Motto-ul întâlnirii noastre ar putea fi acesta: intelligo quia absurdum.
În filosofie, cum bine știm, absurdul e o temă, dar este oarecum „ținut la distanță“, tratat cu detașare, pe când în literatură, și mai cu seamă în nuvela aceasta lui Gogol, el ne izbește din plin, ne sare în față.
Ce întrebări se mai pot pune când avem de-a face cu ceva (atât de) absurd? Mai putem chestiona? Sau, dincolo de evidentul nonsens, există un sens?
Mergând și mai departe, ne putem întreba: care este sensul nonsensului?
Vă invit să citiți nuvela cu mare atenție (o găsiți AICI), fiindcă avem de-a face cu o redutabilă artă literară. Câteva dintre cuvintele lui Gogol - nu multe - constituie o indicație clară către deslușirea semnificației de ansamblu a textului.
„Mari prostii se mai întâmplă pe lumea asta. Câteodată, acestea sunt absolut neverosimile. […] Și chiar așa, dacă stai să te gândești, în toate aceste povestiri fanteziste, pare să fie totuși ceva. Orice s-ar spune, până la urmă astfel de pățanii se întâmplă încă pe lume, rar, dar se mai întâmplă“
Am reuşit numai acolo unde m-am inspirat din realitate... fantezia nu mi-a dezvăluit până astăzi niciun caracter remarcabil, nimic din ceea ce ochii mei să nu fi observat mai întâi în natură.
Gogol, Nasul, animație, 1963
Ada Milea & Bogdan Burlăcianu, Nasul.