunoscuta pe atunci. Totusi, cea mai mare cucerire a mea a fost propria mea cucerire.

Am învatat sa ma iubesc si sa îmbratisez totalitatea vietii, dupa care m-am ridicat cu vântul pentru eternitatea timpurilor.

Ascensiunea mea a avut loc în prezenta poporului meu, la nord-estul muntelui numit Indus. Poporul era compus din Lemurieni, din poporul Ioniei si din triburi fugite din Atalia, tara pe care voi o numiti Atlantida. Sunt descendentii poporului meu cei care în zilele voastre formeaza populatia Indiei, Tibetului, Nepalului si a Mongoliei de Nord.

Nu am trait decât o singura viata pe acest plan, sunt de atunci 350000 de ani, dupa felul vostru de a percepe timpul. M-am nascut în ignoranta si disperarea extrema a unui popor nenorocit, pelerinii veniti din tarile Lemuriei si care traiau în cartierele marginase ale Onai-ului, orasul portuar, cel mai important al Atlantidei, în sfera sa meridionala. Aceasta se petrecea în perioada numita “cei ultimii o suta de ani”. Acest pamânt dupa aceea s-a desprins si valurile l-au înghitit.

Civilizatia Atlantidei era condusa prin intelect. În Atlantida traiau oameni extrem de dotati pentru stiinte. Stiintele lor, de altfel, întreceau pe cele ale lumii moderne, caci Atlantii întelesesera principiul luminii si îl puneau în aplicare. Ei stiau sa transforme lumina în energie pura. Ei posedau chiar si vase actionate prin lumina (stiinta care le-a fost dezvaluita de entitati ce locuiesc în alte sisteme solare cu care aveau legaturi). Foarte rudimentare aceste vase, evoluau bine în aer. Cum Atlantii erau pasionati de tehnologie, adoratia lor mergea spre intelect. Astfel, într-un fel intelectul era religia lor.

Lemurienii erau foarte diferiti. Ei nu aveau tehnologia avansata a atlantilor, ei posedau doar o mare întelegere a lucrurilor spirituale. Maretia stramosilor mei statea în întelegerea valorilor invizibile. Ei adorau si visau la ceea ce era dincolo de Luna si de stele. Ei iubeau o esenta, o putere pe care au denumit-o Dumnezeu necunoscut. Si cum Lemurieii nu adorau decât pe acest Dumnezeu, Atlantii îi dispretuiau asa cum dispretuiau tot ce era progresist.

In zilele lui Ram, când eram un mic baietel, viata era dura si excesiv de aspra. În acest moment anume Atlantii pierdusera tehnologia lor, centrele din nord fiind distruse. Calatoriile în spatiu au strapuns stratul cetos care înconjura planeta voastra, asemanator aceluia care înconjoara acum planeta Venus. Stratosfera distrusa, averse de apa cadeau pe pamânt, unde s-a resimtit o racire a atmosferei. Aproape toata Lemuria si întreaga suprafata din nordul Atlantidei a fost acoperita de ape. Locuitorii din nord si poporul Lemurian s-au refugiat atunci în sudul Atlantidei.

Dupa distrugerea tehnologiei din nord, viata a devenit treptat primitiva în sud. În cei 100 de ani care au precedat scufundarea Atlantidei, regiunea meridionala a cunoscut decaderea si în curând s-a regasit în mâna unor tirani care au tinut poporul în plasa unor legi draconice. Sub înfioratoarea stapânire a acestor tirani, Lemurienii erau priviti ca balegarul Pamântului, mai putin decât câinii vagabonzi. Imaginati-va un moment ca, sunteti scuipati, ca se urineaza pe voi si nu aveti decât lacrimile pentru a va spala.

Imaginati-va ca si câinii vagabonzi au hrana mai buna decât a voastra, care mâncati orice pentru a va potoli durerile din burtile voastre. Pe strazile Onai-ului frecvent se puteau vedea copii brutalizati si femei batute si violate. Adesea se observau Atlanti trecând pe lânga un Lemurian înfometat pe strada, ducându-si batista la nas (îmbibate cu apa de trandafir sau iasomie), caci noi eram pentru ei infame creaturi rau mirositoare. Noi eram mai putin decât nimic, deseuri fara suflet si inteligenta deoarece nu cunosteam stiintific gazul si lumina. Pentru faptul ca noi nu eram înclinati catre intelectualitate, ca sa zicem asa, am fost redusi la starea de sclavie, numai buni sa lucram pamântul. Iata deci, ceea ce avea loc în anii în care m-am nascut pe acest plan. Iata ce era pe vremea mea. În ce fel de vise eram eu prins? Cel în care venea omul intelectual, arogant si prost.

Nu o condamn pe mama ca m-am nascut din tata necunoscut. Nu îl condamn pe fratele meu pentru ca nu era din acelasi tata cu mine. Tot asa n-o condamn pe mama ca eram de o totala saracie. Eram înca mic copilandru când am vazut-o pe mama scoasa în strada si batjocorita. Dupa cele întâmplate am vazut cum mamei i se marea burta si astfel am stiut cine este tatal. Am vazut-o pe mama plângând ca a trebuit sa mai apara un copil nefericit, care sa sufere ca noi în acest “pamânt al fagaduintei”!

Mama era foarte slaba. A trebuit sa am grija de ea. Plecam dupa hrana pe strazi, dupa câinii vagabonzi sau animale salbatice, mergeam noaptea târziu sa fur grâu de la cei ce posedau. E drept ca eram foarte iute de picior. O hraneam pe mama, astfel a putut sa alapteze pe mica mea surioara. Nu o condamn pe mica mea surioara de moartea mamei mele mult iubite, careia i-a supt si ultima picatura de vlaga. Imediat dupa aceasta, sora mea a avut diaree; neputând sa mai pastreze hrana în ea, viata s-a scurs din ea.

M-am dus sa adun câteva scânduri si deasupra am asezat-o pe mama si pe micuta mea sora. Apoi am plecat cu multa precautie noaptea în cautarea focului. Am spus o rugaciune pentru mama si sora mea, amândoua dragi inimii mele, dupa care am dat foc degraba scândurilor. Am vrut ca miasma sa nu-i incomodeze pe Atlanti, caci daca ar fi simtito, ar fi aruncat corpul degraba si hienele s-ar fi napustit si l-ar fi sfârtecat.

In timp ce priveam cum dispareau mama si sora mea, ura mea pentru Atlanti se îngrosa în mine pâna la a deveni un puternic venin de vipera si nu eram decât un copil. In timp ce fumul încarcat cu miros de carne arsa se raspândea prin toata valea, am început sa ma gândesc la Dumnezeul Necunoscut al poporului meu. Nu reuseam sa înteleg nedreptatea acestui Dumnezeu si nici de ce a autorizat crearea acelor monstrii ce urau atât de mult poporul meu. Ce-au facut mama si sora mea ca sa merite un sfârsit atât de josnic, cum a fost al lor ?

Nu-l dezaprobam pe Dumnezeul Necunoscut pentru lipsa Lui de dragoste pentru mine. Nici de lipsa Lui de dragoste pentru poporul meu. Nu-l dezaprobam pentru nimic îl uram ! Nu mai aveam pe nimeni, caci fratele meu a fost ridicat de un satrap si dus în stare de sclavie în aceea tara care mai târziu a primit numele de Persia. S-a abuzat de persoana lui pentru placerea satrapului, pentru ceea ce se chema satisfacerea salelor.

Eram pe atunci un baiat de 14 ani, slabit, având în el o mare amaraciune. De aceea, am hotarât sa dau batalia cu Dumnezeul Necunoscut al stramosilor mei – era singurul motiv pentru care mi se parea demn de a muri. Eram hotarât sa mor cu conditia sa o fac cu demnitate; ori în ochii mei moartea primita din mâna omului nu putea fi decât dezonoranta.

Am observat un munte înalt, un loc misterios care se contura exact deasupra orizontului, în departare. Mi-am zis ca daca exista Dumnezeu acela nu poate locui decât acolo, adica deasupra noastra, asemenea celor ce guvernau poporul nostru. Daca m-as fi urcat pe acest munte, mi-am zis eu, as putea sa-l întâlnesc pe Dumnezeul Necunoscut si sa-i declar ura ce mi-o inspira nedreptatea Sa.

Am parasit cocioaba mea si mergeam zile întregi devorând lacuste, furnici, radacini. La poalele muntelui am început sa ma catar. Dupa aceea urcam si urcam, pâna la norii, care în acel moment ascundeau ochilor mei vârfurile lor albe, în sfârsit voi da batalia cu Dumnezeul Necunoscut. Strigam catre El. Sunt un om! De ce n-as avea si eu demnitate? Si i-am cerut sa-si arate fata, dar el ma nesocoti. Eu am cazut în fund si mi-am dat drumul lacrimilor. Am plâns pâna ce întinderea alba din jurul meu îngheta din pricina lacrimilor. Când am ridicat ochii, o femeie era în fata mea, minunat de frumoasa, tinea în mâna o sabie imensa. Ea îmi vorbi, spunând: “Ram, Ram tu care ti-ai pierdut curajul, rugaciunile tale au fost ascultate. I-a aceasta sabie si fa propria ta cucerire!” O secunda dupa aceea, ea a disparut.

Sa ma cuceresc eu însami ? îmi era imposibil sa întorc lama spre mine ca sa-mi tai capul; bratele mele prea scurte nu erau nici cât teaca sabiei. Dar aceasta sabie impunatoare ma onora. Deja nu mai tremuram, ba chiar dimpotriva, ma încalzisem. Si când ochii mei privira din nou locul unde cazusera lacrimile mele, o floare crestea, o floare cu un parfum suav si cu o culoare atât de delicata încât am înteles ca însemna speranta.

Cobor din munte tinând în mâna sabia enorma. În analele poporului hindus aceasta zi este descrisa ca teribila zi a lui Ram. Un copil s-a urcat pe munte, un om s-a coborat.

Trupul meu nu mai era nici slab, nici delicat, am devenit un Ram adevarat în deplina semnificatie a acestui cuvânt. Eram un foarte tânar barbat cu o stralucire înspaimântatoare în privire si cu o sabie mai mare ca el. Uneori îmi pare ca as fi avut întelegerea înceata în aceasta existenta, caci niciodata n-am înteles cu adevarat ce facea sabia usoara atât încât sa o pot duce, ea fiind atât de imensa încât noua mâini împreuna n-o puteau tine în garda.

Din munte m-am întors la Onai. Pe câmp, în jurul orasului, o femeie ridica capul. Puse mâna streasina la ochi si ma privea, în timp ce ma apropiam. Curând toti si-au întrerupt lucrul. Carutele se oprira. Magarii zbierau. Poporul se puse sa fuga în directia mea, si atitudinea mea i-a convins caci unul câte unul îsi adunau uneltele amarâte si m-au urmat pâna în oras. Când am cerut Atlantilor sa-si deschida grânarele poporului înfometat, ei ma scuipara în ochi. Noi am deschis grânarele si apoi daduram foc la Onai. Onai arse pâna la temelii. Nici un singur moment nu m-am întrebat daca as fi în stare sa-i rapun pe Atlanti. Putin îmi pasa daca voi fi viu sau mort caci nu mai aveam nici un motiv sa traiesc. Dar, în ciuda masacrului si a incendiului, a ramas în strafundul meu o rana adânca.Ura mea nu se potolise. Am parasit orasul mergând spre munte, gândind sa ma ascund, dar poporul ma urma. Totusi, blestemam pe toti, le aruncam pietre si pe deasupra si scuipam.

“Ram, Ram”, cântau ei, purtând pe umeri ustensilele lor de câmp si baloturi pline cu grâu si conducând în fata lor turme de oi si capre. Le strigam sa ma lase în pace, sa se întoarca la ei; degeaba si totusi ma urmau caci ei nu mai aveau în ce locui.

Cum ei insistau sa ma urmeze oriunde m-as fi dus, am adunat toate aceste creaturi “fara suflet”, de diferite denumiri. Au devenit armata mea, poporul meu. aceasta era momentul în care s-a constituit marea armata a lui Ram. La început ea numara aproape 10.000 de oameni. Din acea zi m-am simtit îndemnat sa dobor tirania si sa ma fac bine respectat. Si dupa toate asediile, toate bataliile purtate, numeroase tari biruite, multimi eliberate, armata mea putin câte putin crestea si devenit celebra, apoi a devenit legenda lui Ram si armata sa.

Urmatorii 10 ani care au urmat, am ramas o entitate sub influenta constrângerii, un barbar dispretuind tirania oamenilor, uram specia umana si nu speram decât un singur lucru: a muri. Spre deosebire de un mare numar din oamenii mei, mie nu-mi era deloc frica de moarte dorinta mea era numai de a muri onorabil. De asemenea, eu nu cunosteam frica; nu cunosteam decât ura.

Pentru a sustine un atac de unul singur, fara sa ai pe nimeni nici la stânga nici la dreapta, trebuie sa fii nebun. Cel care risca asa ceva este plin de un puternic sentiment pe nume ura. Pentru dusmanii mei, eram desigur un frumos spectacol de nimicire (macar daca ar dori sa-mi faca onoarea) si ca sa primesc moartea am ales cei mai viteji opozanti. Dar vedeti voi, lipsa fricii întareste vointa de a cuceri. Astfel, am devenit un mare cuceritor.

Inainte de mine, nu au existat cuceritori, numai tirani. Eu am creat razboiul. Din toti cuceritorii pe care i-a avut acest pamânt (plan), eu am fost primul. Inaintea mea nu s-a format înca niciodata vreun grup de razvratiti ca sa lupte împotriva arogantei Atlantilor; nici unul. In furia mea si în dusmania mea care ma animau, am devenit ceea ce voi ati numi o valoroasa entitate. Stiti voi ce este un erou ? Ei bine, eu eram într-adevar. Eroul prezerva viata, el pune capat relelor vietii, cu toate ca actionând în acest fel, el creeaza fara sa-si dea seama un alt rau. Dorinta mea era de a combate tirania sub toate aspectele ei si am facut-o realmente, dar pentru a deveni exact ceea ce dispretuiam.

Eram o entitate ignoranta, un barbar, un imbecil. Si în marsul meu, timp de 10 ani am facut razboi unor nevinovati si mi-am croit drum printre multe tari cu lovituri de sabie si incendiu pâna în ziua în care am fost strapuns la rândul meu de o sabie foarte viteaza. Sângeram din abundenta. La un moment dat, când priveam cum viata se scurgea din mine pe un teren de marmura alba ca zapada, aparent fara defect, am vazut cum fluviul rosu a gasit o fisura prin care se scurgea. In timp ce eram aici pe marmura rece, privind cum sângele îmi gâlgâia din trup, se facu auzita o voce si aceasta voce mi se adresa mie, spunând “în picioare!”. Ea spuse: “în picioare!”.

Atunci, am ridicat cu greutate capul, am întins mânile înaintea mea; apoi mi-am adunat genunchii sub mine. Am ridicat fruntea, mi-am redresat si reechilibrat capul pe umeri, dupa aceea am pus piciorul stâng întarindu-l pe podea. Si, în sfârsit, adunându-mi toate fortele am pus mâna stânga pe genunchiul stâng si mâna dreapta în rana si dintr-o miscare brusca m-am ridicat. Aici în picioare, sângele curgându-mi din gura, am vazut atacatorii rupând-o la fuga. Vazându-ma pe picioare au dobândit convingerea ca sunt nemuritor.

Soldatii au asaltat orasul si au pus foc. Orasul a fost distrus pâna la temelie. Eu n-am putut uita aceea voce care mi-a ordonat sa ma scol si m-a împiedicat de a muri. În anii care au urmat, m-am ocupat ca sa-i gasesc chipul.

Oamenii mei m-au încredintat femeilor care ne însoteau, care m-au îngrijit.

A fost la drept vorbind o experienta foarte umilitoare, caci eram fortat sa le ascult si sa ma las dezbracat în fata lor. Nu puteam sa-mi fac nevoile singur. Printre altele, trebuia sa suport cataplasme rau mirositoare care constau din grasime de vulture, aplicate pe piept. (grasimea de vulture, îmi spuneam eu, nu serveste la vindecare ci la mentinere în viata; atât de cumplita era aceea miasma ca numai simplul fapt ca o respiram pastra în mine un pic de viata).

In timpul acestei convalescente, mândria si ura mea au trebuit sa cedeze din plin din pricina exigentelor supravietuirii. In timp ce-mi reveneam din cumplita rana, orice activitate îmi era interzisa; asa ca am început prin a contempla lumea înconjuratoare. Într-o zi, am observat, asadar, o batrâna femeie pe punctul de a parasi acest plan, o vedeam cum se agata cu toate puterile de o pânza. Alungita la lumina Soarelui de amiaza, o strabateau frisoane; am vazut gura deschizându-i-se si fata luând o expresie consternata, ochii i-au devenit sticlosi si indiferenti la lumina. Nimic nu misca, în afara brizei si a parului de pe batrânul ei cap.

Am început sa ma gândesc la acesta femeie si la fiul ei care a pierit si ma gândeam la marea lor inteligenta. Apoi atentia mea s-a îndreptat catre Soare, care nu piere niciodata.

Este acelasi Soare pe care batrâna l-a vazut prin crapaturile acoperisului când s-a nascut. Si tot pe el l-a observat în momentul mortii. Am privit soarele. Si, vedeti voi, el nu face caz de aceasta moarte. Si am mai privit Soarele când femeia a fost bagata în pamânt, sub un plop înalt lânga râu.

In ziua aceea, când el se culca, l-am blestemat. El parea asezat pe mantia muntilor, asemenea unei imense bijuterii arzatoare cu ochii stacojii. Am parcurs cu privirea înaltimile violacee si valea deja învelita în ceata si iata cum tepii de lumina aureau toate cele, dând iluzia frumusetii. Am vazut norii miscându-se si luând tonuri stacojii, rosu aprins si roz.

Soarele încet-încet s-a retras disparând în spatele muntilor si acestia se ridicau amenintatori deasupra orizontului, ca niste dinti gata sa muste. Ultimele raze au disparut în fata întunericului care avansa. O pasare tipa deasupra mea. Atunci am ridicat capul spre cer si am vazut ca luna se ridica palida, în cerul întunecat. Briza începu sa sufle: am simtit-o trecând prin parul meu, uscându-mi lacrimile - o greata ma cuprinse.

Eram un luptator desavârsit, care cu sabia sa putea strapunge un om într-o fractiune de secunda. Am taiat capete, am doborât si masacrat oameni. Am sorbit sângele si mirosul carnii arse. La ce bun, mi-am spus eu, tot acest masacru? Soarele va apune cu aceeasi maretie, pasarile vor tipa în noapte, luna va rasari.

In aceea noapte, am început sa meditez despre Dumnezeul Necunoscut. În adevar, nu mai doream altceva decât un singur lucru: sa înteleg aceasta esenta invizibila, aparent atât de înspaimântatoare, atât de misterioasa si departata. În fond, ce este omul? Da, ce este el? De ce nu este el superior Soarelui? De ce batrâna femeie nu si-a mai putut continua viata? Pentru care motiv omul este dupa toate aparentele fiinta cea mai vulnerabila din toate fiintele de pe acest plan; el fiind foarte numeros, fiind si forta creatoare. Daca omul are atâta importanta câta îi acorda poporul meu, de ce Soarele nu se opreste pentru a plânge moartea unuia dintre ei?

- De ce Luna nu-si îmbraca culoarea violet?

- De ce pasarile salbatice nu-si întrerup zborul? Chiar asa se pare, are prea putina importanta, caci toate îsi continuau mersul lor, în ciuda pericolului ce-l ameninta.

Vroiam sa înteleg. Nimic altceva nu ma mai interesa. N-am primit învatatura de la nici un om, ca sa înteleg pe Dumnezeul Necunoscut, caci n-aveam încredere în nimeni. Ochii mei au vazut prea mult rautatea lui si perversitatea lui, am suferit prea multe pierderi din cauza lor. Am vazut oameni dispretuindu-si semenii, crezându-i fara suflet. Am vazut nevinovati cu maruntaiele scoase sau arsi.

Am vazut copii culcati goi pe blocuri pentru sclavi si fiinte perverse aplecate peste ei, examinându-i si smulgând parul adolescentin ca sa semene aparent cu copii înainte de a-i viola. Am vazut preoti si profeti care, în ura lor de oameni, inventau creaturi oribile capabile de îngrozitoare chinuri, în sfârsit ca sa poata guverna si reduce la starea de sclavie pe semenii lor.

Nu exista om viu pe care sa mi-l doresc profesor, caci gândirea tuturor era alterata ceea ce în realitate era pur inocent, ei l-au alterat din pricina întelegerii lor limitate. De asemenea, am refuzat sa am de-a face cu un Dumnezeu creat din întelegerea omului, un asemenea Dumnezeu era în ochii mei vulnerabil. Au fost elementele vietii, cei mai autentici profesori ce pot fi gasiti, care m-au învatat Dumnezeul Necunoscut. Am învatat de la zile, de la nopti, de la viata fragila si neglijabila, abundenta pâna în fata distrugerii si a mortii.

Contemplam Soarele care se ridica cu maretie la orizont. Observam drumul lui spre cer, pâna în sfera occidentala unde pleca la culcare. Am învatat ca oamenii ce se luptau cu vitejie, încetau sa se mai lupte la apusul Soarelui.

Am observat Luna care în frumoasa ei lumina palida parcurgea, dansând, bolta cereasca iluminând întunericul în drumuri misterioase si minunate. Focul din tabara noastra se ridica spre cer noaptea si îl lumina. Ascultam pasarile salbatice atingând apa cu aripile lor, fosnetul pasarilor în cuiburile lor, râsul copiilor. Pândeam stelele cazatoare, observam privighetorile, chiciura scânteind si astfel creând iluzia unei alte lumi. Vedeam frunzele de maslin schimbându-se din verde deschis spre argintiu la adierea vântului.

Urmaream din ochi femeile în picioare lânga râu, care scoteau apa în urne, fuste ridicate si înodate, ele îsi descopreau genunchii de alabastru. Ascultam vorbaria lor zgomotoasa si râsul lor tachinator. Sorbeam fumul focurilor departate si usturoiul si vinul din respiratia oamenilor mei.

Dar natura Dumnezeului Necunoscut, ceea ce era cu adevarat, nu am descoperit, decât dupa ce am observat viata în mersul ei si dupa ce m-am gândit. Din aceste observatii si din aceste reflexii am conchis ca Dumnezeul Necunoscut era diferit de zeii creati de gândirea alterata a omului.

Am înteles ca, zeii oamenilor nu erau decât personificarea lucrurilor de temut sau respectate, ca adevaratul Dumnezeu este esenta care întretine si permite omului sa creeze si sa joace serios iluziile pe gustul lui, pe care le va regasi în ziua în care va reveni în aceasta lume pentru o noua primavara, o noua viata. Am înteles ca era în puterea fortei vitale în indestructibilitatea care se gasea în Dumnezeul Necunoscut.

Si cine era Dumnezeul Necunoscut? Era eu … dar de asemenea pasarile în cuiburile lor de noapte, chiciura pe trestii, cerul de dimineata si cerul de seara. Este Soarele si Luna, râsul copiilor, genunchii de alabastru si apa cristalina, mirosul de usturoi, de pielarie si arama. Mi-a trebuit timp pâna am înteles, cu toate ca erau mereu în fata ochilor mei. Dumnezeul Necunoscut nu era, mi-am zis eu, nici dincolo de Soare, nici dincolo de Luna - era peste tot în jurul meu.

La nasterea acestui nou mod de fi, am îmbratisat viata si mi-a placut sa o fac, caci descoperisem un ideal. Am înteles ca viata nu este numai moarte si duhoare de razboi -ca ea era cu mult mai mult decât ceea ce percepusem pâna atunci. Aceasta descoperire este aceea care, în anii urmatori, mi-a permis sa înteleg de asemenea ca omul era creatia suprema, caci daca Soarele îsi continua drumul sau pe firmament, atunci când omul murea, era numai pentru ca nici nu se gândea sa moara. Soarele nu stia decât un singur lucru - a fi.

Ziua în care prin observatie si prin gândire am înteles cine este Dumnezeul Necunoscut, ceea ce EL era, mi-am spus ca eu nu vreau sa pier si sa mor ca batrâna femeie. Mijlocul exista desigur, mi-am zis eu pentru a ajunge sa fii vesnic ca Soarele.

Rana mortala din corpul meu s-a vindecat, nu mai aveam alta treaba decât aceea de a privi, asezati pe un platou, armata mea devenea lenesa si grasa. Într-o zi, când priveam spre orizont si contemplam contururile fantomatice ale muntilor si vailor neexplorate, am facut aceasta reflexie. Sa fii Dumnezeul Necunoscut, forta Vitala, a ce poate sa semene ? Si cum as putea eu avea parte de aceasta esenta care exista vesnic?

In acel moment anume vântul îsi batu joc de mine si insulta lui depasea limitele suportabilului, Îmi ridica mantia lunga, ca a unui rege, pâna deasupra capului. Era o situatie penibila, nu prea indicata pentru un cuceritor! Dupa aceea, ridica o coloana de praf din pamântul alaturat de culoarea sofranului. Ea se ridica exact lânga mine pâna în înaltul cerului. Apoi fiind un moment distrat, vântul se linisti si facu sa cada pe mine tot praful.

Vântul se puse din nou sa sufle, dar putin mai departe. L-am auzit mugind prin canion, acolo unde curgea un râu si apoi mai departe în minunatii maslini care-si schimbau culoarea de la un verde deschis la argintiu. El ridica fusta unei frumoase tinere fete pâna la talie si ea începu sa chicoteasca. El smulse palaria de pe capul unui baietel si el fugi sa-si prinda palaria.

I-am cerut vântului sa revina, dar el s-a abtinut, se multumea sa râda în rafale prin canion. I-am trimis ordine, pâna când mi-am învinetit obrajii. Degeaba. A revenit doar când ma gaseam întins pe spate si îmi mângâia obrazul. Aceasta este libertatea, mi-am zis.

Daca nu era nimeni sa mi se para demn de a servi de ideal, vântul în schimb mi se parea prin comportamentul lui. Nimeni nu poate vedea vântul, totusi când vine peste tine cu furie, te copleseste. Si oricât ai fi de puternic sau glorios, nu-i poti declara razboi. Ce îi poti face? Sa-l tai cu sabia? Sa-l despici cu securea? Sa-l scuipi? Va continua sa sufle si-ti va trimite scuipatul în obraji.

In afara de vânt, ma gândeam eu, mai poate fi ceva care poate da omului atâta libertate de miscare, atâta putere care poate în întregime sa scape naturii limitate a omului?

Cine poate sa-i permita acestuia sa fie peste tot si în acelasi timp sa nu moara niciodata?

In ochii mei, vântul era o ultima esenta, deoarece el subzista mereu, aceasta miscare fara piedica venind de hac oricui, neavând nici frontiera, nici forma; asadar, iubind explorarea si aventura; în asa fel ca el este desigur cel mai asemanator de esenta Vietii, de Dumnezeu. Si vântul nu judeca omul si nici nu-l paraseste. Când îl chemi, el vine la tine, din dragoste. Este ceea ce trebuie sa fie un ideal.

Astfel am dorit sa devin vântul. Am început sa-l contemplu, sa îl observ cu atentie.

Era idealul meu. Eu vântul vroiam sa fiu. Si toate gândurile mele tindeau spre aceasta devenire. Contemplam vântul, ma fortam sa ma acord cu usurinta lui, cu conturile lui insesizabile, cu inconsistenta lui.

Am devenit vântul abia dupa 6 ani. 6 ani s-au scurs de când cu rana mea. Seara, ma duceam sa ma asez pe un platou mai lateral, priveam Luna, dulcea sa paloare si eram atent la vânt. Si, veni ziua când m-am regasit foarte sus la cer, într-un mod cu totul neasteptat. Mi-au trebuit câteva clipe ca sa înteleg ca eram afara din corp. Când l-am vazut pe acesta, departe sub mine, pe platou, extrem de mic, frica intra în mine (n-am cunoscut frica din ziua în care un adversar mi-a implantat sabia în corp). Ea a fost cea care m-a facut sa ma reintegrez în corp.

Când am deschis ochii o sudoare în acelasi timp rece si calda picura pe fruntea mea - pentru a întelege ca am fost plecat afara din închisoarea învelisului meu. Dar foarte curând, frica ceda locul unei exaltari, în fata dovezii ca am devenit vântul. M-am ……………. Dumnezeu-Izvorul, Puterea, Cauza, Vântul. Nu voi uita niciodata aceste minute extraordinare în care am fost harul si frumusetea si viata abundenta a vântului si am dedus ca daca am putut sa devin vântul era numai din motivul hotarârii în privinta idealului meu, pentru a fi stiut sa mentin clarviziunea acestuia în spiritul meu.

Ziua urmatoare, seara, m-am dus din nou în locul meu solitar, si îmi imaginam devenind vântul cu bucurie si exuberanta, dar nimic nu se produsese. De nenumarate ori mi-am dat osteneala sa devin vântul. Stiam sigur ca experienta mea n-a fost produsul imaginatiei mele. Ea mi-a permis sa vad lucrurile dintr-o perspectiva diferita. Am evoluat în cer în felul cum ar face un porumbel, un vulture si mi-am vazut bietul corp culcat sub mine.

Nu mai vroiam nimic, nu mai doream nimic, nu aveam decât un singur gând: sa redevin acea libertate pe care am cunoscut-o. Dar, în ciuda tuturor sfortarilor mele, în ciuda tuturor transpiratiilor mele ce se revarsau din corp (si de nenumarate înjuraturi), nu m-am mai dus nicaieri. Am ramas în corpul meu si aceasta îmi paru mai greu ca niciodata caci acum aveam mai bine constiinta greutatii lui. Totusi, nu m-am îndepartat de idealul meu. Si nici nu voi uita ceea ce am resimtit în clipa în care, de acolo de sus, mi-am aruncat ochii asupra bietului meu corp.

N-am mai redevenit vântul decât dupa multa vreme dupa aceea numai dupa 2 ani, socotind dupa notiunea voastra de timp. Si de data aceasta nu a fost contemplând vântul, ci într-un moment în care m-am lasat într-un somn reparator. Tocmai adusesem laude Soarelui, prafului asemanator cu sofranul, Lunei, stelelor, mirosurilor delicate de iasomie -pe toate acestea le-am laudat. Si cum am închis ochii, m-am simtit din nou evoluând în cer, ca vântul!

Dupa ce am învatat bine cum sa-mi parasesc corpul, am început sa învat evaluarea distantelor -lunga ucenicie. Dar veni ziua în care unul din oamenii mei s-a gasit într-o situatie periculoasa. El cazu de pe cal si piciorul îi ramasese în scara. Gândul meu pleca la el si îndata am fost acolo, eliberandu-i calcâiul captiv. M-am ridicat deasupra lui si i-am urat: Noroc. Dar el a crezut ca a visat!

Timp de multi ani am calatorit cu gândul în alte lumi si pe lânga alte entitati. Am vazut civilizatii (nascându-se) în zorii lor si viitorul lor si vieti înca necunoscute de ele. Reusesc sa anulez timpul în calatoriile mele, pentru a învata ca entitatea se gaseste în locul precis unde gândeste. Si ce deveni de atunci strategia cuceririlor? Eram un adversar de temut, caci stiind sa citesc gândurile inamicilor mei, eu îi invingeam pe toti prin inteligenta. Nu mai desfaceam împaratiile, le lasam sa se desfaca singure.

Incetisor, aceasta a durat mai multi ani, în timp ce gândul la idealul meu deveni forta vie a celulelor învelisului meu, sufletul meu schimba cu încetul programarea acestuia ridicând intensitatea vibratorie, atât de mare îmi era dorinta! De asemenea, mare era si seninatatea în fata vietii de aici înainte. Si aceasta se propaga în întregul meu corp, facându-l dupa masura mai usor si mai luminos. Oamenii mei vazându-ma, îmi spuneau: “Este o aura în jurul corpului stapânului nostru”. Si era adevarat! Vibratiile corpului s-au accelerat. Corpul meu nu mai vibra ca material ci ca lumina, de unde si aura ce emana din corpul meu.

Cu timpul, corpul meu deveni transparent astfel ca într-o seara m-am ridicat pâna la Luna. Reusind sa-mi intensific vibratiile corpului, aceasta a reusit sa vibreze atât de intens incât lumina -am calatorit cu si numai cu gândul. Eram în culmea bucuriei caci niciodata înca nu s-a auzit vorbind de o asemenea antrepriza! Cu toate acestea am revenit, dorind sa verific daca voi reusi sa reproduc experienta. Si am reusit de multiple ori, 63 de ori înainte de ultima mea ascensiune. Actul ascensiunii deveni pentru mine la fel de natural cum este pentru voi

respiratia.

Devenind vântul, am înteles în ce masura am trait în limitare si cât de libere sunt elementele. Am devenit inima unei puteri în miscare, unei puteri de neîmblânzit, o miscare salbatica si libera -nesupusa greutatii, masurii si timpului. Am devenit o forta invizibila fara forma, lumina pulsând care nu seaca. In acesta stare puteam sa ma misc în toata libertatea prin vai si vâlcele si santuri, pe munti, pe oceane si printre nori fara ca nimeni sa ma zareasca.

Ca si vântul aveam puterea sa fac frunzele sa se încline spre argintiu, sa scutur arborii foarte vigurosi, sa patrund în plamânii unui bebelus, apoi în gura unui îndragostit, apoi sa ma întorc catre nori ca sa-i gonesc înaintea mea.

Când am devenit vântul, am înteles cât era omul de neînsemnat si neputincios în nestiinta lui despre el însusi si cât de puternic devine prin cunoastere.

Am învatat ca omul devine ceea ce are în vedere sa devina. Daca îsi repeta suficient de mult timp ca este un mizerabil neputincios, el devine mizerabil si neputincios. Daca, dimpotriva, îsi spune ca este stapânul vântului, el devine stapânul vântului, cum eu însumi am devenit si daca îsi spune sa fie Dumnezeu, el va deveni Dumnezeu.

Când am învatat aceste lucruri, am început sa-i învat pe fratii mei mult iubiti despre Dumnezeul Necunoscut Izvorul a toata viata. Apoi a sosit timpul când am împlinit tot ceea ce îmi propusesem sa împlinesc. Atunci am plecat si am traversat Indusul. Si acolo, pe partea cealalta a fluviului, la poalele unui munte eu comunicam cu poporul meu si aceasta comunicare s-a prelungit timp de 120 de zile. îi îndemnam sa recunoasca adevarul acestor învataminte, le-am spus ca erau de inspiratie divina, ca izvorul era Dumnezeu, creatorulnostru al tuturor, nu eu însumi. În sfârsit, ca sa ma creada m-am înaltat binisor deasupra lor.

Femeile tipau de mirare, soldatilor le scapasera sabiile din mâini de stupefactie. Dupa aceea i-am îndemnat pentru ultima oara sa învete cum eu am învatat sa devin ceea ce eu însumi am devenit, fiecare dupa calea care îi este proprie. Dupa care, le-am spus, “bun ramas !”,Si m-am ridicat la cer.

Meditând asupra elementelor vietii, dupa mine mai puternice, mai inteligente decât omul, si care coexistau în pace lânga el si în ciuda lui, am descoperit pe Dumnezeul cel Necunoscut.

Daca-l întrebi pe om “Cum trebuie sa arat?”, “In ce trebuie sa cred?”, “Cam cum trebuie sa traiesc?”, daca o faci vei muri. Aceasta este un adevar. Du-te mai degraba catre vânt si spune-i lui: „Da-mi cunoasterea. Fa-ma receptiv si învata-ma“ si vântul îsi va tremura frunza schimbând-o din verde olive la argintiu si te va plimba prin canioane. Va râde cu tine, cu toata libertatea.

Mare a fost norocul meu de a fi învatat de catre elementele vietii. Soarele nu m-a blestemat si Luna nu mi-a spus sa fiu asa sau pe dincolo. Mai mult, elementele vietii nu-mi înapoiau imaginea esecului. Chiciura si roua, mirosul ierbii, insectele zburând de ici colo, tipatul pitigoiului sunt esente simple care nu m-au dus nicioadata în eroare. Ceea ce era minunat cu ele este ca în simplitatea lor si constanta lor n-au avut nici o pretentie de la mine.

Soarele nu ma privea cu condescendenta spunându-mi „Ramtha daca vrei sa ma cunosti, trebuie sa ma admiri“. Nici Luna nu-mi spunea: „E timpul sa te trezesti ca sa-mi admiri frumusetea!“. Soarele si Luna erau acolo de fiecare data când ridicam capul ca sa le privesc.

Am fost învatat ceea ce era constant, fara judecata si usor de înteles. Astfel am scapat de gândul alterat al omului, de ipocrizia lui, de dogmele sale, de superstitiile lui, de Dumnezeii lui cu multe fete pe care trebuia mereu sa-i potolesti (linistesti). Aceasta este motivul pentru care am învatat fara greutate într-o singura existenta pe acest plan, ceea ce marea majoritate a oamenilor n-au habar, pentru ca încearca sa-l descopere pe Dumnezeu dupa ceea ce înteleg altii. Ei îl cauta pe Dumnezeu prin autoritatea guvernamentala sau bisericeasca, sau în istoria pe care nu se stie cine a scris-o, nici de ce a fost scrisa.

Credintele, stiinta, vietile oamenilor sunt bazate pe postulate, care viata dupa viata apar gresite. Desi cu toata poticneala din pricina gândirii gresite, omul se încapatâneaza în ipocrizia ce nu-l poate duce decât la moarte.

Am învatat tot ceea ce am vrut sa învat. Am reusit sa înving greutatea corpului si sa devin fluiditatea gândirii. Astfel, am cunoscut ce este Dumnezeu în esenta lui. Am învatat sa ma identific cu puterea si majestatea vântului. Toata inteligenta capatata în exterior o aplicam mie însumi. Atunci viata mea deveni plina, pacea cobora peste mine, am crezut mai tare în inteligenta si astfel am putut deveni una cu Dumnezeul Necunoscut. Sa recunosc ca nu vântul am devenit, ci idealul pe care îl reprezenta pentru mine.

De acum înainte eu sunt stapânul, eu comand, caci am devenit principiu de libertate, omniprezenta si unitate. Devenind acest principiu am putut întelege Dumnezeul Necunoscut, tot ce este El si de asemenea ceea ce nu este. Voiam sa înteleg si prin vointa mea si gaseam raspunsurl care îmi marea întelegerea.Am fost Ram cuceritorul. Am devenit Ram Dumnezeul. Am fost barbar, am devenit Dumnezeu. Am devenit gratie unui lucru în acelasi timp foarte simplu si foarte profund. Ceea ce va învat este exact ceea ce am invatat.