traducere de Mihail Nemeş
Faust
Am studiat Filozofia,
Ah, Medicina, Dreptul, tot,
Şi, din păcate, chiar Teologia,
Cu zel, cât dat mi-a fost să pot!
Şi stau acum, biet nătărău,
Ca ieri la minte nu mai rău;
Magistru-mi spun, şi Doctor chiar,
Şi pe discipoli, iar şi iar,
De-a curmezişu,-n jos şi-n sus,
De zece ani de nas i-am dus –
Văd, nu putem să ştim nimic, şi gata!
Ah, inima-mi se mistuie-aşa, biata.
E drept că-s mai ager ca fleţii siniştri
De popi, grămătici şi de doctori, magiştri;
Nu sunt chinuit de vreun dubiu sau scrupul,
De draci şi de iad nici nu-mi tremură trupul –
În schimb, părăsit sunt de-orice bucurie
Ce-i bine că-aş şti, nu-mi închipui, vai mie,
Şi nici că-aş fi-n stare o lume-aşa proastă
Ceva s-o învăţ, s-o mai dau şi pe brazdă.
N-am bunuri, bani, şi nici un dram
De cinste, faimă-n lume n-am;
N-ar duce-un câine aşa viaţă!
Magiei astfel m-am dedat pe faţă,
Ca duhul prin puteri şi grai ceva
Din toate tainele să-mi dea;
Să nu mai fiu silit, din greu
Tot asudând, să spun ce nu ştiu eu;
Să aflu ce-n adâncul ei
Strâns lumea ţine, să văd ce-i
Cu-acele forţe şi seminţe sfinte,
Să nu mai umblu în cuvinte.
O, Lună plină, de-ai zări
Ultima oară chinul meu aci,
Ce la pupitru m-a ţinut
De veghe-n miez de noapte, mut;
Cărţi, şi hârtii mi-ai luminat,
Prietenă, chip întristat!
Pe culmi de munţi, ah, de-aş putea
Să umblu în lumina ta,
Cu duhuri să zbor lângă peşteri pe-aproape,
Să trec peste pajişti prin razele-ţi slabe;
Scăpat de al ştiinţei fum, ca nouă
Tu mintea să mi-o scalzi în rouă!
Vai, tot în temniţă mai sunt?
Din ziduri, blestemat mormânt,
În care tulburi doar răzbat
Luminile prin geam pictat!
În jur cu teancuri mari de cărţi,
De praf şi molii roase-n părţi,
Pe care, până-n boltă, sus,
Negre de fum, hârtii am pus;
De sticle-mpresurat, cutii
Şi instrumente, ca minuni
De catrafuse din străbuni -
E lumea ta! o lume zi-i!
Şi mai întrebi de ce, gemând,
Se strânge inima-ţi în piept?
De ce-i curmat al vieții-avânt
De chinuri stranii, pe nedrept?
În locul fragedei Naturi,
Când Domnul ne-a creat, acum
Ai oase de-animal în jur,
Şi om, în putregai şi fum.
Sus! Fugi în spaţiul vast! Şi-acest
Volum plin de mistere, chiar,
De Nostradamus scris, nu-i test
De-ajuns şi nu ţi-e îndrumar?
Ştii mersul stelelor atunci
Şi, când Naturii eşti supus,
Puteri din suflet îţi arunci,
Pricepi ce duh la duh a spus.
Îţi lămureşte-un cuget gol,
Ah, sfinte semne-n van, de-ajuns!
Voi, spirite ce-mi daţi ocol,
De m-auziţi, vreau un răspuns!
(Deschide cartea şi zăreşte semnul Macrocosmosului.)
Ce voluptate curge-n ochii mei
Prin toate simţurile-mi dintr-o dată!
Simt sfânta fericire-a vieţii ce-i,
Prin nervi şi vine, nouă şi-nfocată.
Aceste semne scrise-au fost de-un zeu?
Mi-alină ele intima mânie,
Îmi umplu inima de bucurie
Şi forţele Naturii-n jurul meu
Le dezvelesc în tainică pornire vie.
Sunt eu un zeu? Mi-e clar deja!
Văd în aceste trăsături curate
În faţa mea Natura-activă-n toate.
Ce înţeleptu-a spus, pricep acum abia:
“Închisă nu-i a spiritelor lume;
Ţi-e moartă inima şi simţul orb!
Sus! scaldă-ţi tu, discipole, anume
În auroră pământeanul corp!”
(Contemplă semnul.)
Cum toate în întreg se ţes,
Stau una-n alta şi-şi dau ghes!
Puteri cereşti coboară, urcă,
Găleţi de aur fac să curgă.
Cu aripi binecuvântate
Din ceruri vin, pămîntul spre-a-l străbate
Şi-n lume-armonic să răsune toate.
Ah, ce spectacol! Doar spectacol, vai!
Natură infinită, unde-mi dai
Tu sânii să-ţi cuprind? Izvoare
De viaţă, care ţin cer şi pământ,
Spre care tinde-un piept flămând –
Voi curgeţi şi-adăpaţi, şi-n van tânjesc eu oare?
(Nemulţumit, întoarce filele cărţii şi zăreşte semnul Duhului Pămîntului.)
Mă mişcă altfel acest semn, din plin!
Duh al Pămîntului, mi-eşti mai aproape;
Simt forţe-n mine dînd să scape,
Ard, parcă-aş fi băut nou vin.
Simt că-ndrăznesc să ies în lume-afară,
Să port plăceri şi chin – a ei povară,
Furtuni să-nfrunt eu, iar şi iară,
De naufragiu nici să nu mă doară.
Sînt nori deasupra mea –
Se-ascunde luna-n ei –
Se stinge lampa!
Ies aburi! Raze roşii îmi tresar
Deasupra capului – Din bolţi
Adie-n jos fiori
Şi mă cuprind.
Te simt plutind în jur, duh implorat.
Apari!
Ah, parcă inima-mi s-a sfâșiat!
Spre noi senzaţii, toate
Simţirile-mi prind să se-arate!
Cu toată inima-s al tău! Jos ceaţa
Şi-apari! De-ar fi chiar să mă coste viaţa!
Wagner
Ah, lungă-i arta, Doamne-Dumnezeu!
Şi viaţa ne e scurtă.
Dar, în strădania mea surdă,
Mi-e teamă pentru capul, pieptul meu.
Ce greu se-ajunge la mijloace,
Prin care la izvoare sui!
Şi moare bietul om, vai lui,
Când drumul doar pe jumătate-l face.
Corul Îngerilor
Christos a-nviat!
Bucurie lui, carele,
Muritor cu tot soarele,
Atins fu de marele,
Moştenitul păcat!
Corul femeilor
Cu-alese miroase
L-am uns pe Cel sfânt
Şi-apoi, credincioase,
L-am pus în mormânt;
În giulgiuri modeste
L-am înfăşurat,
Aici, ah, noi peste
Christos n-am mai dat.
Corul Îngerilor
Christos a-nviat!
Iubitorul, fericele,
Care-a trecut făr^ dezicere
Prin încercări, câte-s spicele,
Mântuitul bărbat.
Corul discipolilor
Din pacea mormântului,
La cer stă-nălţatul
Deasupra pământului,
Sublim înviatul;
Cu el bucuriile
Creaţiei stăruie;
Ah, chinuri cu miile
Pământul ne dăruie.
În urmă, țărâne,
Ne laşi în mâhnire,
Ah, plângem, Stăpâne,
A ta fericire!
Corul Îngerilor
Christos a-nviat
Din putred linţoliu;
Zdrobiţi necurmat
Cătuşele-doliu!
Slăvind cu strădanie,
Cu dragostea danie,
Frăţeşte-n grijanie,
Umblând cu citanie,
Vestind de păţanie,
Şi-i Domnul aproape
De voi, să vă scape.
Faust
Ferice de mai poţi spera
Să ieşi din marea asta-a rătăcirii!
O, ce nu ştii, ai folosi cumva,
Ce ştii nu ţi-e în folosinţa firii.
Dar zestrea-acestui ceas desăvîrşit
Prin astfel de tristeţi de nu s-ar pierde!
Te uită în văpaia de-asfinţit
Cum ard colibe-ncinse-n verde.
El se retrage, tot mai este zi,
Dă zor acolo, cere nouă viaţă.
O, gliei aripi de nu m-ar răpi,
Să tind spre el, cu el în faţă!
Aş vrea în raze veşnice de-amurg
Să-mi văd tăcuta lume la picioare,
Aprinse culmi, văi calme, şi cum curg
În fluviu de-aur argintii izvoare.
Nu m-ar opri-n divina goană-apoi
Nici muntele cu rîpele-i cumplite;
Cu golfuri calde marea se deschide
În faţa ochilor uimiţi şi noi.
Dar zeul pare-n jos s-o ţină;
Şi se trezeşte nou impuls, desfăt,
Dau zor să sorb eterna lui lumină.
Cu ziua-n faţă, noaptea îndărăt,
Cu cerul sus şi valuri jos, sub mine,
Un vis frumos, în timp ce fuge el.
Alături de aripi de duh la fel
De lin aripi trupeşti nu se vor ţine.
Dar în oricine înnăscut îi este
Un simţămînt să-i zboare-n faţă,-n sus,
Cînd, în albastru cer pierdută, peste
Noi ciocîrlia cîntă de nespus;
Cînd vulturul, cu-aripi întinse,
Pluteşte peste-abrupţi molizi, cum vrea,
Şi peste ape necuprinse
Spre patrie cocoru-o ia.
Faust
Dintre porniri tu numai una ştii;
De n-ai cunoaşte-o, ah, pe ceealaltă!
Port două suflete în mine, vii,
Ce unul de-altul vor să se despartă;
Unul, de pofta dragostei cuprins,
Cu ghearele de lume-nfipt se ţine;
Iar celălalt, de pulbere desprins,
Urcă spre plaiuri strămoşeşti, divine,
De-ar fi în aer duhuri, stînd
Între pămînt şi cer dominatoare,
Spre-o nouă viaţă să mă ducă blînd,
Din aburi aurii coboare!
O mantie vrăjită de-aş avea,
Prin ţări străine să mă poarte!
Nici cele mai alese haine,-aparte,
Nici o hlamidă-n schimbul ei n-aş vrea!
Faust
În orice strai aş fi, eu ştiu,
Simt chinul vieţii pământene.
Sunt prea bătrân, să joc mi-e lene,
Prea tânăr, făr^ dorinţi să fiu.
Ce poate lumea să-mi ofere?
Lipseşte-te de-orice plăcere!
E-acelaşi veşnic cântec vechi
Ce ne tot sună în urechi
Şi care, aspru, prinde glas
De-a lungul vieţii, ceas de ceas.
Cu groază mă tot scol în zori de zi
Şi-amare lacrimi plîng întruna,
Că ziua,-n goana ei, nu-mi va-mplini
Nici una din dorinţe, chiar nici una.
Şi presimţirea unei bucurii,
Rău şicanată,-i tot mai mică;
Creaţia din piept prin mii
De farse ale vieţii mi se strică.
Mă-ntind cu spaimă chiar şi-n aşternut,
Cînd noaptea în sfîrşit coboară,
Şi-odihna-atunci, ca un făcut,
Cumplite vise mi-o-nfioară.
Sălăşluieşte Domnu-n pieptul meu
Şi să-mi stîrnească-adîncul poate;
Tronînd peste puterea-mi, Dumnezeu
Nimica în afara mea nu scoate;
Povară existenţa mi-e aşa,
Eu viaţa mi-o detest, să mor aş vrea.
Faust
Din groznic furnicar un tandru
Zvon cunoscut dacă m-a scos,
Minţind simţiri de copilandru
Cu vîlva unui timp frumos,
Azi blestem ce cu vorbe goale
În suflet amăgiri ne-a pus,
Ce-n astă peşteră de jale
Îl ţine-n vrăji, flatînd supus!
Azi blestem mai întîi părerea
De sine-a spiritului, grea,
Şi aparenţa ce ne ia vederea
Şi, astfel, minţile ne ia!
Mai blestem visul cel făţarnic,
Al faimei şi-amintirii vicleşug,
Şi tot ce-n linguşiri e darnic,
Ca prunci, femei, averi, ca slugi şi plug!
Îl blestem pe Mamona, cînd spre faptă
Ne-ndeamnă cu comori de vrem,
Şi cînd el perna ne-o îndreaptă,
Făcînd din lene ţel suprem!
În struguri blestem eu licoarea!
Harul iubirii de nespus!
Speranţa! Şi credinţa! Iar răbdarea
O blestem eu de toate mai presus!
Mefisto
(apărînd de după perdea. În timp ce-o dă de-o parte şi se uită îndărăt,
se zăreşte Faust, întins pe un pat străvechi.)
Să zaci, nefericitule, aici,
Legat cu noduri strînse de iubire!
Paralizîndu-te Elena, nici
Nu-i prea uşor să-ţi vii în fire.
(Privind în jur.)
Mă uit în sus, aici, de-o parte,
E totul neschimbat şi neatins;
Împestriţate geamuri par că-s moarte,
Doar pînza de păianjen s-a întins;
Cerneala s-a uscat, hîrtia-i pală,
Dar totul e la loc ştiut,
Şi pana chiar, cu care, la-nvoială,
El, Faust, diavolului s-a vîndut.
Da, ea-n cotor mai ţine, sus,
Un strop de sînge,-aşa cum l-am sedus.
Aş vrea cu-această piesă unicat
Să fac un colecţionar bogat.
Atîrnă vechea blană-n vechi cuier,
De farse mi-aminteşte, cu ce fler
Îl învăţam odată pe student,
Să-şi treacă tinereţea, poate,-ardent.
Tu, cald şi afumat veşmînt, îmi vine
Nebună poftă să te pun pe mine
Şi ca docent s-apar din nou, ca-n toate
S-arăt că pe deplin eu am dreptate.
Savantul drumul spre izbîndă-l ştie,
Drum ce pe drac nu-l mai îmbie.
Baccalaureus
E-aici al tinereţii nobil rost!
Cît n-am creat-o, lumea nici n-a fost;
Am scos din mare soarele căzut;
Cu mine faza lunii a-nceput;
Pe drumuri ziua mi-aşternea odoare;
Pămîntu-mi înverzea şi da în floare.
În noaptea cea dintîi, la al meu semn,
Toţi aştrii-au răspîndit un fast solemn.
Îngusta minte filistină cine
Desferecat-a, în afar^ de mine?
Dar, liber, cum cuvînt în duh m-alină,
Voios urmez lăuntrica-mi lumină.
Şi iute umblu,-n propriul meu desfăt,
Cu soarele în faţă şi bezna îndărăt.
Corul
Cîntec funebru
Singur, nu! De-ai fi oriunde!
Căci noi te cunoaştem, parcă;
Orice inimă-ţi răspunde,
Ziua-ţi cînd nu-i să se-ntoarcă.
N-am prea vrea noi tînguire,
Pizmuim destinul tău:
Cîntăreţ, erou din fire,
Mare, sub semn bun sau rău.
Te-ai născut să ţi se-arate
Fericirea pe pămînt;
Prea devreme, din păcate,
Floarea tinereţii-ai frînt.
Ageri ochi să scurmi în lume,
Piept năvalnic, simţitor,
Ai iubit femei anume
Şi-ai cîntat tu tuturor.
Ai dat valma ne-ndoielnic,
Prins de mreji, făr^ să alergi,
Şi te-ai învrăjbit puternic
Cu moravuri şi cu legi;
Dar un gînd înalt valoare
A dat faptei în sfîrşit,
Tu te-ai vrut plin de grandoare,
Însă nu ai izbutit.
Dar izbîndă-i? – Grea-ntrebare,
De la soartă nu-i răspuns,
Cînd, fatal, de întristare
Tot poporul e pătruns.
Faceţi nou să fie cîntul,
Nu mai staţi cu capu-n jos:
Că-l va naşte iar pămîntul,
Cum l-a tot născut vîrtos.
Linkeu
Nu-s eu pus aici de pază,
De plăcere să stau sus;
Mă ameninţă o groază
Din al lumii-afund, nespus!
Cum ţîşneşte-o vîlvătaie,
Văd prin noaptea grea din tei;
Tot mai tare dă bătaie
Vîntul în suflarea ei.
Ah, ia foc bordeiul iute,
Mucegaiul şi el arde;
Cineva acum s-ajute!
Nu-i salvare mai departe.
Bravi bătrîni, ce ştiu să vadă,
Grijulii, de foc, se pare,
Fumului căzut-au pradă.
Vai, ce groaznică-ntîmplare!
Roşii cresc văpăi pe-aproape,
Mai rămîn doar negre schele;
Barem bunii de-or să scape
De-acest iad cu flăcări rele!
Limbi de foc înalţă flamuri
Printre frunze, printre ramuri;
Ard în flăcări crengi uscate
Şi se prăbuşesc prăpăd.
Cît cu ochii pot străbate,
Mai departe să tot văd!
Chiar capela pică toată,
Sub poveri de crengi arzînd.
Şerpi, văpăile se-arată
Pînă-n vîrfuri, rînd pe rînd.
Trunchiurile găunoase
Pînă-n rădăcini sînt scrum. –
(Pauză lungă, cîntec.)
Ce vedenii se-arătase
Dus e pe vecie-acum.
Mefisto
(privind în jur)
Dar ce? – ei unde au plecat cu toţii?
Minoră stirpe, ce m-ai prins în fapt!
S-au înălţat la cer cu prada, hoţii;
De-aceea-au stat la groapă, pentru rapt!
Mi-au smuls o mare, unică comoară:
Înaltul suflet, garanţie rară,
Viclean mi-l şterpeliră. Şi să rabd?
Dar cui mă pot eu plînge-acum? Şi cine
Să-mi mai refacă dreptul care-a fost?
Te-au înşelat la bătrîneţe bine,
Şi-ai meritat că-ţi merge-atît de prost.
Prea ruşinos s-a dus de-a surda
Tot ce-am ştiut şi eu să fac;
Plăceri vulgare, patima, absurda,
L-au prins pe rafinatul drac.
Şi, dacă diavolul expert
Făcu copilăroase boroboaţe,
Prea mică nu-i sminteala, cert,
Ce, la sfîrşit, o să-l înhaţe.
Doctor Marianus
(în chilia cea mai înaltă şi cea mai curată)
Văd liber ochii mei;
Ce mare-i duhul!
Pe-acolo trec femei,
Umplînd văzduhul.
Sublimă-n miezul lui,
Cu nimb de stele,
Regina cerului
Stă-n fast cu ele.
(Extaziat.)
Doamnă-a lumii,-n gînd te port!
Lasă-mă, ca-n templu,
În albastru-ntinsul cort
Taina să-ţi contemplu.
Tot ce-n bărbătescu-mi piept
Grav şi tandru-mi cîntă,
Să te-ntîmpine de drept
Cu iubire sfîntă.
De ne-nvins sîntem, cînd tu
Porunceşti măreaţă;
Brusc ne-alini ardoarea cu
Harul tău pe faţă.
Tu, Fecioară,-n înţeles
Cel mai pur, tu Mamă,
Noi regină te-am ales,
Zeilor de-o seamă.
Nori mici în preajmă
I se adună:
Sînt penitentele,
O tandră ceată,
Şi-ngenunchează
Sorbind eter,
Iertare cer.
Celei intangibile,
Ţie-ţi vin, Mărită,
Lesne accesibile,
Prinsele-n ispită.
Greu, în slăbiciunea lor,
Se menesc salvării;
Cui să rupă-i fu uşor
Lanţul desfătării?
Pasu-alunecînd nu-l simţi
Pe-un teren oglindă?
Glas, ochi nu te scot din minţi,
Cînd şi suflu-alintă?
Corus mysticus
Pururi-vremelnicul
Pildă e numai;
Aici neprielnicul
Faptă acuma-i;
Aici îşi dă plinul
Tot ce-i de nespus;
Etern-femininul
Ne trage în sus.