Atribuțiile poliției judiciare

ORGANELE DE CERCETARE ALE POLIŢIEI JUDICIARE ȘI

ATRIBUŢIILE ACESTORA ÎN PROCESUL PENAL

Atributii în faza de urmarire penala

Organele de cercetare ale politiei judiciare au sarcina, în faza de urmarire penala de a strânge probele necesare în vederea stabilirii existentei infractiunilor, identificarii faptuitorilor si tragerii la raspundere a acestora, pentru a se constata daca este cazul sa se dispuna trimiterea acestora în judecata sau nu.

Prin operatia de strângere a probelor se întelege pe lânga adunarea probelor si examinarea si evaluarea lor, deoarece este necesar sa se constate daca sunt sau nu suficiente temeiuri pentru a se putea trimite cauza în faza de judecata. Astfel, organul de cercetare al politiei judiciare, de altfel ca oricare dintre organele de urmarire penala, este obligat sa strânga probe pentru aflarea adevarului atât în favoarea, cât si în defavoarea învinuitului.

În virtutea rolului activ si a garantarii pe parcursul procesului a drepturilor procesuale, organul judiciar are obligatia sa explice învinuitului sau inculpatului, precum celorlalte parti, drepturile lor procesuale, precum si mijloacele permise de lege pentru realizarea acestora. De asemenea, organul de cercetare al politiei judiciare este obligat sa strânga date cu privire la împrejurarile care au determinat, înlesnit sau favorizat savârsirea infractiunii, ca premise ale unor actiuni de prevenire a altor încalcari ale legii penale.

Organele de cercetare ale politiei judiciare au atributii numai de desfasurare a urmaririi penale, ele necolaborând în mod direct cu instantele judecatoresti. Efectuarea tuturor actelor de cercetare penala (cu exceptia celor date de lege în competenta exclusiva a procurorului) intra în atributiile organelor de cercetare penala ale politiei judiciare.

Organele de cercetare ale politiei judiciare au atributii în începerea urmaririi penale, administrarea probelor necesare rezolvarii tuturor aspectelor cauzei penale, efectuarea anumitor activitati procesuale(perchezitia, reconstituirea, cercetarea la locul faptei), întocmirea de propuneri motivate adresate procurorului privind luarea unor masuri de preventie, efectuarea de perchezitii, punerea în miscare a actiunii penale.

Atribuții de cercetare penală

Organele de cercetare ale politiei judiciare efectueaza toate actele de cercetare penala, cu exceptia celor date de lege în competenta exclusiva a Ministerului Public si a organelor de cercetare speciale. Prin urmare, organele de cercetare ale politiei judiciare sunt specializate, în virtutea Legii nr. 364/2004, în efectuarea activitatilor de constatare a infractiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmaririi penale si de cercetare penala.

În desfasurarea urmaririi penale, organele de cercetare ale politiei judiciare dispun asupra actelor sau masurilor procesuale prin ordonanta, acolo unde legea prevede, iar în rest prin rezolutie motivata. Ambele pot fi folosite atât de procuror cât si de catre organul de cercetare penala.

Pe lânga cele doua înscrisuri procesuale, organele de cercetare ale politiei judiciare (în general toate organele de urmarire penala) mai pot dispune si prin proces-verbal, când sunt obligate sa consemneze activitatile desfasurate sau pot face propuneri motivate, când considera ca este necesar sa fie luate anumite masuri.

Astfel, dupa cum am vazut, organele de cercetare ale politiei judiciare pot efectua activitati ce nu intra în categoria actelor de urmarire penala si activitati ce intra în categoria actelor de urmarire penala.

Activitatile ce nu intra în categoria actelor de urmarire penala, sunt:

investigatii, verificarea unor înscrisuri si alte activitati specifice muncii de politie;
deplasarea si perceperea directa la fata locului a unor situatii de fapt
discutii cu persoanele vizate în legatura cu faptele ce li se imputa, verificarea unor sustineri ale acestora;
discutii cu persoanele care au cunostinta de savârsirea faptei penale;
controale economice;
inventarieri
revizii contabile;
experimente judiciare;
executarea de fotografii judiciare operative, filme sau video filme judiciare;

Activitatile ce intra în categoria actelor de urmarire penala sunt :

cercetari la fata locului;
ridicari de obiecte si înscrisuri;
constatari tehnico-stiintifice;
constatari medico-legale;
ascultarea faptuitorului;
ascultarea persoanei vatamate;
prezentari pentru recunoastere, reconstituiri;
perchezitii corporale;
În situatiile în care politia judiciara s-a sesizat direct cu privire la unele fapte a caror competenta de cercetare revine procurorului, dupa obtinerea numarului unic de la unitatile de parchet abilitate, vor desfasura activitati de cercetare penala pe baza dispozitiei scrise a procurorului prin care se deleaga competenta, dupa caz. Lucratorii politiei judiciare vor desfasura activitati de cercetare penala pe baza delegarii si în cauzele penale de competenta procurorului, care au fost înregistrate initial direct la unitatile de parchet, numai daca dosarul penal este trimis politiei pentru efectuarea de cate de cercetare penala.

Competenta organelor de cercetare ale politiei judiciare

În dreptul procesual penal, prin competenta întelegem aptitudinea recunoscuta de lege unui organ judiciar de a îndeplini anumite activitati în cadrul procesului penal. Pentru a cunoaste activitatile pe care trebuie sa le desfasoare organele judiciare în vederea solutionarii cauzelor penale, prin lege, le-au fost delimitate drepturile si obligatiile, respectiv s-a stabilit competenta lor penala. Prin competenta penala se delimiteaza sfera de activitate a organelor judiciare de activitatea celorlalte organe ale statului, iar în cadrul procesului penal, se stabileste care organ va desfasura urmarirea penala si care organ va stabili vinovatia unei persoane si va aplica pedeapsa penala când este cazul.
Prin competenta penala se întelege dreptul si obligatia acordate de lege unui anumit organ judiciar de a efectua urmarirea penala, respectiv de a judeca si solutiona o anumita cauza penala. Competenta prezinta o importanta deosebita în procesul penal, întrucât de ea depinde justa solutionare a cauzelor penale. Competenta organelor judiciare se determina dupa anumite criterii cum sunt: atributiile specifice organelor judiciare, natura infractiunilor, locul savârsirii infractiunilor si calitatea persoanei.
În raport de aceste criterii se desemneaza si cele trei forme distincte de competenta:
- competenta materiala
- competenta personala
- competenta teritoriala
Competenta materiala determina care dintre organele judiciare de grade diferite sunt competente sa urmareasca, respectiv sa judece si sa solutioneze o anumita cauza penala în raport de natura si gravitatea infractiunii. Ea realizeaza o delimitare pe linie verticala a competentei, întrucât prin ea se repartizeaza cauzele penale între organe de grade diferite, în raport de natura si gravitatea infractiunii. Încalcarea prevederilor care reglementeaza competenta materiala atrage nulitatea absoluta a actelor îndeplinite.
Competenta personala determina care anume organe judiciare sunt competente sa urmareasca, sa judece si sa solutioneze o anumita cauza penala, în raport de calitatea pe care o are faptuitorul în momentul savârsirii infractiunii. Are relevanta numai calitatea faptuitorului, astfel ca nu intereseaza calitatea celorlalte parti. Dintre calitatile pe care le poate avea faptuitorul în momentul savârsirii infractiunii, pentru care legiuitorul a instituit anumite competente, mentionam: militar, magistrat, notar, demnitar, personalul marinei civile, sefii cultelor religioase. Pentru ca sa existe o competenta personala, este necesar ca faptuitorul sa aiba calitatea prevazuta de lege în momentul savârsirii infractiunii. Dobândirea calitatii dupa savârsirea infractiunii nu determina schimbarea competentei , cu exceptia infractiunilor savârsite de persoanele prevazute în art. 29 pct. 1 C.proc.pen. Dispozitiile referitoare la competenta dupa calitatea persoanei sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 197 alin. 2 C.proc.pen.), ceea ce înseamna ca actele procedurale cu exceptia celor care nu sufera amânare, îndeplinite de un organ necompetent din punct de vedere material sau al calitatii faptuitorilor nu sunt valabile urmând a fi desfiintate.
Competenta teritoriala determina care dintre organele judiciare de acelasi grad sunt competente sa urmareasca, respectiv sa judece si sa solutioneze o cauza penala în raport de circumscriptia unde îsi desfasoara activitatea si de dispozitiile cuprinse în art. 30 alin. 1 si art. 45 C.proc.pen. Competenta teritoriala se stabileste întotdeauna dupa cea materiala si personala.
În conformitate cu prevederile art. 30 alin. 1 C.proc.pen. competenta teritoriala a
organelor judiciare pentru infractiunile savârsite în tara este determinata de:
a) locul unde a fost savârsita infractiunea, adica locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
b ) locul unde a fost prins faptuitorul; când organele de urmarire penala dintr-o localitate descopera ca o persoana suspecta este autorul unei infractiuni savârsita în alta localitate si procedeaza la efectuarea de cercetari cu conditia ca pentru fapta comisa de acea persoana sa nu fi început urmarirea penala un alt organ de urmarire penala.
c) locul unde locuieste faptuitorul. Se aplica când se cunoaste cine este autorul unei infractiuni, se stie unde locuieste acesta si organul judiciar din acel loc a fost mai întâi sesizat despre savârsirea infractiunii.
d) locul unde locuieste persoana vatamata.
În cazul infractiunilor savârsite de persoanele juridice, competenta teritoriala a organelor judiciare pentru infractiunile savârsite în tara este determinata de locul unde a fost savârsita infractiunea, locul unde se afla sediul persoanei juridice si locul unde locuieste persoana vatamata sau unde acesta îsi are sediul. Pentru a cunoaste infractiunile ce intra în competenta de cercetare a organelor de cercetare ale politiei judiciare este necesar ca din totalul general de fapte prevazute de legea penala sa fie eliminate faptele penale date în mod obligatoriu în competenta altor organe de cercetare.
Astfel vor fi eliminate:
a) infractiunile pentru care urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu de catre procuror (art. 209 alin. 3 C.proc.pen.).
b ) infractiunile ce intra în competenta organelor de cercetare penala speciale (art. 208 C.proc.pen.).
Uneori competenta este stabilita chiar prin dispozitiile cu caracter procesual penal cuprinse în unele reglementari speciale. (Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, cu modificarile si completarile ulterioare). Pentru infractiunile savârsite în strainatate competenta teritoriala revine organelor judiciare prevazute în art. 31 C.proc.pen. Restul faptelor penale intra în competenta organelor de cercetare ale politiei judiciare si acestea pot fi prevazute în Codul penal sau în legi speciale.
În situatia în care organele de cercetare ale politiei judiciare sunt sesizate cu privire la comiterea unei infractiuni, în conformitate cu prevederile art. 201 C.proc.pen. trebuie sa-si verifice competenta, procedând dupa cum urmeaza:
[*]daca constata ca infractiunea nu este data în mod obligatoriu în competenta altor organe de cercetare, vor efectua cercetarea penala sub toate aspectele, dupa care vor înainta dosarul procurorului pentru a dispune fata de propunerile ce le-au facut;
[*]în situatia când organul sesizat nu este competent a efectua cercetarea penala, va trimite de îndata cauza procurorului care exercita supravegherea urmaririi penale pentru a sesiza organul competent.
Daca un act de cercetare nu sufera amânare, organul sesizat este obligat sa-l efectueze chiar daca verificându-si competenta constata ca respectiva cauza nu intra în competenta sa materiala, personala sau teritoriala. Actele încheiate în astfel de cazuri se trimit de îndata organului competent prin intermediul procurorului, care exercita supravegherea activitatii organului de cercetare penala care le-a efectuat.

Supravegherea activitatii organelor de cercetare ale politiei judiciare de catre procuror

Supravegherea exercitata de procuror în activitatea de urmarire penala este reglementata prin dispozitiile art. 209 alin.(1), art. 216-220 si art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciara.
Supravegherea exercitata de procuror în activitatea de urmarire penala se prezinta ca un complex de activitati specifice, desfasurate de catre acesta, pentru ca în cursul urmaririi penale sa se respecte legea în scopul aflarii adevarului, pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele1. Aceasta reprezinta principala sarcina a procurorului, deoarece cuprinde infractiunile instrumentate de organele de cercetare ale politiei judiciare (art. 207, 208 C.proc.pen.).
Trasaturile caracteristice supravegherii activitatii de urmarire penala desfasurate de procuror constau în:
a) pozitia de conducator al urmaririi penale, având drept de interventie si de decizie asupra actelor efectuate de organele de cercetare penala;
b ) supravegherea se exercita permanent si complet, din momentul începerii urmaririi penale si pâna la finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalitatii si temeiniciei activitatilor desfasurate;

Obiectul supravegherii urmaririi penale

Potrivit art. 216 C.proc.pen., supravegherea exercitata de procuror în activitatea de urmarire penala are ca obiect vegherea ca orice infractiune sa fie descoperita, autorul acesteia sa fie tras la raspundere penala si ca nicio persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existe indicii temeinice ca a savârsit o fapta prevazuta de legea penala.
Totodata, procurorul vegheaza ca nicio persoana sa nu fie retinuta sau arestata decât în cazurile si conditiile prevazute de lege, iar în vederea exercitarii supravegherii urmaririi penale, acesta ia masurile care se impun sau da dispozitii organelor de cercetare penala pentru a se lua aceste masuri; pentru a se asigura aducerea la îndeplinire în cât mai bune conditii a masurilor, procurorul ia si da dispozitii scrise si motivate.

Procurorul competent sa exercite supravegherea

Asa cum arata art. 209 alin. (4) C.proc.pen., este competent sa exercite supravegherea asupra activitatii de cercetare penala procurorul de la parchetul corespunzator instantei care judeca în prima instanta.
În practica judiciara s-a stabilit ca este competent sa efectueze supravegherea si procurorul din parchetul ierarhic superior celui corespunzator instantei competente sa judece cauza în prima instanta. Astfel, când cauza este de competenta judecatoriei, dar cercetarea o face organul de cercetare penala competent judetean, supravegherea se poate exercita si de procurorul de la parchetul de pe lânga tribunal. Lucru acesta este posibil datorita incidentei în faza de urmarire penala a principiului subordonarii ierarhice.
Articolul 9 din Legea nr. 364/2004 stipuleaza ca procurorii generali ai parchetelor de pe lânga curtile de apel îsi exercita autoritatea si controlul nemijlocit asupra lucratorilor de politie judiciara din circumscriptia curtii de apel, în timp ce procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie îsi exercita atributiile si controlul direct sau prin procurori desemnati asupra organelor de politie judiciara din întregul teritoriu.

Modalitati de exercitare a supravegherii

Trecerea cauzei de la un organ la altul
Potrivit art. 217 alin. (1) C.proc.pen., procurorul , pentru a asigura obiectivitatea si operativitatea cauzelor penale, poate sa dispuna ca, într-o cauza în care cercetarea penala trebuie efectuata de un anumit organ de cercetare, sa fie efectuata de un alt asemenea organ (organul de cercetare penala caruia i se atribuie cauza având posibilitati mai mari de a strânge probe).
Trebuie îndeplinita conditia ca atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât si cel la care cauza se trece, sa se afle sub supravegherea aceluiasi procuror. Totodata, este necesar ca organul de cercetare penala la care se trec cauza sa aiba competenta de a efectua urmarirea penala, iar procurorul care dispune trecerea sa fie competent sa supravegheze cauza4.
Potrivit art. 217 alin. (2) C.proc.pen., preluarea unei cauze de catre un organ de cercetare penala ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercita supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penala care preia cauza si dupa încunostintarea procurorului care exercita supravegherea acesteia.
În cazul în care cauza a fost trecuta unui organ de cercetare penala central, supravegherea se exercita de catre un procuror din cadrul Parchetului General de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, constituind o exceptie de la regula consacrata în art. 209 alin. (4), conform careia, competenta supravegherii activitatii de cercetare penala revine procurorului de la parchetul corespunzator instantei care judeca în prima instanta.
Procurorul, în cauzele în care efectueaza el urmarirea penala, poate dispune ca anumite acte de cercetare penala sa fie efectuate de organele politiei judiciare, în scopul asigurarii operativitatii procesului penal. Caz în care, procurorul poate dispune delegarea numai anumitor acte de cercetare prin ordonanta.
Participarea directa a procurorului
Prin participarea procurorului la efectuarea anumitor acte de urmarire penala, el realizeaza supravegherea activitatii de cercetare penala.
Articolul 218 alin. (3) C.proc.pen. permite ca procurorul:
- sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala, ocazie cu care el poate îndruma organul de cercetare penala cu privire la modul de desfasurare concreta a activitatii;
- sa efectueze personal orice act de cercetare penala;
Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penala asigura îndeplinirea acestora în cele mai bune conditii de eficienta si legalitate.
Verificarea dosarului de cercetare penala
Exercitarea supravegherii urmaririi penale de catre procuror se concretizeaza în verificarea lucrarilor de cercetare penala prin:
- verificarea oricarui dosar de la organul de cercetare penala, care este obligat sa îl trimita, cu toate actele, materialele si datele privitoare la fapte care formeaza obiectul cauzei [art. 218 alin. (3) C.proc.pen.
- deplasarea la sediul organului de cercetare penala, ocazie cu care verifica toate dosarele aflate în curs de cercetare;
- verificarea actelor de cercetare cu ocazia solicitarii de catre organul de cercetare penala a unei autorizatii prealabile, a unei încuviintari, a unei confirmari, atunci când legea prevede aceasta (cazul în care organul de cercetare penala propune procurorului punerea în miscare a actiunii penale, înainte ca acesta sa se pronunte, trebuie sa verifice actele care stau la baza propunerii).
Conform art. 219 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate sa dea dispozitii cu privire la efectuarea oricarui act de urmarire penala. Aceste dispozitii trebuie date în scris si motivat, pentru a se putea verifica conformarea organului de cercetare penala si pentru a fi îndeplinite în bune conditii.
Este interzis organelor ierarhic superioare ale politiei judiciare de a da îndrumari sau dispozitii privind cercetarea penala, procurorul fiind singurul competent în acest sens, dispozitiile sale fiind obligatorii pentru organul de cercetare penala. Obligativitatea dispozitiilor procurorului este valabila si pentru alte organe ce au atributii prevazute de lege în constatarea infractiunilor.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzatoare de catre organul de cercetare penala a dispozitiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducatorul organului de cercetare penala, care are obligatia ca în termen de 3 zile de la sesizare sa comunice procurorului masurile dispuse.
Autorizarea, confirmarea, încuviintarea si infirmarea actelor si masurilor procesuale de catre procuror
Actele de urmarire penala pot fi efectuate de catre organele de cercetare penala din proprie initiativa (dispunerea începerii urmaririi penale, a retinerii învinuitului), iar când procurorul constata ca nu s-au respectat prevederile legale, intervine dând dispozitii care devin obligatorii pentru organele de cercetare penala (confirmari, autorizari, încuviintari).
Autorizarea este prealabila efectuarii urmaririi penale. Actul încheiat de organul de cercetare penala în lipsa autorizarii procurorului, când legea prevede acesta, nu este valabil.
Confirmarea actului de urmarire penala este posterioara efectuarii actului. Fara aceasta confirmare, care este o ratificare a actului, acesta nu produce efecte juridice.
Încuviintarea se refera la acte care intra în atributiile organului de cercetare penala, dar valabilitatea lor este supusa aprobarii procurorului, Ea poate fi prealabila, dar si posterioara efectuarii actului (în cazuri urgente).
În momentul în care procurorul constata ca un act sau o masura procesuala a organului de cercetare penala nu este data cu respectarea dispozitiilor legale, o infirma prin ordonanta (art. 220 C.proc.pen).
Aceasta dispozitie trebuie raportata la dispozitiile art. 197 C.proc.pen., referitoare la institutia nulitatii. Deoarece un act sau o masura procesuala data cu nerespectarea dispozitiilor legale va fi infirmata numai daca s-a produs o vatamare ce nu poate fi înlaturata decât prin anularea actului sau a masurii procesuale. Chiar daca nu a intervenit o plângere sau o obiectie contra actului sau masurii, procurorul poate lua în considerare si din oficiu nerespectarea dispozitiilor legale, daca infirmarea actului sau masurii procesuale este necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei.
Actele procedurale si procesuale
Prin acte procesuale se înteleg acele manifestari de vointa prin care organele judiciare si partile din proces dispun, în limitele dreptului lor, cu privire la desfasurarea procesului penal. Ca si acte procesuale avem: începerea urmaririi penale, punerea în miscare a actiunii penale, trimiterea în judecata, luarea masurilor preventive sau a masurilor asiguratorii, dispozitia de citare a unor anumite persoane, etc. Totodata sunt considerate acte procesuale si solutiile de netrimitere în judecata, care, practic, finalizeaza procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmarire penala: clasarea, scoaterea de sub urmarire penala, încetarea urmaririi penale etc.
Alaturi de organele judiciare, si partile pot îndeplini anumite acte procesuale, cum ar fi: introducerea plângerii prealabile de catre persoana vatamata, declaratia de participare a persoanei vatamate ca parte civila, declararea apelului, retragerea plângerii prealabile, împacarea partilor, propunerea administrarii de noi probe etc. Actele procedurale sunt acele mijloace juridice prin intermediul carora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele si masurile procesuale. Acestea pot fi: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, mandatul de arestare preventiva, procesul-verbal de perchezitie.
Uneori atât actul procesual, cât si cel procedural poarta aceeasi denumire , astfel avem: actul procesual prin care instanta solutioneaza cauza penala care este o hotarâre si tot hotarâre se numeste si înscrisul în care este consemnata solutia data de completul de judecata. Dosarele penale sunt constituite din înscrisuri judiciare în care se constata existenta actelor procesuale si procedurale, ca si manifestari de vointa a organelor judiciare si a partilor legate de rezolvarea cauzelor penale. Astfel, în cazul unei perchezitii domiciliare, actul procesual îl constituie dispozitivul încheierii judecatoresti, iar actul procedural este chiar procesul-verbal de efectuare a perchezitiei.
Organele judiciare, pentru a asigura prezenta partilor sau a altor persoane în proces, folosesc institutia citarii.
Chemarea unei persoane în fata organului de urmarire sau a instantei de judecata se face prin citatie scrisa, nota telefonica sau telegrafica1 (art. 175 alin. 1 ). Dispozitia de citare reprezinta actul procesual, iar citatia, în materialitatea ei, însotita de procedura de înstiintare a persoanei citate, reprezinta actul procedural. Citatia se înmâneaza de catre agentii procedurali. Acestia sunt persoane anume însarcinate din cadrul instantei sau persoane din cadrul serviciului postal. Legea mai prevede si alte cazuri când prezenta partilor sau a altor persoane poate fi asigurata si prin intermediul altor modalitati, cum ar fi încunostintarea.
Neprezentarea unei persoane care nu are calitatea de parte, care a fost citata legal, poate atrage sanctionarea cu amenda sau aducerea silita pe baza unui mandat de aducere. Mandatul de aducere este actul procesual prin care se ordona conducerea unei persoane în fata organului judiciar, iar aducerea propriu-zisa constituie un act procedural de constrângere.
Regula consta în faptul ca o persoana este adusa fortat în fata organului judiciar, în baza unui mandat numai daca, anterior citata, nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenta ei este absolut necesara (art. 183 alin. 1). Mandatul de aducere se executa prin organele politiei, jandarmeriei sau politiei comunitare. Daca, din motive de boala sau orice alta cauza, persoana nu poate fi adusa, cel însarcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care se constata motivul imposibilitatii de aducere la îndeplinire, care se înainteaza de îndata organului de urmarire penala ori instantei de judecata. În cazul în care persoana prevazuta în mandat nu este gasita la adresa indicata, cel însarcinat cu executarea acestuia va face cercetari si, daca nu ajunge la nici un rezultat, încheie un proces-verbal, în care se va mentiona despre cercetarile facute, urmând a-l înainta de îndata organului de urmarire penala ori instantei de judecata (art. 184 alin. 3).