ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”

http://www.ziaristionline.ro/2012/12/30/antonescu-altfel-„sa-ne-toarcem-din-credinta-in-dumnezeu-si-justitie-drumul-viitorului-prof-gh-buzatu-special-pentru-ziaristi-online/

„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

de Gh. Buzatu

Exclusiv Ziaristi Online

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului XX nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul – strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor – a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi … Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru … crime de război inventate de Mai Marii Lumii, învingători în 1945. Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal” în sensul că: „ … Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie”! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului …” Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc”. Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii”, cu prioritate, „legea credinţei”. La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu” să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim”, convins fiind că – după prăbuşirea României Mari – „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete … Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor … Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!”

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est – Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute – a beneficiat, indiferent de “culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

La ordinul lui Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român şi

Comandantul de Căpetenie al Armatei,

Războiul Sfânt a început !

Aşa după cum au relatat şi demonstrat reputaţi istorici, Războiul Sfânt al României a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fost victorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că ei au trebuit să plătească cu vârf şi îndesat pentru cutezanţa lor. O mai fac şi azi! După desprinderea de Germania, la 23 august 1944, România a fost ocupată de URSS, de unde până atunci fusese satelit al Berlinului, a suferit amputări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, i s-a impus regimul comunist, exportat de Kremlin, astfel că Ţara în ansamblu – după expresia lui Adrian Păunescu – a fost dată «cu un secol înapoi». Iar Lordul Războiului din Răsărit, Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal la 23 august 1944 şi apoi anchetat la Moscova (1944-1946), a fost retrimis la Bucureşti, pentru a i se intenta farsa procesului din 6-17 mai 1946.

Ca lider al unui război popular şi naţional – în fond, după Campania eroică din 1916-1919, cel de al doilea război al României pentru Reîntregire –, Ion Antonescu, deopotrivă cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu, a fost executat ca şi …”criminal de război”, din raţiuni străine faptelor sale şi probelor aflate la dispoziţia instanţei improvizate.

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940. Cum am precizat, Războiul României a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944. De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei Învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întâlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament: « DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE-AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Valea Piersicilor/Valea Plangerii, Jilava, 1 iunie 1946

În context, se impune această precizare: Războiul din Est al României nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atât după 1944, dar şi … anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi români, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfântă» proiectată: « Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …» Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atât Ordinul către Armată dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între România şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Românilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice. Ambele documente, exprimând forţa şi hotărârea în acţiune, l-au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text. După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară : « Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc». Este, după cum avertizat, rândul lui Antonescu să intervină, motivându-şi personal rolul şi rostul : «…V-am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m-aţi ascultat. Dumnezeu m-a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii româneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de-ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale României Scumpe şi Mari […] A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou in pământul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti. Mulţumesc Domnului că m-a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […] Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă. Ne-a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să-l urmăm cu încredere, Români! Cu gândul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Români! … Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi-mă! Războiul Sfânt a început!»

Mai apoi, în cursul Războiului Sfânt, în momentele de succes ori de eşec, Mareşalul a revenit constant, îndeosebi în Proclamaţiile către Ţară şi în Ordinele către Armată din zilele de 31 decembrie-1 ianuarie ale anilor 1941-1942-1943 sau de Anul Nou 1944. El a expus stadiul ostilităţilor şi a exprimat neabătut convingerea în succes, dar şi pericolul cotropirii ruseşti. Toate aceste documente au fost editate şi comentate de istorici (vezi amplul Jurnal de război al Mareşalului, I-IV, 2011-2012 sau Directivele de război – Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, 2002). Pe măsura agravării situaţiei militare pe Frontul de Est, după noiembrie 1942-februarie 1943, Mareşalul a intervenit, de exemplu, la 6 februarie 1943, cu Ordinul destinat tuturor unităţilor operative din zona Caucazului, precizând că în Războiul din Est se hotăra „fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, întrucât „ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă”. Anterior, chiar la 26 ianuarie 1943, primindu-l în vizită pe ziaristul italian Lamberti Sorrentino, Mareşalul i-a declarat: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori […] Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi, trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna … Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor…”

Temerile Mareşalului s-au adeverit, din nefericire, întocmai, pentru el şi pentru toţi Românii, confruntaţi cu tragedia din 1944, căreia îi mai suportă consecinţele. Iată de ce după atâtea decenii este cazul să admitem, în sfârşit, că Mareşalul Antonescu, cu toate cele bune ori rele, ale lui sau ale epocii sale, reprezintă, infinit mai mult decât un capitol de istorie, UN AVERTISMENT, pentru noi toţi, pentru astăzi şi mâine, PENTRU TOTDEAUNA!

Tabloul votiv al Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Ctitori – Maria şi Ion Antonescu (Bucureşti, 1943)

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu / Exclusiv Ziaristi Online

Addenda: Cum a murit Antonescu

La 2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în ziua de 1 iunie 1946 alături de alţi colaboratori, de autorităţile comuniste şi ocupantul sovietic. Execuţia s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca şi colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi profesorul Alexianu.

Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi, călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14 gloanţe. Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc. Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau închisoarea şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi condamnaţii au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul împlinea 64 de ani. După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Marturia operatorului Ovidiu Gologan (Padurea spanzuratilor, Moara cu noroc), omul care a filmat moartea Maresalului

Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: “Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!”. Graţie mărturiei colonelului Magherescu, gorjean şi apropiat al lui Antonescu, aflăm filmul evenimentelor povestit de Ovidiu Gologan, operatorul care a imortalizat pe peliculă execuţia din 1 iunie 1946: “Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile… Deşi era foarte cald, clănţăneam de frig. Îmi era frig şi frică…Dacă mi se bloca aparatul. Mă gândeam şi la aceste lucruri cuprins de o cumplită panică. Dacă ratam fimarea, s-ar fi socotit că săvârşeam un sabotaj. Am încercat să mă controlez. Clipele de aşteptare se scurgeau cu greu. Deodată, a apărut grupul celor patru condamnaţi, cu Mareşalul în frunte. Inima parcă a încetat să mai bată. Eram numai ochi, ochii dilataţi, întreaga fiinţă se concentrase în ei. Grupul se apropie solemn. Când Mareşalul a ajuns la câţiva paşi de mine, am pus aparatul în funcţie. Toate gesturile mele erau maşinale. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu. Aparatul ţârâia cu hărnicie. Acolo, în obiectiv, nu mai era Mareşalul, ci o fiinţă eterică, desprinsă din această lume. L-am prins bine în obiectiv, dar ochiul meu îl vedea doar pe El. În mersul acesta ceremonios, a juns la locul indicat. Grupul s-a aliniat cu faţa la pistolari. Nu mi-am dat seama dacă erau paznici sau civili care îmbrăcaseră vestoane militare, oricum, militari nu erau. Când s-a apropiat momentul, am auzit vocea Mareşalului limpede şi pătrunzătoare: Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!. A comandat impasibil, ca şi cum n-ar fi fost vorba de persoana sa. Ceilalţi trei se închinau, făceau semnul crucii. Patru rafale scurte de pistol automat, în liniştea de cimitir a acestui colţ de închisoare. Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, Gh. Alexianu au căzut retezaţi şi trupurile lor au rămas în nemişcare. Aparatul ţârâia necontenit, urmăream împietrit scena de coşmar. Se petrecea ceva incredibil. Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi, înălţându-şi fruntea, a strigat: N-aţi nimerit domnilor! Ochiţi mai bine, terminaţi odată! Pistolarul din dreapta sa s-a desprins de rând, a înaintat câţiva paşi şi a tras în tâmplă, dându-i lovitura de graţie. Aparatul zumzăia, sfârâia într-una, iar eu, la capătul puterilor, nu-mi dădeam seama că totul se încheiase…”

Surse Addenda: Maresalul Ion Antonescu Blogspot si 24 Cadre Blogspot

Marturie publicata in Larry Watts, Ion Dumitru Verlag, “În serviciul Mareșalului Ion Antonescu”, München, 1985, pag. 410

Surse Foto: FOTOGRAFII INEDITE cu Maresalul Ion Antonescu si Prof Mihai Antonescu la eliberarea Cernautiului si la resfintirea Catedralei din Chisinau si Aniversarea a 25 de ani de la Unirea Basarabiei cu Tara. Foto: Willy Pragher via Arhivele Germane

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

In genunchi pentru Basarabia si Bucovina. Fotografii inedite de Willy Pragher din 22 iunie 1941, ziua declansarii Razboiului Sfant

ANTONESCU, ALTFEL (2). “Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aici şi vom pleca cei din urmă”

https://2blackjack1.wordpress.com/romania/distrugerea-romaniei-al-doilea-razboi-mondial-tradarea/antonescu-altfel-2-ne-am-nascut-aici-suntem-cei-dintai-aici-si-vom-pleca-cei-din-urma/

ANTONESCU, ALTFEL (2)

Gh. Buzatu

În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.

Cititi si: ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

Analiza documentată şi nuanţată a caracterului regimului social-politic din România anilor 1940-1944, pe care Mareşalul l-a „patronat”, nu i-a preocupat pe politicieni şi nici pe mulţi istorici. Nu este cazul să intrăm în detalii, deşi, în raport cu modul în care Conducătorul a căzut în plasa conjuraţilor nenorociţi de la 23 august 1944 ori comparativ cu ceea ce s-a petrecut în România în epoca holocaustului roşu, întruchipat la noi cel puţin până la retragerea Armatei Roşii în 1958 de slugile Kremlinului (Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu sau Iosif Chişinevski), este posibil ca acelaşi Antonescu să apară neînchipuit de … blând … Aşa cum, într-un Apel către tineretul ţării, el însuşi a reclamat: „ … Generalul Antonescu n-a înşelat, nu înşeală şi nu va înşela niciodată.Eu nu sunt conducător de stat tiran, n-am clică de apărat şi n-am interese sau o viaţă imorală de ascuns” (Mareşal Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, Iaşi, 1992, p. 132). De asemenea, la întâlnirea cu colegii săi din promoţia „Turda” (1902) a Liceului Militar din Craiova, şeful statului a dat asigurări în acest sens: „Să credeţi că nici un om de stat n-a avut vreodată pe umerii lui greutăţile care apasă astăzi pe umerii mei. Să credeţi că nu poate să existe inimă de român şi suflet de om, care să vrea să facă atâta bine pentru neamul lui cât doresc să fac eu. Să credeţi că gândul meu este totdeauna îndreptat în jos, alături de toţi cei cari au suferit şi suferă pentru neamul românesc, atâta cât am suferit eu şi am învăţat să sufăr de la părinţii mei. Să credeţi, iarăşi, că nu este clipă în viaţa mea pe care să n-o trăiesc decât pentru salvarea prezentului şi pregătirea viitorului acestui neam …” (ibidem, p. 149). Despre „slăbiciunile” sale, ulterior „dictatorul” avea să facă vorbire în multe dintre documentele purtându-i semnătura, precum, de exemplu, în rezoluţia datată 24 februarie 1943, descoperită de noi în Arhivele Speciale de la Moscova (cf. Gh. Buzatu,Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, 1996, p. 305). Atunci, la scurt timp după eşecul de proporţii al Axei la Stalingrad, pe o notă din 20 februarie 1943 a Secţiei a II-a (Biroul Contrainformaţii) a Marelui Stat Major Român destinată Cabinetului Militar ce reclama „indiscreţiunile cu privire la mersul operaţiunilor militare şi colportarea de ştiri false şi alarmiste comise de militari”, Mareşalul a consemnat aceste consideraţii pe care le apreciem, din toate punctele de vedere, remarcabile, fapt pentru care le reproducem integral:

„Educaţia naţiei este total neserioasă. Trebuie date câteva exemple publice, prin măsuri luate în contra acelora – civili, ofiţeri, soldaţi, funcţionari de orice grad – cari discută în public, în saloane, la masa de poker, cafenele, restaurante etc., chestiuni militare şi operative. Dacă educaţia naţiei este de condamnat în această privinţă, este şi mai de condamnat aceea a ofiţerilor. Sunt ofiţeri, chiar de stat major, cari discută peste tot situaţiile militare, divulgă fără intenţie, însă din limbuţie, ceea ce au auzit, au văzut sau ştiu, participă în societăţi impasibili la astfel de discuţii, le provoacă, le întreţin, le urmăresc, le tolerează nu numai civililor şi doamnelor, dar chiar şi subalternilor. De aici vine tot răul. La Consiliul de Colaborare viitor [ce avea să se reunească la 18 martie 1943] am să aduc un caz concret. Nimeni nu ia nici o măsură. Nici un comandant de regiment, de campanie, de batalion, de garnizoană, de divizie, teritoriale etc. etc. Prin tăcerea lor şi neîndeplinirea datoriei, Ţara dă un aspect de dezmăţ. Toţi străinii ştiu tot. Toţi civilii fac strategie, toţi mahalagii şi în toate tramvaiele se vorbeşte ce trebuie şi ce nu trebuie de funcţionari, militari etc. Urechile străinilor şi spionilor stau larg deschise prin tramvaie, case, cafenele, teatre etc. etc. Statele cheltuiesc sute de milioane ca să afle informaţii. La noi nu este nevoie de nimic, fiindcă de sus şi până jos toţi vorbim şi procurăm informaţii inamicilor şi amicilor. O mai mare inconştienţă nu se poate. Aşa-zisa opoziţie, prin elementele ei bine cunoscute ca valoare, ca trecut şi ca aviditate de a reveni la conducere, chiar peste cadavrul Ţării, complotează şi întreţine această operă inconştientă de slăbire a moralului, de defetism, de trădare. Pe baza acestei situaţii generale, să se facă de Cabinet şi Secretariat o instrucţie completă, care să se trimită tuturor din partea mea şi în anumite părţi să se difuzeze prin presă, radio etc.” (vezi şi alte intervenţii ale şefului statului şi guvernului român, în acelaşi sens, la 27 februarie, 1-3 martie 1943).

Este departe de noi gândul de-a afirma că, din motivele relevate, Antonescu ar fi pierdut Războiul din Răsărit… Nicidecum, dar Mareşalul a surprins o realitate care nu trebuie ignorată, mai cu seamă de către istorici, îndemnându-i la o mai dreaptă examinare şi profundă meditaţie …

Nu ne propunem, evident, să-l reabilităm pe Antonescu! El nu are nevoie de aşa ceva … Rolul şi rostul lui în istorie, care nu trebuie exagerate sau înfrumuseţate, fiind deja scrise, trebuie numai investigate şi comunicate, în marginile adevărului, şi nicicum altfel. Dat fiind că se impune să constatăm că, în anii Războiului Mondial din 1939-1945 sau după aceea, faptele şi declaraţiile Mareşalului au fost … recepţionate şi interpretate de obicei dincolo de limitele reale, deci denaturate. Context în care, cel mai adesea, albul a devenit negru şi viceversa. Iar erorile aşa-zis cardinale ce i-au fost imputate s-au dovedit a fi, în fapt, demne de şcolarii primelor clase: De ce s-a aliat Antonescu cu Hitler? De ce a intrat în război la 22 iunie 1941? Ce-a căutat dincolo de Nistru? Dar la Stalingrad? De ce n-a încheiat armistiţiul cu America, Anglia şi URSS la momentul stabilit de Opoziţie şi de regele Mihai I ş.a.m.d. Voi consemna, totuşi, că mă declar … de acord cu reclamanţii … Iar, dacă este aşa, atunci, în mod sigur, ANTONESCU NU TREBUIA (repet: NU TREBUIA), LA 22 IUNIE 1941, SĂ LANSEZE FAIMOSUL ORDIN PRIVIND ATACAREA URSS în scopul ELIBERĂRII DIN ROBIA STALINISTĂ A UNOR TERITORII ISTORICE ŞI AL LICHIDĂRII PERICOLULUI COMUNIST. Ce-ar fi urmat? În mod obligatoriu – MAREŞALUL ANTONESCU AR FI FOST, CUM SE DOREŞTE, SCOS DIN ISTORIE … ŞI, ÎN MOD SIGUR, O DATĂ CU EL, POPORUL ROMÂN ÎNSUŞI!

Iată de ce, finalmente, propun să reţinem, din excelentul Album tipărit în 1942 sub titlul Spaţiul istoric şi etnic românesc, motto-ul plasat de Mareşal pentru capitolul III:

„NE-AM NĂSCUT AICI, SUNTEM CEI DINTÂI AŞEZAŢI AICI ŞI VOM PLECA CEI DIN URMĂ”!

Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu / Ziaristi Online

Mareşalul Ion Antonescu: „Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”. Prof. Gh. Buzatu: ANTONESCU, ALTFEL (3)

http://www.ziaristionline.ro/2013/01/27/maresalul-ion-antonescu-fata-de-cine-sa-mai-falsificam-istoria-prof-gh-buzatu-antonescu-altfel-3/

ANTONESCU, ALTFEL (3)

Gh. Buzatu

„Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”

Faptul nu este ieşit din comun. Înaintea atâtor politicieni sau militari, istorici sau publicişti de după 1944, Ion Antonescu, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, s-a pronunţat fără rezerve: „Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” Este cazul să ne întrebăm dacă Mareşalul intuia propriul destin, întrucât Războiul din Est urma dus până la capăt, iar, în funcţie de desfăşurările şi rezultatele acţiunii, detaliile – pe ici-pe acolo, dacă nu cumva în totalitate ori în esenţa lor? – aveau să fie denaturate … Ceea ce s-a întâmplat după 1944, dar şi după luminoasa loviluţie din decembrie 1989 sau în contextul actual al Noii Ordini Internaţionale, pe care fiecare o înţelege cum vrea şi o respinge cum poate.

Revenind la Antonescu, „interpretările” excelează în mai multe sensuri, dar îndeosebi privind cauzele implicării României în al doilea război mondial la 22 iunie 1941, continuarea lui şi negocierile de „pace separată” cu SUA, Anglia şi URSS, „holocaustul” sau „procesul” din mai 1946, consecinţele profunde şi pe termen îndelungat ale trădării din 23 august 1944 etc. Stăruind asupra anilor 1941-1944, prea puţin s-a avut ori se are în vedere faptul că, statul român fiind implicat într-un război total, se putea lua o decizie, chiar la nivelul cel mai înalt al şefului statului. Mareşalul a ştiut să-şi asume riscul răspunderii, având, netăgăduit, în seamă şi un final neconvenabil, pentru el şi pentru ţară, al ostilităţilor. Este şi motivul pentru care, nu o singură dată, Conducătorul s-a explicat şi i-a îndrumat pe cei mai apropiaţi colaboratori, aşa precum în amintita şedinţă de guvern de la 5 septembrie 1941, când a explicat originile campaniei din Est şi necesitatea de-a continua ostilităţile până la nimicirea inamicului. „Istoria – a precizat atunci Mareşalul – se scrie cu spada! Anul trecut [în 1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, si aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii neamului românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filo-francezi – şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că am fost filo-englezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele.

12 ianuarie 1943 – Doi soldaţi,

un român şi un german, şi-au dat …

întâlnire la Cotul Donului

În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi ? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi, după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut” (vezi M. D. Ciucă, editor, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, Bucureşti, 2000, p. 568-569). Intervenţia poate părea cititorului suficient de lungă, dar a fost una temeinică şi a intervenit la momentul potrivit. Ceea ce s-a degajat din schimbul de mesaje frecventat între Ion Antonescu şi liderii „opoziţiei democrate”, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Aşa, de exemplu, în scrisoarea către Dinu Brătianu din 29 octombrie 1942, Mareşalul, respingând categoric retragerea Armatei Române de pe Frontul de Est, invoca ca aşa ceva ar face „din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară”. Cum se ştie prea bine, evenimentele survenite după nenorocitul act istoric de la 23 august 1944 aveau să-l confirme integral pe Mareşal, care – în temeiul realităţilor ce-i erau binecunoscute şi al intuiţiei sale extraordinare – şi-a asumat rolul, dar şi destinul, legendarei Casandra dispusă să prezică, şi să suporte, nenorocirile ce se configurau (vezi Larry L. Watts, O Casandră a României: Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918-1941, traducere, Bucureşti, 1993). Un alt exemplu: în Ordinul de zi destinat forţelor operative, după eşecul de proporţii din zona Cotul Donului-Stalingrad, după 19/20 noiembrie 1942, Antonescu şi-a prevenit combatanţii că în campania angajată era „vorba de fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, războiul României în Rusia fiind totuşi unul „de apărare” purtat alături de „aliaţi puternici [Germania] în ţara inamicului care de peste 200 de ani ne cotropeşte bucată cu bucată din pământul strămoşesc”.

Mareşalul Antonescu pozând pentru pictorul Isachi Mirea

În atare situaţie, demne de reţinut erau aceste constatări cuprinzând şi un necesar avertisment, din nefericire confirmat de desfăşurarea ulterioară a faptelor: „În cazul unei înfrângeri, vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii, învingători, ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre …” (Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, III, Craiova, 2002, p. 249-250).

Antonescu nu putea fi de acord nici cu Iuliu Maniu ale cărei demersuri erau bine cunoscute cercurilor oficiale. Vizitându-l la 3 august 1941 pe Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului şi ministrul de externe în funcţie, ilustrul diplomat Grigore Gafencu, el însuşi fost lider al diplomaţiei României (1938-1940) şi abia revenit de la Moscova după intervenţia stării de război la 22 iunie 1941, a consemnat în voluminosul lui Jurnal, rămas în cea mai mare parte netipărit, concluziile degajate în urma discuţiilor cu Nr. 2 al regimului, în sensul că „Maniu crede – cu neînduplecată statornicie, legată de toate credinţele sale – în victoria Angliei. Şi mai crede că România nu-şi poate salva neatârnarea, fiinţa naţională şi hotarele decât în urma unei victorii britanice. De aceea, socoteşte că ar fi cea mai mare nenorocire dacă sfârşitul războiului ne-ar găsi într-o tabără duşmană puterilor anglo-saxone. El nu se ridică împotriva războiului cu Rusia. Nu noi suntem de vină, ci guvernul sovietic, dacă ne aflăm azi în luptă pentru a recuceri ceea ce ni s-a luat în mod samavolnic anul trecut. Războiul nostru trebuie să păstreze însă un caracter strict naţional. Ne interesează pământul nostru, şi nu soarta lumii. Nu ne priveşte regimul din Rusia. Nu luptăm pentru <<cruce>>, pentru <<sfinţi>> şi pentru <<civilizaţie>>, fiindcă nimeni nu mai ştie azi unde se află cu adevărat crucea, sfinţii şi civilizaţia. De aceea este nevoie să ne limităm ţelurile noastre de luptă. Luptăm pentru Basarabia. Nu urmărim distrugerea Rusiei şi nici distrugerea Imperiului britanic, fiindcă nu urmărim distrugerea României. După părerea lui Maniu, armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru. Tot ce se petrece dincolo de vechiul nostru hotar, nu ne interesează […] Nu avem dreptul să îngreunăm, sau să zădărnicim, prin exces de zel, libertatea noastră de acţiune, ci trebuie să fim oricând în măsură să ne desprindem din braţele aliaţilor noştri de azi [Germania şi Italia, în prima ordine] pentru a nu fi târâţi, împreună cu ei, în prăpastie. Cu acest gând, Maniu întocmeşte memorii care exprimă <<adevărata politică românească>> şi le distribuie atât guvernului şi cercurilor conducătoare, cât şi Puterilor străine…”Constatări şi sugestii, desigur, de substanţă, demne de toată atenţia, nu numai pentru epocă ci şi pentru istorie în general … Dar, în momentul 1941, opoziţia anti-antonesciană era încă în faza proiectelor şi memoriilor … Mareşalul a intuit caracterul pe moment inofensiv al acţiunilor grupului Maniu-Brătianu, fapt pe care l-a mărturisit colaboratorilor săi şi, într-un final, personal lui Adolf Hitler. Care, în urma dezastrului de la Stalingrad la confluenţa anilor 1942-1943, a devenit deosebit de sensibil, între altele, la demersurile sateliţilor, inclusiv România, în privinţa tentativelor de „pace separată” cu SUA-Anglia-URSS, receptate – cum altfel? – ca veritabile acte de … felonie faţă de Axa Berlin-Roma-Tokyo. Tocmai de aceea, Führerul i-a invitat separat la Salzburg pe Benito Mussolini, regele Boris al Bulgariei, preşedintele Finlandei R. Ryti, Ion Antonescu şi Miklos Horthy, cu intenţia, tradusă în faptă, de a le transmite cuvântul său de ordine, şi anume că războiul trebuia continuat „până la un sfârşit victorios”, orice compromis fiind exclus, pentru „ieşirea din acest război” neexistând „decât două posibilităţi: ori o victorie clară, ori o exterminare deplină”. După cum s-a degajat în cursul întrevederilor Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943 de la Castelul Klessheim (cf. apud Ion Calafeteanu, ed., Români la Hitler, Bucureşti, 1999, p. 183; despre vizita lui Antonescu şi a suitei sale la Salzburg – vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Pace şi război, II, Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, 2011, p. 265-266; minutele întrevederilor din 12-13 aprilie 1943, pp. 367-378).

Mareşalul Antonescu şi Joachim von Ribbentrop,

ministrul de Externe al Reichului,

la Salzburg, la sosire (12 aprilie 1943)

şi la plecare (14 aprilie 1943)

În mod precis, la 12 aprilie 1943, Hitler l-a abordat pe Antonescu chiar pe tema unor informaţii tocmai parvenite Berlinului în legătură cu sondajele diplomatice ale lui Mihai Antonescu cu agenţi secreţi anglo-americani pe tema abandonării Axei (Jurnalul Mareşalului Antonescu, pp. 368-371). Potrivit minutelor întrevederilor, care nu aveau cum surprinde atmosfera dialogului Hitler-Antonescu din 1943, tratativele au decurs „normal”. Doar martorii prezenţi, în postura lor de potenţiali memorialişti, aveau să surprindă asemenea detalii. Precum unul dintre ei, l-am numit pe Gh. Barbul, care avea să releve că Mareşalul şi colaboratorii săi l-au aflat pe Hitler la Salzburg „tunând şi fulgerând. El striga că a fost trădat. Mareşalul putu să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie al Führerului. Cuvintele lui […] zburau prin încăpere ca nişte obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav şansele războiului […] Mihai Antonescu deschisese ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii fortăreţei europene …” (vezi Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu – Al III-lea om al Axei, traducere, Bucureşti, 2001, p. 160; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, Iaşi, 1990, p. 353).

Castelul Klessheim, 12 aprilie 1943, după ora 13,30 –

Mareşalul Antonescu, Joachim von Ribbentrop, Otto Meissner,

Adolf Hitler, col. Radu Davidescu, lt. col. adj. Romeo Zaharia

Potrivit documentelor, la care revenim, tatonările de pace separată iniţiate erau neloiale din partea lui Ică Antonescu, întrucât el nu avea „dreptul” de-a vorbi în numele Germaniei şi al Führerului, care, dacă ar fi căpătat convingerea că Reichul pierduse războiul, Mareşalul s-ar fi aflat neîndoielnic printre cei dintâi aliaţi ai Berlinului care să fi fost înştiinţaţi. Cât timp el, Hitler, în lipsa unor convorbiri „deschise” cu Mussolini, Horthy sau Antonescu, „nu va încerca niciodată să încheie pace”, întrucât „Germania şi aliaţii ei sunt legaţi la bine şi la rău” (Jurnal, II, p. 371). Mareşalul, în replică, l-a asigurat pe Hitler că „România îşi va continua drumul alături de Germania până la sfârşitul războiului” (ibidem, p. 372), problemă fundamentală ce avea să rămână pe agenda relaţiilor Bucureşti-Berlin până la 5 august 1944, când Antonescu l-a vizitat ultima dată pe Führer la Rastenburg şi a manifestat rezerve (vezi Jurnalul, III, p. 392 şi urm.). Însă, la 13 aprilie 1943, Antonescu l-a asigurat pe Hitler că, dimpotrivă, adjunctul său, în fond „promotor al politicii pro-germane în România”, nu avea de ce stârni bănuieli (ibidem, p. 375). Deşi mai apoi, la 15 noiembrie 1943, Mareşalul ajunse a se îndoi de el însuşi atunci când a insistat asupra dificultăţilor în prelungirea războiului (ibidem, pp. 366-370), ceea ce l-a determinat pe Hitler să dea asigurări că va depune „toate eforturile” pentru a susţine România, nu fără a observa că numai „o Românie victorioasă împreună cu Germania în Răsărit va putea fi liniştită că nimic nu va mai ameninţa existenţa europeană. Ea va fi atunci îndeajuns de puternică pentru a-şi apăra prin propriile ei forţe interesele naţionale. O Românie care însă ar fi învinsă în această luptă alături de Germania oricum nu ar mai avea de ce să se gândească la revendicările ei naţionale şi de altă natură, fie el îndreptăţite sau nefondate. Într-un asemenea caz, România ar înceta să existe la fel de bine ca şi oricare alt stat naţional european” (ibidem, p. 374).

În aprilie 1943, la Salzburg, obţinând „încrederea absolută” a lui Hitler, Mareşalul s-a referit la activităţile opoziţiei de la Bucureşti, câte erau şi ce semnificaţie aveau. În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, Mareşalul a insistat pentru protecţia liderului naţional-ţărănist, mai ales că în viziunea poporului român el trecea ca „o personalitate istorică”, trebuind, în consecinţă, evitată situaţia de a-l transforma într-un „adevărat martir”. Întrucât, l-a asigurat Antonescu pe Hitler, „Maniu n-ar îndrăzni să devină activ. Dacă ar face-o, totuşi, ar fi arestat imediat” (Jurnal, II, p. 372).

Relativ la „pericolul” reprezentat de Maniu şi echipa lui, cu alt prilej Mareşalul a surprins, după cum îi era felul, plin de sarcasm, esenţa problemei, mai precis: „Partidul Naţional Ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema – Dr. Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu mai roşească. Dilema: Dl. Maniu – când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate” (ANIC, Bucureşti, fond I. Antonescu, dosar 4, f. 144).

Pe de altă parte, nu se poate admite că Mareşalul a fost lipsit de bunăvoinţă faţă de opozanţii săi. Dat fiind că, abia revenit de la Salzburg, el s-a întâlnit, în noaptea de 17-18 aprilie 1943, cu Maniu, informându-l asupra convorbirilor cu Führerul. Ceea ce nu i-a îndemnat pe Maniu şi Brătianu la vreo reţinere, ei redactând şi difuzând la 20 aprilie 1943 un nou memoriu pe adresa Conducătorului. Limbajul şi condiţiile erau de-acum familiare Mareşalului, care, ca „şef al unui regim de dictatură”, era avertizat că nu avea nici „dreptul” de-a prelungi războiul alături de Germania, nici de ce „să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice”. Poporul român, precizau contestatarii, „nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti” (Cicerone Ioniţoiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, II, Bucuresti, 2003).

Să subliniem că, la Salzburg, Mareşalul a făcut vorbire şi despre regele Mihai. Stenogramele, redactate de Paul Otto Schimdt, faimosul interpret al lui Hitler, a reţinut pentru 12 aprilie că „diferiţi intriganţi l-au determinat pe rege să facă anumite gesturi”, dar el a intervenit „prompt”, printr-o avertizare „severă”, în urma căreia „nici Curtea, nici opoziţia nu s-au mai manifestat” (ibidem, p. 372). Pentru ca, la 13 aprilie 1943, acelaşi Schmidt să consemneze că „Antonescu a subliniat faptul că regele e un copil ce a fost îndreptat pe căi greşite, dar pe care el l-a redresat energic” (II, p. 375). În prezent, în temeiul documentelor, cunoaştem în ce grad, sub influenţa Mareşalului, „redresarea” regelui Mihai se realizase cu adevărat de vreme ce suveranul, la 26 noiembrie 1943, primindu-l în taină la Palat pe agentul britanic House, i-a mărturisit asemenea panseuri şi intenţii cu scopul precis de-a fi transmise mai departe Londrei ori Washingtonului şi, nu mai puţin, Moscovei: „Tot ceea ce pot să fac este să aştept evenimentele, cât timp Aliaţii nu-s decişi să vină în ajutorul meu într-un fel sau altul. Nu uitaţi – i-a sugerat regele colonelului House – să explicaţi de asemenea că gândul pentru viitorul ţării mele nu mă determină să ignor că politica Aliaţilor este bazată pe colaborarea celor Trei Puteri [SUA, Anglia şi URSS] şi de aceea înţeleg că Rusia şi România trebuie să ajungă la un acord oarecare” (apud Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, p. 390).

Sublinierile evident ne aparţin, ceea ce ne determină să avem în seamă că echipa trădătorilor de la 23 august 1944 era predispusă de acţiune sau că avea în vedere, peste dezastrul iminent al ţării paralizate în faţa avansului Armatei Roşii, o „oarecare” cooperare cu Kremlinul. Tocmai de aceea, putem consemna că în 1943 Hitler a sezisat pe deplin justificat primejdia atunci când şi-a avertizat colaboratorii că „regele [României] e un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când ajung în mâini rele …” (p. 377). Ceea ce nu era o noutate, căci, şi în alte ocazii (la 11.11.1941, 26.2.1942, 31.3.1942 – cf. H. Trevor-Roper R., ed., Hitler’s Table Talk, 1941-1944. His Private Conversations, New York, 2000, pp. 121, 180, 337, 387, 694-695), Hitler, de regulă tratându-i comparativ pe Mihai I şi Antonescu, în favoarea celui din urmă – nominalizat „cel mai bun” politician din România (ibidem, p. 121), „singurul” favorabil Reichului (ibidem, pp. 180, 694-695) -, pe când regele i-a apărut în noiembrie 1941, când l-a reprimit la Berlin, după ce în 1938 l-a agreat în compania lui Carol al II-lea, îi apăruse „sufocat de furie” (ibidem, p. 337) şi lipsit de orice calităţi (ibidem, p. 387), iar monarhia – o instituţie „perimată” (ibidem, p. 121). La 26 februarie 1942, Hitler şi-a alertat pur şi simplu anturajul, declarându-se îngrijorat: „Dacă se întâmplă ceva cu Antonescu, cine-i va lua locul? Mă gândesc cu teamă la aceasta …” (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, Iaşi, 2012, p. 544).

În perspectiva evenimentelor de la 23 august 1944, care au marcat – în opinia strălucitului Pamfil Şeicaru – debutul tragediei României pentru mai multe decenii, este cazul să ne întrebăm dacă nu cumva declaraţia lui Hitler a echivalat, mai mult decât cu o prevestire, cu un avertisment? Nu pierdem din vedere că reacţia Führerului după 23/24 august 1944 a fost extrem de violentă şi s-a concretizat în acţiuni punitive proiectate de amploare şi care au rezultat doar pe măsura posibilităţilor ce-i mai stăteau la dispoziţie în acel moment al Războiului Mondial. Este adevărat însă că Ion Antonescu a avut propriile-i responsabilităţi, majore, extrem de scump plătite ulterior de România, dar şi de către Mareşal şi toţi colaboratorii săi, iar, la scurt timp după aceea, un caz mai rar în istorie, chiar de către … majoritatea complotiştilor! Iată de ce, recunoscându-i Mareşalului erorile grave comise, nu trebuie să ignorăm că acestea n-au echivalat nici pe departe trădările de neam şi de ţară intervenite în fatidica zi de 23 august 1944!

Ion Antonescu şi Adolf Hitler,

după dezbaterea şi programarea

problemelor Estului (München, 12 iunie 1941)

Documentul pe care-l anexăm, descoperit de noi în 1992, în Arhivele Speciale din Moscova (cf. Ossobyi Arhiv, Moskva, fond 492, opis 1, dosar 6, filele 191-192; Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, II, Bucureşti, 1995, pp. 276-277), relevă un capitol de răscruce ale istoriei naţionale şi universale. Este o foaie volantă, difuzată în rândul trupelor române revenite din campania estică pe teritoriul naţional la începutul lui 1944, redactată nu de către Mareşalul Antonescu, dar avizată şi imprimată cu acordul său. Documentul reprezintă un apel, crestat în granitul istoriei naţionale care-şi poate afla oricând locul, tocmai de aceea, în orice crestomaţie de documente fundamentale, evitând penibilele manuale „de istorie”, aflate din belşug la dispoziţia cititorului român.

Trupele române de cavalerie la eliberarea Chisinaului, iulie 1941

OSTAŞI,

Vă apropiaţi de căminuri.

Vă întoarceţi din cel mai crâncen război purtat de Neamul Românesc.

Veniţi de pe meleagurile Donului şi ale Volgăi, obosiţi de lupte şi de drum, plini de frig şi de griji …

Trupe române în drum spre Stalingrad,

12 iunie 1942 – Dnepropetrovsk

Vă întoarceţi din cea mai mare epopee a Neamului.

V-aţi bătut cu cel mai puternic şi sălbatic duşman al nostru.

Aţi străbătut victorioşi stepele Rusiei.

Trupe române la Cotul Donului, 1942

Aţi arătat vrednicia voastră în cele mai grele bătălii ale războiului: la Kerci, Sevastopol, Harkov şi Stalingrad.

V-aţi bătut pe Doneţ, pe Don şi-n pustiul Volgăi.

Aţi străbătut într-un iureş câmpurile mănoase ale Kubanului şi v-aţi înălţat cu vitejia voastră pe culmile Caucazului.

Vânătorii de munte în Caucaz

Care alt popor mic se mai poate mândri cu asemenea fapte de arme?

Aţi răzbunat toate vitregiile trecute.

Aţi şters amintirea anilor de durere ai Neamului nostru care, mai toţi, au fost stârniţi de ruşi:

– 1812, răpirea Basarabiei;

– 1878, luarea părţii de Sud a Basarabiei, pe care fusese silită să ne-o înapoieze în urma înfrângerii din 1856;

– 1916-18, când ne-au trădat în plină luptă;

– 1940, când sub ameninţarea forţei ne-au smuls din nou Basarabia, Nordul Bucovinei şi un colţ al Moldovei.

Cotul Donului, octombrie 1942

Faţă de aceste socoteli, toţi cei ce v-aţi făcut datoria către Neam şi Ţară, toţi cei ce-aţi sângerat, toţi cei ce-aţi suferit şi răbdat păşiţi mândri şi cu capul sus peste hotarele Ţării.

Înaintea faptelor voastre toate clevetirile şi văicărelile trebuie să amuţească […]

Celor care se mai întreabă pentru ce luptăm, arătaţi-le primejdia care ne aşteaptă dacă Germania şi aliaţii ei n-am fi lovit mortal Sovietele.

Fricoşilor, care mai tremură şi azi de teama ruşilor, arătaţi-le ce ar fi fost în 1940 şi 1941.

Soldaţi sovietici capturaţi şi escortaţi

de români pe Frontul de Est

Luptăm în depărtarea Răsăritului pentru că vrăjmaşul zăpăcit de grelele lovituri primite în 1941 s-a retras în vizuină şi încearcă să mai reziste. Lupta trebuie dusă acolo unde este el, oriunde îl vom găsi, oriunde s-ar ascunde, până când vor fi înfruntate cele din urmă zvârcoliri. Şi, pe urmă, mai bine să fim noi la ruşi, decât bolşevicii la noi în Ţară.

Soldaţi români la Stalingrad

Celor ce preamăresc comunismul şi binefacerile lui, spuneţi-le ce aţi văzut în Rusia:

– ţărani fără pământ şi fără vite, înhămaţi ca boii la căruţe;

– lucrători şi orăşeni trăind în ruine, în cea mai neagră mizerie şi murdărie;

Trupe române în Stepa Calmucă, 1942

– bărbaţi, femei şi copii supţi de muncă, de foame şi sălbăticiţi de dureri;

– biserici dărâmate;

– sate şi târguri fără cimitire.

Generalul Constantin Pantazi, ministrul de Război în exerciţiu,

în inspecţie pe Frontul de la Stalingrad, 1942

Peste tot numai urme de omoruri, distrugeri şi sărăcie lucie.

Celor ce poartă grija Angliei şi Americii, spuneţi-le că suntem şi vom rămâne hotărâţi în tabăra opusă comunismului. Cei ce ajută şi îndeamnă pe bolşevici nu ne pot fi decât duşmani.

Acestea sunt răspunsurile soldaţilor.

Faptelor şi cuvintelor voastre nu li se pot opune nici un vicleşug şi nici o şoaptă.

Intraţi în Ţară plini de încredere în voi şi în destinul Neamului Românesc, mândri de faptele voastre şi de greutăţile pe care le-aţi învins.

Trupe române pe Frontul de Est,

la începutul anului 1944

Voi aţi scris istoria în ultimii ani şi tot voi, prin faptele voastre, făuriţi viitorul Neamului Românesc.

Aţi fost tari şi viteji în faţa duşmanului, fiţi calmi şi senini în faţa greutăţilor mărunte.

Duceţi cu voi o singură lozincă:

Ori învingem în Răsărit, ori dispărem ca stat de pe harta lumii!

Jilava – 1 iunie 1946

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu special pentru Ziaristi Online

Foto: Lechrer si Hauberger – Bundesarchive, Colectia Hubert Kuberski, Internet si Basarabia-Bucovina.Info – Hartile Romaniei Mari

Cititi si: Mareşalul Ion Antonescu: „Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”. Prof. Gh. Buzatu: ANTONESCU, ALTFEL (3)

ANTONESCU, ALTFEL (2). “Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aici şi vom pleca cei din urmă”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

ANTONESCU, ALTFEL (5)

https://2blackjack1.wordpress.com/romania/distrugerea-romaniei-al-doilea-razboi-mondial-tradarea/antonescu-altfel-5-prof-univ-dr-gheorghe-buzatu-ii-serveste-o-lectie-istorica-si-de-istorie-lui-mihai-de-hohenzollern/

ANTONESCU, ALTFEL (5). Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

ANTONESCU, ALTFEL (5)

Gh. Buzatu

Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este netăgăduit în avantajul istoricului. Întrucât beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea „presiunii” factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor „actori” şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale, religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar nu stăruim. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de 23 august 1944despre care, din momentul producerii şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsându-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10 000 edite şi inedite „numai” pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintâi desfăşurări interne şi externe sau urmările (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu – Forţa destinului. O biografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 547-548). Se mai impune precizarea că, în general, materialele publicate, pagini memorialistice ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore ori minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca). Cum istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu … învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de zi naţională, consecinţele relevate au fost admise numai cele exclusiv … pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/rosturile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice „burgheze” ori cele de „stânga” (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, „meritele” comuniştilor … români (cu toate că, în rândul celor aproximativ 1 000 de indivizi, prevalau evreii, unguri şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia URSS, a lui I. V. Stalin şi a Armatei Roşii fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru „eliberarea de sub fascism” şi „construcţia noii Românii”, deşi totalmente subjugată Kremlinului.

Actul de la 23 august 1944 s-a aflat de-a lungul anilor în atenţia noastră, consacrându-i, în temeiul cercetărilor în arhive şi biblioteci, române sau străine, studii şi culegeri, monografii şi volume de documente, publicate singur sau în colaborare cu Aurică Simion, V. F. Dobrinescu, Ioan Scurtu ş.a. Nu am de ce să neglijez propriile erori, unele de înţeles, sub presiunea timpului sau regimul cenzurii, iar altele – nu! Ulterior anului 1989, studiile consacrate Mareşalului Antonescu, devenind posibile, tratarea în context a actului de la 23 august s-a impus de la sine în spiritul adevărului. Nefiind în discuţie un bilanţ, admitem rolul major pe scena politică al Mareşalului, care, la un moment dat, în mod precis la „procesul marii trădări naţionale” din mai 1946, a declarat, defel exagerat, că el a fost acela care realmente a „fixat” în istorie data de 23 august 1944 (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 553).

Conducătorul Statului a fost informat asupra preparativelor complotiştilor (regele, grupările politice şi militarii trădători, conexiunile externe), dar, cu convingerea fermă că, în cele din urmă, tot el avea a alege şi stabili momentul cotiturii României în Războiul Mondial din 1939-1945, n-a reacţionat decisiv (despre eforturile din „ultima clipă” vezi Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939-1944 – România şi proba bumerangului, Bucureşti, 2011). Au profitat în schimb regele şi oamenii lui care s-au pripit – teama de oriunde şi de oricând a puciştilor de duzină! – şi au trecut la … fapte, în ziua Z şi la ora H, adică la arestarea Mareşalului, care a fost predat fără întârziere comuniştilor din Bucureşti şi ulterior ruşilor, care l-au tratat un timp ca „deţinut de lux” şi apoi întemniţat la Lubianka, fiind readus la 9 aprilie 1946 în Bucureşti, pentru a fi „judecat”, condamnat la moarte şi executat, la 1 iunie 1946, împreună cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu.

Pentru cititor este de mare interes să cunoască varianta lui Mihai I despre cele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti: „ … Am stat de vorbă cu Mareşalul şi cu ministrul de Externe peste o oră. Mihai Antonescu ne-a dat dreptate, Generalului Sănătescu şi mie, s-a arătat de acord cu cererea unui armistiţiu, dar aştepta hotărârea Mareşalului. El era obosit, arţăgos chiar. Evident lucru, declaraţia lui Molotov nu putea fi considerată satisfăcătoare, dat fiind concepţiile politice ale Moscovei, dar nici asigurări de a păstra neştirbite hotarele ţării nimeni nu le putea obţine. Totuşi, Mareşalul refuza, tăios, orice armistiţiu fără asemenea asigurări. Era fără îndoială dezamăgit de Hitler şi poate chiar de el însuşi, de încrederea neţărmurită pe care o avusese în victoria Germană […] Am încercat să-l conving că mai presus de soarta fiecăruia dintre noi este soarta Ţării noastre. Inutil, nici nu mai răspundea, mârâia doar că refuza. I-am propus atunci, conform planului stabilit cu şefii partidelor politice, cu care pregătisem audienţa, să demisioneze pentru ca un nou guvern să ceară imediat armistiţiu. La această propunere s-a înfuriat. Poate credea că vreau eu s-o fac pe dictatorul, poate nu înţelesese că nu eu, ci un guvern va cere armistiţiu, precum se cuvine în democraţie, într-o monarhie constituţională. Fapt este că n-a vrut să audă de demisie, striga că nu va lăsa ţara pe mâna unui copil, şi va lupta până la capăt. Spunea, dar nu părea convins, spunând că armata română, regrupată în Carpaţi, ca într-o citadelă, va reuşi cu ajutorul armatei germane să-i gonească pe sovietici din ţară şi că, în plus, avea încă 12 divizii pe front…´´ (apud Regele Mihai, în “România Liberă” pe Internet 26 August 2000; Traian Golea, Actul de la 23 august 1944, văzut de regele Mihai ca autor, Hallandale, Florida, Studii Istorice Româneşti, 2001).

Generalul Constantin Sănătescu (1885-1947),

“succesorul” nemijlocit al Mareşalului

ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti

Despre complotişti, pe care îi cunoştea prea bine şi în supraveghea îndeaproape, prin serviciile sale secrete, Mareşalul nu avea decât cuvinte de profunda dispreţ. Puciştii, nota de exemplu Antonescu pe un raport al SSI-ului din 23 iunie 1944, nu-şi asumaseră decât un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat”. Să nu ne închipuim că, atunci, Mareşalul i-a nominalizat, toţi dovedindu-se „păioase”, „nişte zdrenţe [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie” (Gh. Buzatu,Mareşalul Ion Antonescu, p. 545).

Generalul N. Rădescu

(1876-1953)

De reţinut că, în septembrie 1944, însuşi V. M. Molotov, primindu-i la Moscova pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi ceilalţi delegaţi ai Bucureştilor pentru dictarea Armistiţiului din 12/13.9.1944, le-a declarat fără rezerve că „Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. [reprezentaţi] o aventură” (cf. A. S. Marinescu, O contribuţie la istoria Exilului Românesc, vol. 5, Bucureşti, 2005, p. 18-19). Era, fără îndoială, grav că un personaj de talia lui Molotov, alter ego-ul lui Stalin, ajunsese la un asemenea adevăr prenumărându-i pe oamenii de la 23 august 1944 în tagma aventuriştilor, iar opera lor ca atare – tot o aventură! Deja în septembrie 1944, aşadar, Kremlinul trecuse România în rândul sateliţilor, impunându-i un tratament corespunzător, în urma succesului operaţiunii de anvergură Iaşi-Chişinău dar şi ca rezultat al trădării de la 23 august 1944, dar şi graţie acordului tacit ori expres al SUA şi Marii Britanii. Ceea ce, evident, prevestea un şir de nenorociri legate de modul în care Moscova avea să-şi exercite „mandatul” asumat, cu sau fără voia Washigtonului şi Londrei! Nu avea să fie, în consecinţă, nicidecum surprinzător faptul că, exceptându-l pe rege, silit să abdice la 30 decembrie 1947, restul „eroilor” puciului aveau să-i succeadă, neîntârziat, Mareşalului, care, de altfel, fiind scos în stare de arest din “biroul galben” al Palatului Regal din Bucureşti după orele 17,00 la 23 august 1944, le-a prevestit destinul. Mareşalul şi trei dintre colaboratorii lui, după cum am precizat, au fost executaţi, dar puciştii, dacă nu au reuşit să se expatrieze (Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Mircea Ioaniţiu) ori să se salveze in-extremis (Emil Bodnăraş, agent al NKVD-ului), aveau să supra-aglomereze închisorile comuniste, unde cei mai mulţi vor suporta ani lungi şi grei de temniţă, unii dintre ei aflându-şi un groaznic sfârşit – Constantin-Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, Ion Mihalache, generalul Aurel Aldea, Lucreţiu Pătrăşcanu (vezi Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993; Mircea Ioaniţiu,Amintiri şi reflexiuni, Bucureşti, 1993; Omagiu lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache,Bucureşti, 2003; Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, 1995; Maria G. Brătianu,Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003; Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români. 1944-1964, Bucureşti, 1997; Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, I, 1944-1948, Bucureşti, 1997; Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucureşti, 2000; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, 2004; Liviu Vălenaş, Cartea Neagră a României. 1940-1948, Bucureşti, 2006; Gabriel Constantinescu, Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX,Bucureşti, 2007; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România. 1945-1989, I-II, Bucureşti, 2007; Corneliu Crăciun, Dicţionarul comunizanţilor din noaptea de 23 spre 24 august 1944, Oradea, 2009; Stelian Neagoe, Decimarea elitei politic, 1944-1964: Cazul baronului Ion Mocsonyi-Styrcea. Generalul Gh. Mihail,Bucureşti, 2009; Şerban Milcoveanu, Testamentul politic al generalului Aurel Aldea (1887-1949)…, Bucureşti, 1999; Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, I, 1944-1946; II, 1947-1964,Bucureşti, 2000-2001; Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, 2003; Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu,ediţia a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti, 2005; Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Târgovişte, 2011; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai – 4 iunie 1945, Bucureşti, 1999; Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001). Să fi fost o surpriză ori, cumva, un blestem? … Întrucât unii dintre pucişti au planificat crima, pentru ca apoi să-i suporte consecinţele. A fost în primul rând cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care, într-o discuţie angajată cu istoricul Gh. I. Brătianu la Biblioteca Academiei Române în 1945, i-a declarat cu suficienţă: „Cine face politică răspunde cu capul. Antonescu va fi împuşcat, căci merită moartea” (apud Nichita Smochină, Memorii, Bucureşti, 2009, p. 520). După 1944-1945, nimic nu mai era dificil de prevăzut în privinţa perspectivelor Răului Absolut: căci, în adevăr, teroarea s-a extins prin sciziparitate, în asemenea măsură încât crima politică a proliferat crima. Sub un regim comunist impus de Kremlin şi sub o cruntă ocupaţie bicefală (Armata Roşie şi NKVD-ul), România şi Românii, asemenea altor state şi naţiuni de pe glob, au intrat cu brutalitate în zodia Holocaustului Roşu, un veritabil cataclism de pe urma căruia s-au înregistrat la nivelul planetei aproximativ 335,1 milioane de victime, din care „numai” 2,4 milioane victime au provenit dintre români (cf. Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, ediţia a III-a, vols. I-II şi Anexa, 2008, pp. 25-27), şi anume:

– prizonieri de război în URSS (august-septembrie 1944): 180 000

– ucişi în lagăre şi închisori (după 23 august 1944): 250 000

– decedaţi după eliberarea din detenţie: 250 000

– ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000

– „revoluţia” din decembrie 1989: 1 400

– Basarabia şi Bucovina, teritorii înstrăinate din 1944: 1 500 000

– etc. etc.

Dintre toţi autorii care au stăruit asupra loviturii de stat nenorocite de la 23 august 1944 s-a impus prin sagacitate şi curaj, viziune şi persistenţă – Pamfil Şeicaru, ziarist de calibru, din seria reprezentată cu maximă strălucire de M. Eminescu, N. Iorga sau Nae Ionescu. Plecat din ţară cu puţine zile înainte de complot, condamnat la moarte în contumacie, întocmai şi o dată cu Stelian Popescu, reputatul director al „Universului” bucureştean (în iunie 1945), Pamfil Şeicaru şi-a continuat activitatea jurnalistică în exil, fiind dublat de un excelent istoric. A exprimat un adevăr cu valoare de VERDICT ÎN FAŢA ISTORIEI: „TOT CE S-A ABĂTUT DUPĂ 23 AUGUST [1944] ASUPRA NENOROCITEI NOASTRE PATRII ERA VIRTUAL CUPRINS ÎN ACTUL LOVITURII DE STAT” (apud Pamfil Şeicaru, Scrieri, vol. 3, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2003, p. 215; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 587).

Pamfil Seicaru (1894-1980) – Foto: Ziaristi Online din 30.3.2011

Pamfil Şeicaru s-a impus şi ca autor al unei remarcabile scrisori adresată la 14 octombrie 1948 generalului Nicolae Rădescu, fostul premier din 1944-1945 şi liderul Exilului Românesc, el insistând asupra „capitulării de la 23 august” (Gh. Buzatu,România şi Marile Puteri. 1939-1947, Bucureşti, 2003, pp. 629-637; idem, O istorie a prezentului, pp. 366-377). Potrivit expeditorului, Grigore Niculescu-Buzeşti (director al Cabinetului Ministrului de Externe şi al Cifrului, 1941-1944), a fost „regizorul conspiraţiei” (ibidem, p. 374), iar grupul său din Centrala Afacerilor Străine din Bucureşti reprezenta „cea mai infamă oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă asociaţie care cuprindea majoritatea funcţionarilor acelui minister” (ibidem, p. 372). Titularul Centralei a fost, în 1941-1944, după cum se ştie, însuşi Mihai Antonescu, adjunctul Mareşalului ca vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. Conjuraţia trădării, cuprinzând în principal pe Buzeşti, Al. Cretzianu şi C. Vişoianu, a organizat cu regele Mihai „o capitulare fără condiţii …, exact aşa cum au voit-o ruşii” (ibidem,p. 373). Arestându-l pe Antonescu, regele „a ordonat încetarea ostilităţilor [pe Frontul de Est], fără să existe un acord de armistiţiu semnat” (ibidem). Declarându-se fără rezerve „mai departe credincios războiului contra Rusiei”, unul „pentru dreptatea naţiei mele”(ibidem, p. 369), Şeicaru mărturisea îngrozit: „Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 august şi 12 septembrie [1944]” (ibidem). (Relativ la demersurile diplomatice ale lui Alexandru Cretzianu, fost secretar general al MAS în 1940-1941 şi ministru al României în Turcia, 1943-1945, vezi amintirile sale – Ocazia pierdută, ediţia a II-a, Iaşi, 1998; idem, Relapse into Bondage: Political Memoirs of a Romanian Diplomat, 1918-1947, Iaşi-Oxford-Portland, 1998; Eugen Stănescu şi colaboratori, eds., Alexandru Cretzianu – Un diplomat de carieră în misiune pentru pregătirea ieşirii României din Axă, Iaşi, 1999).

Gr. Niculescu-Buzeşti

(1908-1949)

Mesajul lui Pamfil Şeicaru destinat în 1947 generalului N. Rădescu avea să fie nu numaidecât confirmat, ci aprofundat şi extins după decenii în scrisoarea încredinţată de Doamna Ioana Aioanei ziarului „Libertatea” din New York City (anul V, nr. 49/august 1986). Necunoscând-o pe autoare şi neavând nici accesul la publicaţia menţionată, am beneficiat de faptul că D-l Mihai Mircea Totpal a valorificat nu demult documentul în revista online Totpal Daily News (Buşteni-Sinaia, la 21 august 2012); mulţumindu-i editorului din ţară pentru amabilitate, precizăm că intervenţia Doamnei Ioana Aioanei reprezintă din punctul nostru de vedere o contribuţie esenţială la analiza şi interpretarea faptelor de la 23 august 1944, cu sublinieri deosebite asupra consecinţelor lor totalmente nefaste, ceea ce determină, conchidem, pasajele evident acuzatoare la adresa puciştilor. S-au impus câteva minime corecturi, care, desigur, nu au dăunat textului anexat.

„Sire,

Cu ocazia „aniversării” zilei de 23 August, vă felicit, fiindcă această „Mare Zi” este opera Dv., şi eu alături de fraţii mei români vă datorăm Dv. invazia sovietică şi instaurarea comunismului în România, operă desăvârşită de comuniştii Pauker – Groza – Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului Dv. birou.

Pentru acel „23 August”, eu şi sute de mii de români am fost aruncaţi în închisori, fiindcă „eram o burgheză bogată” şi fiica unei familii cu tradiţii militare naţionaliste, închisoare din care am scăpat printr-un miracol.

Pentru acel „23 August”, Dv. aţi minţit poporul român şi l-aţi dat pradă străinilor, aşa cum a făcut şi tatăl Dv. aţi ordonat să lăsăm jos armele în faţa „prietenilor sovietici” invocând un pretins „armistiţiu”, dar l-aţi semnat abia în 12 Septembrie 1944, dându-ne la „tavă” ruşilor.

Voi, Mihai Rege al Românilor, aţi ordonat ca românii să nu tragă nici un cartuş şi să nu se apere în faţa hoardelor sovietice, români care la Ungheni au fost împuşcaţi în timp ce îşi aşteptau „prietenii”. Alţi 170 de mii, tot la Ungheni, au fost luaţi prizonieri, unde şi soţul meu, un tânăr de 27 de ani a fost omorât, iar eu am rămas văduvă la 23 de ani…

La „ordinul” Dv., armata română a trebuit să meargă şi să lupte alături de sovietici, şi bieţii români au luptat şi murit cu miile până în Munţii Tatra, fapt unic în analele istoriei războaielor, când un popor învins prin trădare este şi forţat să lupte alături de inamic. Voi Rege Mihai, aţi ordonat asta şi cei 200 de mii de români au „murit degeaba”, căci Basarabia şi Bucovina tot au fost răpite de ruşi, iar Cadrilaterul răpit de bulgari, şi România invadată de bolşevici.

Şi după imensa greşeală politică şi militară ce aţi comis, aţi continuat să colaboraţi cu o clică de trădători, care ajutaţi de Colonelul Ulea, Maestrul de Ceremonii al Casei regale, le-aţi permis trădătorilor să se aciueze în Casa Regală, unde în spatele tronului Dv. au pregătit lovitura de moarte a românilor, prin distrugerea fizică, materială, morală şi spirituală. Dar puţin v-a păsat, căci v-aţi salvat tronul şi asta era important pentru Dv. şi clica ce v-a sfătuit în acel fratricid 23 August 1944.

Iar noi românii, ca nişte proşti sentimentali, ne uitam la Dv. cu drag şi vă aplaudam furtunos când apăreaţi în jurnalul de Ştiri de la Cinema Aro, căci eraţi iubitul nostru rege, şi atâta timp cât eraţi pe tron, ne asiguraţi de libertatea şi independenţa Ţării de pacostea comunistă, căci încă nu ştiam că Dv. colaboraţi cu comuniştii.

Dacă aţi fi fost sinceri cu noi, dacă ne-aţi fi atenţionat atunci când s-a format „nucleul” comunist sub numele de „Blocul Partidelor Democratice”, şi ne-aţi fi spus: „Români, sunt forţat de oameni nedemni spre fapte nedemne. Eu, regele vostru, nu permit ca sub baldachinul tronului să se conspire în contra voastră, şi abdic azi 6 martie 1945”, ne-aţi fi salvat dacă aveaţi curajul să vă riscaţi „pielea” şi am fi ştiut ce să facem în contra comuniştilor care erau instrumentele Moscovei şi nu un guvern de coaliţie cum am crezut noi. Dar aţi tăcut, ca să vă salvaţi tronul, căci aşa v-a sfătuit Styrcea care era „tare la poker” şi Sănătescu „tare” în conspiraţie.

Ne-aţi minţit ani de zile, până în clipa de 30 Decembrie 1947, când aţi declarat la radio: „Abdic pentru mine şi toţi urmaşii mei…”, dar abia acum ne spuneţi prin interviul dat la Europa Liberă, că aţi fost forţat să abdicaţi de către Dej şi Groza, care v-au prezentat un act de abdicare „plin de greşeli de gramatică”, ceea ce este ridicol, căci Dej era un analfabet, dar Groza şi Pătrăşcanu erau avocaţi, şi Pătrăşcanu scria orice act.

De ce nu ne-aţi spus atunci?, că poporul ar fi sărit în foc pentru Dv. şi poate puteam preveni ca hoarda de criminali şi analfabeţi să nu fi putut forma un „guvern”. Aţi ajutat şi aţi sprijinit pe comunişti, care au reprezentat România şi la Pacea de la Paris, fapt pentru care americanii au spus atunci şi spun şi azi: „Românii şi-au ales singuri comunismul, căci au format un guvern comunist încă sub Regele Mihai…”

Aţi sperat că Stalin vă va „lăsa pe tron” pentru eroica Dv. trădare, şi care era o continuare a trădărilor comise de „scumpul Dv. tată” Carol al II-lea, care dăduse Basarabia, Bucovina şi Nordul Herţei cadou la ruşi în Iunie 1940, fiindcă el avea nevoie de „pace” ca să se poată „dedica” marii lui Pasiuni pentru Lupeasca…, iar Dv. aţi întărit trădarea prin „Armistiţiul din Septembrie 1944”, pe care l-au legalizat la Paris comuniştii NKVD-işti, nişte criminali ca Pătrăşcanu, Groza, Dej şi alţi oportunişti, pe care Dv. i-aţi trimis la Paris să reprezinte bietul popor român.

Îmi amintesc, cu câtă mândrie purtaţi pe piept „Ordinul Victoria” dat de Stalin, şi cum ciocăneaţi ouă roşii cu Vîşinski, acelaşi Vîşinski care a dat cu pumnul în masă şi a ţipat la Dv., ori să formaţi un guvern „pur comunist”, ori să abdicaţi. El a ieşit din biroul Dv. trântind uşa, că v-a căzut var de pe plafon în cap…

Imediat l-aţi admis pe Groza, care era paravanul lui Pauker şi Dej, asasinii românilor, şi iar v-aţi salvat tronul…Eraţi regele românilor, dar unde eraţi Sire când comuniştii au ocupat fabricile şi ei stabileau câţi BANI

să plătească patronul unui lucrător, şi câtă carne şi alimente să le dea gratis?

Forţele Armatei Roşii la Bucureşti,

invitate ori ocupante în urma actului de la 23 august 1944?

Unde eraţi, Sire, când comuniştii au înscenat lui Maniu şi altora „procese de trădare” şi i-au arestat aşa ca pe Titel Petrescu pe care l-au omorât, în timp ce sovieticii conduşi de evreii NKVD-işti ne violau, jefuiau şi împuşcau în plină zi pe străzi?

Unde eraţi, Sire, când moldovenii mureau de foame, fiindcă „prietenii” sovietici au blocat şi cărat toate alimentele? Şi unde eraţi când ofiţerii superiori ce au condus armatele în Rusia, au fost arestaţi, judecaţi prin procese înscenate şi împuşcaţi „pentru trădare”, iar soţiile şi copiii lor nu au avut dreptul la pensie, ba chiar au fost urmăriţi în mod sistematic, distruşi prin bătaie şi teroare de către agenţii comunişti, aşa cum s-a întâmplat cu copiii lui Ion Moţa, Gabriela şi Mihai?

Unde eraţi Dv., „Regele Românilor”, atunci când s-a modificat legea învăţământului, ca să ni se impună Limba Rusă în şcoli, şi când preoţii au fost arestaţi, bisericile păzite de comunişti ca noi creştinii să nu ne mai rugăm lui Dumnezeu ci lui Stalin, şi sărbătorile de Paşte şi Crăciun suspendate şi declarate „zile de MUNCĂ

” ?

Unde eraţi Dv., decât pe tronul României, şi sub ochii şi tacita aprobare a Dv. s-a desăvârşit distrugerea unui popor, pe care azi, îl anunţaţi că vreţi „să-l fericiţi” cu întoarcerea Dv. la tron?!

Să fim serioşi, D-le de Hohenzollern! Aş avea multe de spus, căci am trăit acele tragice zile şi ani de umilinţe în propria mea ţară, pregătite de Dv. Sire pentru poporul român, pe care l-aţi înşelat şi trădat, fapte care nu se pot uita în secole, nu după 42 de ani. Noi, cei bătrâni, suntem aici ca să spunem celor tineri şi să scriem Istoria cea adevărată, în care eu şi milioane de români avem un lung rechizitoriu pentru Dv.

Dar mă opresc aici… Şi dacă aţi avut decenţa să „ tăceţi” o perioadă atât de lungă,v-aţi lăsat antrenat în ultimul timp de ceva „fosile din vechea camarilă” ce trăiesc prin Anglia şi Germania, şi cu o îndrăzneală demnă de un „Carol Tiranul” tatăl Dv., aţi început o campanie de „încălzire a sentimentelor” cu românii, spunând într-o „proclamaţie” difuzată în 1979 la radio Europa Liberă: „Au trecut treizeci şi doi de ani, de când n-am mai călcat pământul României…”, şi apoi continuaţi: „M-am frământat, şi mă frământ, mă zbat pe seama soartei voastre crunte…”

Dar în cei 32 de ani, Dv. n-aţi întreprins nimic pentru poporul român, ci v-aţi făcut o familie frumoasă cu multe fete, pe care după cum se vede, vreţi să ni le puneţi în spate ca „moştenitoare ale tronului României”. Şi ca încheiere în acel mesaj de Anul Nou 1979, ne spuneaţi: „Urărilor Mele se alătură iubita Noastră Regina-Mamă, Regina Ana şi fiicele noastre, Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria”. Să vă trăiască, Sire, dar ele sunt fiicele şi principesele Dv. şi nu „reginele noastre”, ale poporului Român, fiindcă Dv. aţi „abdicat” pentru Dv. şi pentru toţi urmaşii, şi nu înţeleg, în care ţară şi pe ce tron sunt Domniile Lor regine?

După succesul conjuraţiei de la 23 august 1944,

Al. Cretzianu şi C. Vişoianu aveau a se stabili în SUA,

unde au început războiul pentru fondurile secrete

destinate din vreme de către cei doi Antoneşti

Exilului românesc, în cazul ocupaţiei staliniste.

Istoricul acestor fonduri s-a impus atenţiei noastre

în urma investigaţiilor în arhivele britanice, americane

şi ruseşti, ca şi în temeiul discuţiilor cu Gh. Barbul,

George Duca şi Barbu Călinescu, ultimii doi – copii ai

foştilor premieri asasinaţi în 1933 şi, respectiv, în 1939

În interviul dat de curând lui V. Georgescu, el v-a întrebat: „Majestatea Voastră s-ar întoarce imediat, deci în ţară, în momentul în care ar fi posibil. Pentru a domni? Pentru a fi rege?” Dv. aţi răspuns:”Da. Asta este datoria mea, şi dacă mi-am făcut datoria în circumstanţele grele la 23 August 1944, când aveam 22 de ani, nu voi şovăi acum la 64 de ani”. Dar de ce nu aţi considerat „datoria Dv.” ca imediat după abdicare, să fi format un guvern în exil, şi să fi folosit toate relaţiile politice şi familiale ce le aveaţi cu Anglia, „tradiţionala aliată”, să fi uşurat povara românilor la Conferinţa de la Paris, căci Churchill era marele master, şi regele Angliei vă era rudă? De ce nu aţi acţionat atunci, şi veniţi acum după 42 de ani să ne spuneţi că „este datoria Dv. să reveniţi la tron?…”

Trebuie să ştiţi că Poporul Român s-a maturizat, şi a învăţat pe propria-i piele o mare „lecţie”, aşa cum a fost spus de Eminescu: „Cine iubeşte străinii/Mânca-i-ar inima câinii…” Da, noi, Românii, am înţeles că tragedia noastră naţională s-a datorat numai „străinilor” aciuiţi pe la noi pe care i-am tolerat pe motive umane sau politice, şi care au conspirat împotriva noastră, fiindcă nici un „român adevărat” nu ar fi fost în stare să-şi trădeze neamul şi Patria de dragul privilegiilor sale personale…

Aşa cum şi mie mi-e dor de casa mea, vă cred, Sire, că vă este dor de Peleş şi de toate palatele făcute de noi românii, în care v-aţi lăfăit cu „gaşca” de pierde vară şi care au decis soarta noastră, soarta României, între un pahar de coniac şi o partidă de poker, unde excela prietenul Dv. Styrcea, care v-a dădăcit şi v-a sfătuit cum să-i trădaţi pe români. Cred că vă este dor, să mai goniţi cu automobilul pe şoseaua Bucureşti-Sinaia, aşa cum făceaţi…, cred că vă este dor de aerul parfumat, de brazii de pe munţii Carpaţi, de care şi nouă celor din exil ne este dor, dar suntem pe aici din vina trădării Dv., iar fraţii noştri gem sub ocupaţia comunistă, pentru că Dv. aţi facilitat asta 42 de ani în urmă, şi nu ne-aţi lăsat să luptăm şi să fim învinşi în mod onorabil, ci să fim umiliţi şi distruşi în numele „prieteniei”, fapt pentru care Occidentul ne dispreţuieşte că, noi ne-am „ales comunismul”.

În „noua conspiraţie”, Dv. v-aţi lăsat intervievat de Vlad Georgescu, care nu numai că vă tratează ca pe un rege al României, dar vă întreabă exact ce vrem noi să ştim, iar Dv. i-aţi răspuns: „Ne-o dovedesc scrisorile pe care le primesc mai cu seamă de la cei tineri…care au aflat de la părinţii lor despre mine…”. Şi credeţi că românii pot spune ceva frumos despre Regele Mihai? Greşiţi, Sire! Aceşti tineri nu mai sunt românaşii credincioşi şi educaţi în umilinţă şi supunere faţă de casa Regală a Madamei Lupescu. Tinerii români sunt evoluaţi şi au curajul opiniei azi mai mult ca oricând, şi nu schimbă ei o teroare comunistă pentru una regală a Casei de Hohenzollern, care a omorât destui români între anii 1930 – 1940, sub domnia „Tiranului dement Carol al II-lea”.

Propaganda pe care o faceţi prin intermediul Europei Libere, cred că aţi plătit-o foarte „gras”, să vă scoată la iveală şi să puteţi pleda pentru dreptul ce-l ridicaţi la tronul României, pe care l-aţi pierdut, ziceţi, din cauza „baionetelor sovietice”; dar Dv. l-aţi trimis pe Dămăceanu la ruşi în Aprilie 1944, i-aţi eliberat pe Dej, pe Ceauşescu şi Pătrăşcanu ca să vă pregătiţi pavăza, şi apoi l-aţi arestat pe Mareşalul Antonescu, dând la „tavă” România comuniştilor. Cum puteţi spune: „Aşadar, 40 de ani după venirea la putere a regimului comunist cu ajutorul baionetelor sovietice”, când [ei] au venit cu sprijinul Dv. regal? Că ruşii cu baionetele lor v-au forţat să abdicaţi, asta era de aşteptat, nici comuniştii nu vor „regi” şi trebuia să prevedeţi acest lucru. Dar de ce nu ne-aţi spus atunci în 1947, şi ne spuneţi acum? Cu asta sunteţi de două ori vinovat, că aţi conspirat atunci şi conspiraţi azi ca să puteţi lua tronul iar.

Cu „dulcegăriile” Dv. nu puteţi şterge trecutul, sperând că cei ce ştiu adevărul au murit, ori au fost omorâţi cu toţii de către comunişti. Aţi greşit, sunt încă o mulţime de supravieţuitori în exil şi datoria noastră este să păstrăm „adevărul istoric”şi să-l predăm ca pe o faclă generaţiilor tinere. Să ştie şi ştiu şi eu, că în acea caldă zi de 23 August 1944, aţi vorbit la radio, v-am auzit cu urechile mele când aţi „ordonat” la ora 13, încetarea ostilităţilor contra Rusiei, şi aţi cerut atacarea trupelor germane pe teritoriul României. Dar ştiu că vocea Dv. fusese imprimată pe un „disc” de către comuniştii Pătrăşcanu şi Bodnăraş („Ceauşu”), pentru cazul când aţi fi fost omorât şi lovitura de stat nu reuşea, ei să poată folosi „vocea Dv.” ca o momeală pentru a comanda armata română. Şi culmea, Pătrăşcanu v-a scris şi „textul” trădării, iar Dv. susţineţi „azi” că au fost „baionetele sovietice”, când a fost numai „voinţa Dv.”, să faceţi orice să vă salvaţi tronul, şi l-aţi salvat ce-i drept, pentru 3 ani. Dar l-aţi salvat cu preţul vieţilor a milioane de români, pe care i-aţi făcut sclavii ruşilor. Şi mai vreţi să fiţi rege românilor???

Dintr-un punct de vedere, vă înţeleg: Dv. acţionaţi ca un bun părinte pentru copiii Dv. pe care aţi vrea să-i vedeţi „asiguraţi material”, că toate averile Dv. din România le-ar oferi o viaţă de huzur aşa cum aţi avut Dv. Şi dacă aţi „declarat-o” pe Margareta „Prinţesa Moştenitoare” a unui tron „fantomă”, aţi făcut aceasta cu scopul să o vedeţi în Peleş, unde azi locuieşte Ceauşescu, pe care Dv. l-aţi eliberat din închisoare…,şi nu „baionetele sovieticilor”.

Cât despre cine o să conducă poporul român după ce se va elibera de analfabeţii comunişti, nu vă faceţi griji.

De aceea, vă doresc Dv. şi întregii „familii regale” să staţi fericiţi şi plini de bucurie pe „tronul fantomă”, şi să aveţi fericirea pe care o are Poporul Român cu ocazia aniversării „Zilei Mari” de 23 August – „Ziua Trădării României de către fostul Rege Mihai” .”

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu special pentru Ziaristi Online