Peştera 1-3 de la Izvoare, pe una dintre cele mai cunoscute suprafețe locuite de daci în Munții Șureanu
Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București)
Am descoperit peșterile dacilor, continuările lor și incontestabile dovezi arheologice. Acest volum a fost realizat cu contribuția următorilor: Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Gabriel Silvășanu; Mihai Codescu; Gabriel Miclăuș; Eliza Anghel; Tarquinius Vădeanu; Dan Hazaparu; Gigi Chiriloi; Costel Roman; Claudiu Druma; Eva Roman (toți de la Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Nicu Gligan (Clubul de Speologie Politehnica Cluj-Napoca); Gabriel Jugănaru (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Ion Blăjan; Dana Pașca; Mircea Vlădulescu; Simon Emeric; Florens Baranov; Adrian Tudușciuc; Alexandru Țone; Ovidiu Grad; Adrian Rădulescu; Paul Pupăzeanu; Alina Lintea (toți de la Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Vasile Boroneanț; Carmen Bucin (Clubul de Speologie Metalul Reghin); Marius Peculea (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Adriana Vădeanu (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Aurora Gligan (Clubul de Speologie Politehnica Cluj-Napoca); Virginia Vasile (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București); Zeno Ghizdăveț; Olguța Ghizdăveț; Radu Iancu (Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București).
Aflați mult mai multe date despre peșteră la. 509,4 metri dezvoltare; 80,1 (-68,4; +11,7) metri denivelare (vezi harta 1).
harta poate fi descărcată la dimensiune mare din baza acestei pagini
Se află în partea estică a Muntelui Vârtoape, acolo unde șase pierderi de apă (unele cu traiect de suprafață temporar) sunt înșirate pe mică distanță, de la nord la sud, în depresiuni de forma unor doline. Intrarea peșterii se află la dispariția celei mai nordice pierderi de apă (imaginea 2). Pierderea de apă aflată imediat la sud de aceasta continuă cu Peștera 3 de la Izvoare, acum parte a complexului/ rețelei Peștera 1-3 de la Izvoare. Cele două pierderi aflate cel mai la sud din lanțul menționat, care au debite mari, așteaptă să fie decolmatate mai mult decât am reușit noi și explorate.
După zona sălii de la intrare urmează un parcurs dificil, cu multă argilă, printre aluviuni și blocuri mișcate mai tot timpul, înaintarea spre adânc făcându-se uneori la concurență cu pârâul subteran.
Ajungem în Sala Mare, înclinată de la sud spre nord, aflată între cotele -27 și -33 metri (imaginea 4). Aici zonele instabile sunt mai puțin numeroase. Apar zone bogat concreționate (imaginea 5) dar și pasaje unde roca sursă este predominantă (imaginea 6). Zona „finală” a cavității este o galerie lungă, meandrată, concreționată, relativ îngustă și joasă, cu nivele de eroziune; se mai poate înainta, cu costume de protecție acvatică, spărgând obstacole care ar îngreuna mișcările necesare întoarcerii. Potențialul cavității/ zonei nu este de neglijat.
2 Peștera de la Izvoare (decembrie 1990). În poză, Florens Baranov. Foto: Ică Giurgiu.
3 Peștera de la Izvoare; Ică Giurgiu, ud până la piele, dar fericit, imediat după descoperirea continuării dincolo de galeriile explorate de Valer Trufaș. Foto: Eliza Anghel.
4 Peștera de la Izvoare. Pauză de masă în timpul explorării și cartării; de la stânga: Eliza Anghel, Gabriel Miclăuș (cu spatele), Ică Giurgiu, Adriana Vădeanu (cu spatele), Gabriel Silvășanu, Mihai Codescu (cu spatele). Foto: Tarquinius Vădeanu, Dan Hazaparu.
5 Peștera de la Izvoare. Locurile cu concrețiuni nu sunt o raritate, ele se îndesesc pe măsură ce mergem în profunzimea peșterii. Foto: Tarquinius Vădeanu, Dan Hazaparu, Adriana Vădeanu.
6 Peștera de la Izvoare. Un pârâu subteran trece printr-o succesiune de galerii largi, săli, prăbușiri și pasaje incomode, cu apă, printer formațiuni, care trebuie lărgite periodic pentru explorarea în siguranță. Foto: Tarquinius Vădeanu, Dan Hazaparu, Adriana Vădeanu.