În anii 1920, Ludwig Wittgenstein se întâlnește, la invitația lui Moritz Schlick, cu filozofii de orientare empiris-logică din Cercul de la Viena, iar câteva dintre remarcile sale sunt consemnate de Friedrich Waisman. Una dintre acestea e cu referire la Heidegger, probabil în urma discuțiilor pe marginea textelor sale.

Îmi pot închipui foarte bine ce anume are în vedere Heidegger prin „fiinţă“ şi „angoasă“. Omul are tendinţa de a lua cu asalt graniţele limbajului. Gândiţi-vă, de exemplu, la mirarea că ceva există. Mirarea nu poate fi exprimată sub forma unei întrebări şi nici nu există vreun răspuns. Orice am spune reprezintă a priori un non-sens. Cu toate acestea, noi luăm permanent cu asalt graniţele limbajului. Această pornire a noastră a fost văzută şi de Kierkegaard, iar el a caracterizat-o cu totul asemănător (anume ca luare cu asalt a paradoxului). Această luare cu asalt a graniţelor limbii este etica. Socotesc că e foarte important să se pună capăt întregii vorbării despre etică – dacă există cunoaştere, dacă există valoare, dacă binele poate fi definit etc. În etică se face întotdeauna încercarea de a spune ceva ce nu atinge esenţa lucrului şi nu o poate atinge vreodată. Este în mod a priori sigur că orice definiţie am da binelui, aceasta este întotdeauna doar rezultatul unei neînţelegeri. […] Însă pornirea aceasta de a lua cu asalt este semnul a ceva. Asta o ştia deja Sfântul Augustin când a spus: Dar ce, netrebnicule, nu vrei să rosteşti lucruri fără sens? Rosteşte-le, nu strică cu nimic![1]

[1] Wittgenstein und der Wiener Kreis, pp. 68–69.