Raport de cercetare

             Caracterul multidimensional al guvernanţei corporative nu a încetat să aibă un grad de mister pentru toate categoriile de public vizate: managerii, legiuitorii, universitarii, dar în special cei incluşi în cuprinzătoarea sferă a „societăţii stakeholderilor”. Ultimele decenii au surprins o trecere de la discuţiile privind conflictele de agenţie la noţiunea de etică în afaceri: managerii resimt presiunea de a fi mai puţin preocupaţi de satisfacţia pe termen scurt a acţionarilor, şi mai mult implicaţi în conturarea unui orizont de dezvoltare sustenabilă pentru propriile afaceri. O multitudine de subiecte de mare actualitate, precum energia „curată”, combustibilii alternativi, sau conservarea biosferei, pe de o parte, şi lupta împotriva sărăciei, non-discriminarea sau nevoile comunităţii, pe de altă parte, transformă efortul sustenabilităţii în cea mai mare provocare a societăţii contemporane.

            În câmpul guvernanţei corporative, cercetările gravitează în jurul câtorva teme cu nenumărate variaţiuni. Primordial, mediul reglementar este variabila independentă ce influenţează sistematic modul de răspuns al managerilor la presiunile emanate din surse precum: normalizatorii supra-naţionali (Consiliul Europei), guvernele naţionale, arbitrii de pe pieţele de capital, ori partenerii sociali (cum ar fi sindicatele). Această necesitate managerială de a echilibra un număr de interese conflictuale este o sursă inepuizabilă de cercetare academică, în special orientată spre descifrarea impactului politicilor publice asupra strategiei corporative. În al doilea plan se situează investigaţiile ce vizează efectele produse de chiar mersul afacerii, atât în plan economic cât şi social. Dintr-o perspectivă contabilă şi de piaţă, performanţa financiară a unei societăţi este acea suită de indicatori cantitativi care punctează gradul în care au fost atinse obiectivele companiei. Totuşi, activităţile comerciale produc efecte dincolo de fluxul de numerar către investitori. Teoriile economice clasice calificau aceste efecte ca externalităţi, dar cercetătorii contemporani sunt în profund dezacord cu această perspectivă. Toate „scurgerile” din planul economic în cel social, cum ar fi emisiile de gaze, turbulenţele sociale ori blamul comunităţii, au încetat a mai fi ignorate de către managementul de top. O teorie completă a guvernanţei corporative, aşa cum se doreşte a fi teoria stakeholderilor, trebuie să facă faţă necesităţii de a trata toate aceste aspecte într-un mod coerent, prin recomandări privind diminuarea efectelor negative, îmbunătăţirea dialogului social şi păstrarea reputaţiei companiei.

            Prezenta teză doctorală se cristalizează în jurul conceptului de stakeholder, în demersul de a construi un cadru conceptual şi de a oferi evidenţe empirice asupra unuia dintre cele mai controversate aspecte ale eticii corporative: performanţa şi raportarea de mediu. Introducerea din Capitolul 1 face un rezumat al celorlalte capitole din teză, urmărind să dezvolte un raţionament deductiv: pornind de la un cadru vast asupra statutului guvernanţei corporative în societatea contemporană, atenţia cititorului se va focaliza asupra relaţiei controversate dintre performanţa financiară, raportarea de mediu şi performanţa de mediu, într-un context european.

            Responsabilitatea corporativă aparţine unei importante categorii de norme sociale cunoscute sub denumirea de „norme de guvernanţă”. Acestea prescriu modurile legitime de a gestiona uzul şi abuzul de putere. Responsabilitatea este considerată a fi pulsul guvernanţei corporative, în special în ceea ce priveşte cele două axe majore de studiu: teoria agenţiei şi teoria stakeholderilor. Cronologia din Capitolul 2 invită cititorul la un periplu în istoria contabilităţii, prin marcarea unui număr de puncte de interes major, în plan academic sau managerial. O serie de evenimente pre-moderne sunt de asemenea discutate, vizând conturarea evoluţiei controversei între cele două obiective corporative aparent disjuncte: maximizarea averii acţionarilor, pe de o parte, şi satisfacţia stakeholderilor, pe de alta.

            Reformele în domeniul guvernanţei ar fi fost improbabile în lipsa unei serii de evenimente „nefericite”, care au zguduit încrederea investitorilor în probitatea managerilor. Între cele mai cunoscute scandaluri corporative, cazul Enron şi prăbuşirea lui Arthur Andersen au avut o semnificaţie aparte. Legea Sarbanes-Oxley din 2002 a reprezentat un capitol major al istoriei turbulente a guvernanţei corporative nord-americane. Această trecere în revistă se încheie cu o prezentare a iniţiativelor legislative cu un efect global, cum ar fi emiterea şi revizuirea principiilor OECD de guvernanţă corporativă, un punct de referinţă în evaluarea „bunelor practici”.

            Cele cinci secţiuni ale contribuţiei în plan doctrinar din Capitolul 3 survolează toate acele elemente considerate cruciale în dezvoltarea unui cadru solid de guvernanţă corporativă în spaţiul Uniunii Europene. Normele de raportare financiară, în consens cu eforturile de modernizare a tehnicilor contabile, reprezintă temelia sistemului de guvernanţă corporativă la nivel european. Informaţiile relevante, dar mai ales credibile, sunt menite să reducă conflictele de agenţie şi să construiască încrederea între grupurile de stakeholderi. În plus, mecanismele funcţionale de control intern sunt indispensabile pentru conducerea oricărei afaceri, prin prisma faptului că acestea orientează priorităţile strategice şi compromisurile etice între diverse interese. Astfel, un cadru modern al guvernanţei corporative, prin intermediul unui drept societar adecvat, este catalizatorul bunelor practici în domeniu. În final, două secţiuni completează această trecere în revistă prin colarea iniţiativelor legislative axate pe dezvoltarea sustenabilă şi pe scenariile de responsabilitate socială în plan corporativ. Teoria stakeholderilor este motorul guvernanţei corporative, iar această viziune generoasă este adecvată secolului XXI.

            De peste cincisprezece ani, codurile de guvernanţă corporativă sunt în atenţia actorilor pieţelor de capital şi a teoreticienilor. În prezent, ele reprezintă un imperativ în domeniul normalizării, din momentul în care Directivele Europene au impus declararea conformităţii cu un cod naţional în situaţiilor anuale ale grupurilor cotate. Cu toate acestea, calitatea sistemului de responsabilizare corporativă este pusă la îndoială, cu atât mai mult cu cât noile ţări admise îşi pun problema implementării propriului regim de guvernanţă. Capitolul 4 priveşte către prototipul codurilor de guvernanţă – cel britanic, începând cu Cadbury (1992) – pentru a formula întrebarea: există vreun pericol în spatele mecanismului de impunere specific, denumit „conformează-te sau explică”? Punctul de pornire îl reprezintă stabilirea originii filosofiei sociale ce fundamentează codurile de guvernanţă. Răspunsul pe care îl oferim sugerează faptul că aceste documente nu sunt pur utilitariste sau pur individualiste. Primii reformatori, Cadbury şi alţii, au oferit soluţii de responsabilizare din zone diverse, care să ofere satisfacţie atât promotorilor codurilor de etică, precum şi partizanilor doctrinei maximizării valorii de piaţă. În perspectivă, însuşi mecanismul „conformează-te sau explică” poate deveni călcâiul lui Ahile în lupta pentru responsabilizare, în lumina unei crize de legitimitate de care suferă guvernele în căutarea unor compromisuri reglementare.

            Scopul Capitolului 5 este acela de a evalua gradul de implementare a Directivelor şi Recomandărilor europene cu privire la guvernanţa corporativă, în contextul legislaţiei româneşti. Am pus faţă în faţă cele două forme ale legii, înainte şi după modificare, pentru a privi critic noile prevederi din punct de vedere al clarităţii şi al asigurării protecţiei investitorilor. În prezent, în România nu există coduri de guvernanţă în vigoare, validate prin consultare publică şi legitime din punct de vedere al impunerii acestora pe piaţa financiară. Este posibil ca, până în acest moment, bursa românească să nu fi resimţit nevoia unei astfel de prezenţe normative, care a atins deja o incontestabilă maturitate în ţări membre ale Uniunii Europene, cum sunt Marea Britanie şi Franţa. Concluzia trasă în acest capitol este aceea că legea societăţilor comerciale va rămâne principalul vector de protecţie a acţionarilor societăţilor româneşti, întrucât Bursa de Valori Bucureşti nu a adoptat nici un cod de guvernanţă valabil, iar societăţile nu au nici o motivaţie să ofere un pachet avantajos de drepturi investitorilor, în schimbul fondurilor subscrise.

            Contribuţia cuprinsă în Capitolul 6 discută cazul programului Comisiei Europene denumit Eco-management and audit scheme (EMAS). Acesta urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor de mediu la nivel industrial prin implementarea unor sisteme de management de mediu (environmental management systems) în cadrul fiecărei companii care doreşte o monitorizare şi certificare adecvate. Iniţiativele de auto-reglementare, cum este şi aceasta, au în comun un cadru conceptual care atrage atenţia asupra distincţiei dintre cele două dimensiuni ale acestor instrumente: 1) impactul organizaţional asupra dezvoltării durabile şi 2) raportarea orientată spre stakeholderi. Aceste concepte formează esenţa noţiunii de auto-reglementare, aşa cum a fost integrată în Figura 1. Programul EMAS este analizat din această perspectivă, însă originalitatea contribuţiei constă în delimitarea conceptelor ce marchează teritoriul auto-reglementării, şi care sunt grupate în două categorii de câte patru concepte. Prima categorie descrie spaţiul conceptual al sustenabilităţii, punând accent pe raportarea pentru sustenabilitate; guvernanţa corporativă, precum şi mediul legislativ sunt esenţiale pentru stabilirea şi validarea acelor elemente vitale în spaţiul sustenabilităţii. A doua categorie investigată în cadrul acestei contribuţii se referă la raportarea pentru stakeholderi. Raportarea voluntară nu este un substitut pentru auto-reglementare, deşi în multe situaţii companiile dau acest sens raportării pentru sustenabilitate. Transparenţa trebuie să se delimiteze net de cosmetizare sau relaţii publice. Emiterea unei declaraţii privind mediul trebuie să fie rezultatul implementării unui sistem de eco-management, care să funcţioneze pe principiile continuităţii şi verificabilităţii, astfel ca informaţia să fie rezultatul valid al funcţionării unui mecanism de auto-reglementare ce respectă cerinţele societăţii stakeholderilor. Aşa cum demonstrează şi EMAS, responsabilitatea nu poate supravieţui decât într-un mediu reglementat, care să ofere companiilor, pe lângă sancţiunile pentru abateri, şi motivaţiile de a deveni mai transparente.

Figura 1. Un model descriind cadrul conceptual al auto-reglementării.

            Capitolul 7 realizează o analiză conceptuală a raportării pentru sustenabilitate, urmărind să producă o imagine detaliată a dificultăţilor din jurul implementării unui cadru de raportare cum este Global Reporting Initiative Guidelines. Anomaliile raportării pentru sustenabilitate provin chiar din esenţa cadrului conceptual pe care se bazează. În primul rând am identificat fundamentele instituţionale şi misiunea organizaţiei GRI, implicit aducând în discuţie noţiunea de raportare constructivă şi capacitatea acesteia de a oferi legitimitate. Contribuţia materializată în modelul din Figura 2 se axează pe două caracteristici calitative ale raportării – fiabilitate şi relevanţă – în dezvoltarea indicatorilor de performanţă ai GRI. Două nivele ale credibilităţii sunt descrise pornind de la cadrele conceptuale contabile, sursele de inspiraţie ale GRI. În final, evaluarea gradului de fiabilitate şi relevanţă nu se poate face decât prin identificarea erorilor majore în furnizarea „imaginii fidele” din perspectiva GRI. Această contribuţie aruncă o umbră de îndoială constructivă asupra utilităţii raportării pentru sustenabilitate şi dă soluţii pentru restabilirea încrederii utilizatorilor de informaţie în aceste rapoarte corporative.

            Procesul de a raporta diverse aspecte de nesustenabilitate, împreună cu o expunere detaliată a cauzelor şi considerarea metodelor de redresare, poate fi considerat o experienţă purificatoare. Transparenţa şi responsabilitatea sunt două elemente care se susţin reciproc. Transparenţa întăreşte responsabilitatea prin facilitarea monitorizării, iar responsabilitatea creşte gradul de transparenţă prin oferirea de motivaţii agenţilor de a se asigura că raţiunea deciziilor luate este diseminată şi înţeleasă de public. Există o multitudine de motive pentru care o entitate poate refuza să raporteze; printre acestea, îndoiala că firma ar avea un avantaj din exerciţiul de transparenţă, consideraţii de tipul raportului cost-beneficiu, sau dificultăţi în strângerea datelor credibile.

Figura 2. Un model al fluxului informaţional privind sustenabilitatea, urmărind două nivele de credibilitate.

            Contribuţia empirică din Capitolul 8 se axează pe un eşantion de 60 de societăţi de grup, înregistrate în State membre ale UE şi cotate pe pieţele de capital europene, extrase din Indexul FTSEuroFirst 300. Un scor de raportare (disclosure index) privind mediul natural, inspirat de GRI Guidelines, formează baza procedurii de analiză de conţinut pentru ultimele rapoarte anuale publicate înainte de sfârşitul anului 2008. Astfel, raportarea de sustenabilitate pe care se focalizează acest capitol se referă la perioada 2005-2007, simultan cu datele culese privind performanţa de mediu a companiilor (cantitatea de emisii de dioxid de carbon şi energia electrică consumată) şi cu indicatorii de performanţă financiară (de natură contabilă şi de piaţă). Astfel, contribuţia empirică de tip transversal se axează pe cadrul conceptual dezvoltat anterior, la intersecţia a două axe: a) cea normativă, prin crearea unui index de raportare conform cu teoria triple-bottom-line (triplul rezultat corporativ: economic, social, ecologic); şi b) axa pozitivistă, prin corelarea ofertei de informaţii privind sustenabilitatea şi a performanţei de mediu, cu diverşi indicatori de performanţă financiară. În contradicţie cu alţi autori, ipotezele prezentate aici sunt bidirecţionale, adică nu impunem semnul corelaţiei dintre variabilele studiate. Demersul nostru este în acord cu teoria legitimităţii, care sugerează mai multe scenarii posibile de creare, menţinere şi reparare a reputaţiei corporative; semnul relaţiei dintre variabile va sluji pentru a indica scenariul cel mai probabil pentru companiile din prezentul eşantion.

            Cele trei aspecte ale teoriei stakeholderilor (descriptiv, pozitivist şi normativ) sunt puse în valoare pentru a da un răspuns la două întrebări în acelaşi registru: este mediul natural un stakeholder al firmei? Şi există vreo motivaţie managerială în favoarea dezvoltării durabile? Rezultatele statistice prezentate în acest capitol indică existenţa unei corelaţii semnificative între raportarea şi performanţa de mediu, în sensul în care marii poluatori tind să raporteze mai mult cu privire la activităţile lor, dar efectul statistic este doar moderat. Pentru restul de corelaţii, rezultatele prezentate sunt în dezacord cu literatura ştiinţifică anterioară: nu am descoperit nici o legătură semnificativă între performanţa de mediu şi performanţa financiară, şi nici între raportarea de sustenabilitate şi profitabilitate. În plan econometric, construirea unui model semi-log cu scorul raportării de mediu ca variabilă dependentă, şi mărimea firmei (active totale) şi poluare (consum de energie pe numărul de angajaţi) ca regresori, are ca efect obţinerea unui coeficient de determinaţie (R2 = .50) pentru un efect statistic moderat spre puternic. Investigaţii suplimentare au identificat mai multe particularităţi ale eşantionului în discuţie. Am studiat modul în care sectoarele industriale se diferenţiază în ceea ce priveşte nivelele de poluare atinse, precum şi proporţia în care companiile reprezentative raportează aceste date de mediu. În final, am cercetat criteriile care diferenţiază companiile în ceea ce priveşte integralitatea şi relevanţa raportării de mediu: am descoperit că adoptarea cadrului GRI Guidelines, includerea firmei într-un index de sustenabilitate, recunoaşterea conformă cu IFRS a elementelor de active, datorii şi provizioane de mediu, precum şi listarea pe bursele americane diferenţiază companiile transparente de cele care se feresc de conceptul de sustenabilitate.

            Al doilea studiu empiric cuprins în Capitolul 9 completează rezultatele de mai sus, printr-o schimbare de perspectivă. Pentru a surprinde relaţia dintre cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră şi performanţa financiară a companiilor, am alcătuit o bază de date de tip panel cu 77 de companii europene de grup, având indicatorii adecvaţi pe o perioadă de patru ani, pentru 2004-2007, cu un total de 308 de observaţii. Societatea-mamă a fiecărui grup este listată pe o piaţă europeană de capital, şi inclusă în indexul Dow Jones STOXX pe sectoare. Am folosit această listă de companii în forma din august 2008, urmărind câteva clasificări ale surselor principale de venituri: servicii şi produse industriale, activităţi de extracţie şi producţie de materii prime, industria energetică de petrol şi gaze, şi industria farmaceutică. După cum se poate observa, aceste sectoare au prin natura producţiei un impact semnificativ asupra mediului înconjurător. De aceea, variabila dependentă reprezintă cantitatea de emisii de echivalent dioxid de carbon, exprimat în kilotone pe an, cifrele fiind consolidate la nivelul întregului grup şi incluse în rapoartele anuale de sustenabilitate începând cu anul 2004.

            Un alt element de originalitate îl reprezintă introducerea unei variabile binare ce surprinde calitatea guvernanţei corporative orientată spre sustenabilitate. Toate companiile cotate sunt obligate să alcătuiască un raport de guvernanţă corporativă pentru anul anterior, iar unele firme vin cu informaţii suplimentare legate de angajamentele privind dezvoltarea durabilă. Variabila binară reprezintă interacţiunea dintre existenţa vreunei structuri de guvernanţă ce se adresează direct problemelor de sustenabilitate, şi opinia auditorului independent privind fiabilitatea şi integralitatea datelor de poluare incluse în raportul anual. Informaţiile culese şi agregate, cu privire la poziţiile şi structurile manageriale şi din consiliul de administraţie în relaţie cu protecţia de mediu, indică faptul că 63 din 77 de companii sunt preocupate de guvernanţa responsabilă, dar doar 42 dintre acestea au primit o opinie favorabilă în cadrul auditului de sustenabilitate; restul au emis informaţii de mediu  neacoperite prin verificări externe sau certificări adecvate.

            Pentru a putea observa relaţia dintre performanţa de mediu şi performanţa financiară am cules date pe patru ani pentru 15 indicatori contabili, alcătuind una dintre cele mai complexe baze de date pentru cercetări de sustenabilitate. Indicatorii de performanţă au fost grupaţi în şase clase: indicatori de utilizare a activelor, de performanţă operaţională, de lichiditate, de cash flow, de structură a capitalurilor şi de profitabilitate. Am condus o serie de analize statistice pentru a observa caracteristicile financiare ale celor patru industrii studiate, precum şi nivelul acestora de emisii şi de răspuns corporativ la provocările guvernanţei responsabile. Aceste analize au luat în calcul faptul relaxării cerinţelor testelor parametrice privind distribuţia şi varianţa subeşantioanelor studiate. Eterogenitatea imaginii obţinute nu permite conturarea unei concluzii definitive asupra diferenţelor dintre industrii. Cu toate acestea, remarcăm faptul că variabila ce surprinde calitatea guvernanţei pentru sustenabilitate nu introduce diferenţe semnificative între companiile incluse în eşantion; astfel, marii poluatori sunt şi cei care afişează aplicarea principiile dezvoltării durabile, ceea ce sugerează faptul că guvernanţa pentru sustenabilitate este fie ineficientă, fie reprezintă doar o strategie de imagine în slujba eforturilor pentru menţinerea legitimităţii.

            Analiza datelor de tip panel a fost concepută în scopul de a testa o serie de modele ce au în comun ca variabilă dependentă performanţa de mediu, iar ca predictori întregul set de indicatori financiari, precum şi variabile de control ca mărimea companiei şi sectorul de activitate. Diverse proceduri econometrice sofisticate au fost utilizate în vederea obţinerii unor specificaţii care să respecte întregul set de cerinţe privind repartiţia variabilei dependente, precum şi anumite proprietăţi are reziduurilor. S-au folosit două serii de modele, prima având ca variabilă de control mărimea firmei (total active consolidate la nivel de grup), iar cealaltă,  numărul de angajaţi. S-a constat că mărimea companiei, caracteristicile sectorului şi profitabilitatea medie a industriei sunt predictori semnificativi în toate modelele construite. De asemenea, calitatea guvernanţei pentru sustenabilitate nu influenţează în nici un fel gradul de poluare, indiferent de forma econometrică specificată. În privinţa indicatorilor de performanţă financiară ca predictori, influenţa acestora asupra nivelului de emisii de gaze cu efect de seră nu este concludentă. În efortul de a obţine erori standard ale coeficienţilor estimaţi în specificaţii cu reziduuri autocorelate, heteroscedasticitate, ori modelare dinamică, nu s-a putut regăsi nici un coeficient care să fie în mod constant semnificativ, cu atât mai mult cu cât semnul anumitor regresori variază în funcţie de model.

            Rezultatele obţinute sunt un impuls pentru continuarea acestei linii de cercetare. Identificarea acelor factori care asigură legătura dintre performanţa financiară şi cea socială (incluzând performanţa de mediu) este o provocare pentru cercetătorul aflat la graniţa dintre contabilitate, management, ecologie, sociologie şi etică. Scopul acestei investigaţii nu este acela de a crea motivaţii manageriale în sensul sustenabilităţii, ci de a oferi răspunsul la întrebarea: care sunt parametrii unei dezvoltări durabile şi ai unei guvernanţe responsabile?