BISERICANI
Dacă mergem pe şoseaua Piatra Neamţ - Bicaz (DN 15), vom întalni, la doar circa 10 km de oraş, un drum lateral care urcă pe un deal (DJ 157C), cu un traseu sinuos care, la o altitudine de aproximativ 650 m, sfârşeşte în faţa complexului de clădiri al Sanatoriului Bisericani. In acel loc se mai păstrează amintirea şi o parte din construcţiile Mănăstirii Bisericani, care a fost una dintre cele mai importante mănăstiri din zonă care a rivalizat, timp de aproape trei veacuri, ca bogăţie şi ca forţă spirituală cu vechea ctitorie pe care Alexandru cel Bun a construit-o la Bistrita.
Iniţial, aici pare să fi existat o sihăstrie a Mănăstirii Bistriţa, într-un loc retras şi îndepărtat, mărginit la apus de muntele Pietrosul, la sud de dealurile Crucii şi Grecului şi Varnava la nord. O veche tradiţie consemnează sosirea la Bistriţa a monahului Iosif care, după un îndelung pelerinaj prin Locurile Sfinte, se reîntoarce în fruntea unui grup de anahoreţi ce-l însoţiseră în anii petrecuţi acolo. Dar nu după multă vreme, acest călugăr Iosif şi tovarăşii săi se retrag în munţi, adăpostindu-se în scorburi şi rugându-se într-o peşteră printre stânci.
Cauza care i-a determinat să părăsească Mănăstirea Bistriţa nu trebuie căutată doar în dorinţa lor de a duce o existenţă cu totul izolată, ci şi în necesitatea de a respecta ritualul oriental al slujbelor religioase neîntrerupte pe care-l deprinseseră la Sfintul Mormânt. Căci anahoreţii lui Iosif, de două ori pe săptămână, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică, slujeau şi se rugau fără întrerupere făcând de veghe. Pentru acest insolit obicei li s-ar fi spus "bisericoşi" sau "bisericani", denumire ce s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care ei au întemeiat-o după părăsirea Mănăstirii Bistriţa.
Pe la 1498, Iosif şi toţi ceilalţi închinători de la Bisericani au început să-şi ridice biserică, dar cum nu dispuneau decât de propriile mijloace, se osteneau fără prea mare spor. Abia în timpul lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare, călugării de la Bisericani reuşesc - cu ajutorul acestuia - să-şi ridice lăcaş trainic de piatră. Şi tot Ştefăniţă, terminând biserica, o înzestrează cu terenurile din jur, în ciuda protestelor pe care i le adresează obştea monahală de la Bistriţa. Cu aceasta, sihăstria Bisericanilor se transformă într-un schit a cărui biserică se afla pe propria sa moşie şi care va obţine deplină autonomie în raporturile sale cu Mănăstirea Bistriţa.
Toate aceste date sunt consemnate într-un istoric al mănăstirii de la începutul veacului trecut, dar cercetările recente impun o serie de corecturi, adăugând multe alte decenii la vechimea aşezământului. Se pare că primul schit de lemn s-a ridicat aici încă din vremea lui Alexandru cel Bun, acesta făcând şi primele donaţii. Mai târziu, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu s-au înscris şi ei printre ctitorii-donatori, Ştefăniţă Vodă fiind acela care a ridicat prima biserică de zid.
În primele decenii ale secolului al XVII-lea, moşia Schitului Bisericani se extinde vertiginos prin danii domneşti şi boiereşti dar şi prin cumpărături, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei până dincolo de Bicaz şi aproape toată valea Tarcăului. Constantin Movilă, Ştefan II Tomşa, Radu Mihnea şi Miron Barnovschi sunt acei domni ai ţării care, în afara unor întinse suprafeţe de teren şi păduri, înzestrează obştea monahală de aici cu un mare număr de biserici, mori şi stâne aducătoare de mari şi importante venituri. În aceste condiţii nu este de mirare că, încă de la începutul secolului al XVII-lea, Schitul Bisericani este recunoscut ca mănăstire, ajungând să se numere printre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriţei.
Această perioadă, atât de rodnică sub aspect economic, se manifestă pozitiv şi în dezvoltarea ansamblului de locuinţe al mănăstirii. În 1627, sub Miron Barnovchi Movilă, se construiesc primele trei turnuri ce vor marca tot atâtea colţuri ale incintei, iar în 1631, în timpul domniei lui Moise Movilă, marele logofăt Dumitraşcu zideşte şi turnul cel mare din colţul sud-vestic. Tot atunci sau în anii imediat următori se construiesc şi zidurile de incintă dintre aceste turnuri, Mănăstirea Bisericani transformându-se într-un loc sigur chiar şi în vremurile cele mai tulburi. De asemenea, în 1637, sub Vasile Lupu, s-a zidit pronaosul şi clopotniţa de deasupra sa, trapezăria cu pivniţa, clisiarniţa şi mai multe chilii de lemn.
La începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Bisericani continuă să rămână unul dintre cele mai importante aşezăminte monahale din această parte a ţării. Pe harta întocmită de Dimitrie Cantemir, printre puţinele obiective consemnate pe valea Bistriţei figurează totuşi Mănăstirea Bisericani. Dar biserica lui Ştefăniţă Vodă, cu adaosurile ei din 1637, începe să se ruineze şi în 1786 este refăcută din temelii, după cum aflăm din pisania de la intrare:
Această sfântă biserică ce prăznuieşte Buna Vestire, fiind întâiu zidită de Ştefan Vodă fiul lui Bogdan Vodă, din leat 7020 (1512) şi fiind învechită şi pornită spre răsipire s-au prefăcut din temelie de iznoavă cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în zilele luminatului Domnului nostru Constantin Dimitrie Moruzu Voievod, prin silinţa şi osteneala ieromonahului Ioil, egumen de Bisericani, leat 1786, iunie 20.
În legătură cu cele cuprinse în pisanie se impun două observaţii. În primul rând, data primei zidiri (1512) este eronată, deoarece Ştefăniţă Vodă a urcat pe tronul Moldovei abia în 1517 şi nu este exclus ca cel ce a realizat această inscripţie să fi copiat greşit data respectivă de pe cea originară. Pe de altă parte, s-a constatat că refacerea din 1786 nu a fost chiar totală, deoarece s-a mai păstrat pronaosul din 1637 cu camera clopotelor de deasupra sa.
Intrarea în biserică se află pe latura de sud, printr-un portal de piatră sculptată ce reproduce cunoscutul motiv al baghetelor încrucişate atât pe montanţi cât şi pe lintel. Acelaşi motiv reapare şi la chenarul de piatră al celor două ferestre ale turnului: una amplasată asimetric pe faţada sudică, cealaltă în axul peretelui de apus.
Turnul-clopotniţă este o construcţie masivă, căreia i s-a redus din înălţime cu prilejul lucrărilor din 1786. În exterior, sânurile laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară, pe cel sudic fiind amplasat un cadran solar de piatră. Absida altarului - de formă pentagonală - are două ferestre mari care înlocuiesc obişnuita fereastră în ax, ca la Socola şi "Sf. Gheorghe" din Iaşi. Pe latura de miazănoapte, unde alunecările de teren constituie un permanent pericol, s-a construit un zid de sprijin care acoperă absida nordică şi tot corpul bisericii. Tot pe această latură, până la colţul nord-vestic al incintei, se înşiră cinci contraforturi masive, două dintre ele sprijinind zidul dublu al bisericii. În afara acestora, nu mai întâlnim decât un singur contrafort, în colţul sud-vestic al turnului.
Întreaga construcţie degajă o atmosferă de echilibru şi austeritate. Doar şirul de ocniţe aflat sub cornişă şi eleganţa turlei de deasupra naosului mai nuanţează suprafeţele exterioare, altfel monotone.
În interior, dacă exceptăm pronaosul adăugat în 1637, nu putem distinge decât o singură încăpere, divizată în trei travei cu ajutorul a două arce transversale. Traveea mediană, care include absidele laterale dând spaţiului o formă ovoidală, preia descărcarea sistemului de boltire cu arce suprapuse şi pandantivi, deasupra căruia se înalţă o turlă zveltă, în contradicţie cu masivitatea restului construcţiei. Învelitoarea este realizată din şiţă în trei ape şi marchează printr-o lucarnă oarbă tainiţa. Naosul are câte două ferestre pe faţadele de nord şi de sud (caracteristică proprie secolului al XVIII-lea), iar în peretele vestic se află uşile scărilor ce duc în turn şi la tainiţa de sub acoperiş.
Biserica nu are zugrăveală decât pe calotă şi pandantivii bolţilor. În schimb, catapeteasma - executată probabil cu prilejul lucrărilor din 1786 - este de o rară frumuseţe. Ornamentaţia bogată, de o vivacitate cromatică ieşită din comun, contrastează cu sobrietatea icoanelor zugrăvite pe fonduri mate, de o discreţie care impune. Între registrele cu icoane s-au cruţat benzi libere în care s-au pictat mănunchiuri miniaturale de trandafiri, după modelul desenelor populare.
În acelaşi spirit s-au realizat şi uşile împărăteşti, remarcabile prin sculptura densă de arabesc a suprafeţelor dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, uşile diaconeşti se menţin pe aceleaşi coordonate stilistice, însă decoraţia sculpturală este mai aerisit spaţiată, întărind expresivitatea picturilor din zonele centrale.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează o nouă şi ultimă etapă constructivă în ansamblul Mănăstirii Bisericani. Atunci se ridică toate chiliile din piatră şi cărămidă, se construieşte stăreţia şi, probabil, paraclisul din colţul sud-estic.
După 1863, când aşezamântul monahal de la Bisericani pierde cele mai importante surse de venituri, tezaurul se risipeşte, clădirile se ruinează iar numărul călugărilor scade rapid. Pe la 1880 pleacă ultimii călugări şi întregul complex de construcţii va fi abandonat. Abia în 1885 se amenajează sumar un penitenciar, dar după o scurtă perioadă de funcţionare clădirile sunt iarăşi părăsite, până în 1905 când au fost preluate de "Societatea pentru profilaxia tuberculozei" şi transformate în sanatoriu. De atunci s-au succedat mai multe etape de amenajări, modificări şi construcţii, datorită cărora este destul de greu de reconstituit vechea configuraţie a complexului mănăstiresc.
Ansamblul sanatorial mai păstrează totuşi - în afara bisericii - şi alte elemente al căror aspect monumental poate constitui un preţios indiciu în aprecierea configuraţiei şi posibilităţilor fostei mănăstiri. Turnul cel mare din colţul sud-vestic, deşi a fost fragmentat pe orizontală cu prilejul consolidărilor din 1990, impresionează şi astăzi prin grosimea zidurilor, prin prezenţa contraforturilor exterioare şi, în general, printr-o masivitate proprie unor asemenea construcţii. La nord-vest şi la sud-est, turnurile rotunde au fost parţial sau integral încorporate noului ansamblu, dar modificările efectuate n-au putut elimina unele trăsături specifice secolului al XVII-lea, pe care le întâlnim şi la Palatul Cnejilor de la Ceahlău. În sfârşit, fragmentul de zid care se mai păstrează între turnul nord-vestic şi clopotniţă pune în evidenţă rezistenţa deosebită a incintei care se construise în jurul bisericii încă din secolul al XVII-lea.
Fosta capelă a mănăstirii rămâne însă cea mai interesantă dintre vechile părţi componente păstrate până astăzi. Împărţită în două printr-un planşeu de etajare, poate fi apreciată ca o construcţie destul de înaltă şi de masivă, realizată într-un spirit arhitectural puţin amalgamat. Portalul de la intrare e susţinut de doi pilaştri angajaţi, iar interiorul în formă de navă este acoperit de o calotă sferică sprijinită pe patru arce care se îmbină în consolă. Altarul, boltit în sfert de sferă, este delimitat printr-un arc ce se descarcă în zidurile exterioare şi de care este ancorat iconostasul. În orice caz, proporţiile şi eleganţa acestui paraclis atestă bogăţia şi însemnătatea la care ajunsese Mănăstirea Bisericani în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.
