Pe drumul dintre ieri și azi, 1943

Micule prinț,

    Mi s-a făcut dor de tine imediat ce ai plecat. Ai lăsat în urmă doar praf efemer de stele, un trandafir îndurerat și un pilot îngândurat...

    Mi-am promis că o să le povestesc tuturor adulților despre tine, că o să-i fac să simtă și ei ce am simțit eu cât am stat împreună. Un singur lucru am omis: faptul că oamenii din ziua de azi nu știu să mai audă și, cel mai trist, nu vor să mai asculte.

    Am scris, deci, o carte. O carte „pentru copii”, genul acela de poveste pe care doar cei care nu mai sunt de mult timp copii o pot înțelege cu adevărat. Spre mirarea mea, au citit-o. Farmecul personajului tău i-a făcut să te iubească și să-și dorească să te cunoască.

    Am început, așadar, să desenez caligrame. A trebuit să fiu foarte explicit și direct, din păcate. Oamenii cărora le desenam au pierdut de mult puterea de a vedea oaia dintr-o lădiță desenată pe-o bucată de hârtie.

    Cu toate acestea, Micule prinț, cred că au înțeles. O să te rog, totuși, să mă ierți că nu am desenat ultimele două planete din cele șapte: cea a geografului și Pământul. Am simțit că vor fi prea realiste, schițând tranșant realitatea în care trăim și pe care tu, pui mic cu sufletul bătrân, ai înțeles-o atât de bine. Știi, trăind mult timp printre adulți, am înțeles că oamenilor le place să audă adevărul, dar adevărul care le convine, nu pe cel adevărat. Comic de paradoxal, nu-i așa?

    Pământul pe care l-ai vizitat tu în timpul călătoriei tale este Pământul pe care locuiesc eu în fiecare zi. Așa cum ai spus, e plin ochi de lampagii grăbiți. Ajung să știe doar că au un felinar în grijă și că trebuie să-i numere acestuia secundele. Sunt puși în postura de a fugi zilnic după mai mult, nu după mai bun, și, la finalul zilei, de a se asigura doar că ajung la timp pentru a stinge felinarul. Un fel de cursă orbească, fără reguli clare, în care-și acoperă cu un văl ochii inimii, singurii care te ajută să vezi ceea ce contează, de fapt, așa cum vulpea te-a învățat: „Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.”.

    Poate te întrebi când iau sfârșit toate acestea. Se opresc la linia de finish, în ultima secundă pe care orologiul inimii o mai bate; după ultima dată în care ne-am stins felinarul, fără a avea certitudinea faptului că ne-am mai trezi mâine. Și totuși, știind toate acestea, oamenii aleg să se prefacă că nu văd, că nu simt și că totul e nemuritor.

    Cred că ceea ce te-a făcut prinț pe tine a fost, de fapt, timpul. Aveai atât de puține bogății, Micule rinț, încât ele erau cele care te făceau mic. Dar țineai frâul celui mai important dar primit: timpul tău. Noblețea ta era cusută de firul înțelepciunii și al conștientizării – asta te făcea atât de puternic.

    Îmi amintesc de ziua în care mi-ai povestit de întâlnirea ta cu trandafirii care erau fix ca floarea ta. Erai trist, simțeai că nici măcar singurul lucru care era cu adevărat al tău nu era atât de unic pe cât credeai. Dar ai omis faptul că, tocmai pentru că tu o iubeai, floarea ta se deosebea de toate celelalte. La ce ți-ar fi folosit să ai toți trandafirii din lume, dacă nici măcar unul dintre ei nu te-ar fi dus cu gândul la valoarea pe care timpul investit i-o dă unei prietenii?

    Micule Prinț, m-ai lăsat cu multe întrebări și cu o grămadă de cuvinte pe care îmi doresc să fi avut timp să ți le spun. Ai aprins în mine convingerea că există și un prezent, nu doar trecut și viitor. E scurt, într-adevăr. Atât de scurt, încât, dacă nu te uiți cu ochii inimii, nici n-ai timp să-l vezi. Tocmai asta îl face să fie prețios pentru fiecare dintre noi.

    De fiecare dată când mă uit spre cerul înstelat, sper ca steaua pe care o privesc să fie cea pe care te afli. Nădăjduiesc că inima-ți bate acolo și că mai privești și către mine, un soi de lampagiu care-și caută cât mai lent apusurile.

    Am rămas cu dorința de a fi ca tine. Cu un loc pe care să-l iubesc, cu o floare care să mă iubească, cu o vulpe care se vrea îmblânzită, cu părul bălai și cu râsul ca de clopoței. Totuși, sunt doar un om mare care poartă în spate mai mulți ani decât și-ar fi dorit să aibă. Pe când eram și eu prinț, voiam să gust din povara asta, să mă simt rege; pe-atunci încă nu știam că nu ar fi urmat să ajung împărat, ci doar încă un adult ce și-a îngropat coroana sub timp. Uneori, îmi doresc să fiu ușor, ca tine, să port pe umeri doar mantia de catifea.

    Mă caut, Prințule, încă mă caut. Sunt pierdut, momentan, între ziua de ieri - ziua cu tine - și cea de azi. Mi-ai zis tu că ”Drept înainte nu poți merge foarte departe...”; așa este. Totuși, nu vreau departe, vreau doar în azi, doar în acum.

Oare mai pot... sau sunt deja prea mare?

Veșnic recunoscător că te-am întâlnit,

Adultul cu suflet de copil, pentru copilul cu suflet de adult