„Singurătatea lui Noica zece luni pe an, vreme de zece ani, a fost înspăimântătoare. Cabana se afla în pădure şi erau săptămâni de iarnă – când viscolea şi drumurile îşi pierdeau contururile – în care ai fi putut crede că eşti singur pe altă planetă. Câte spaime trebuie să-şi fi înfrânt acest om trecut de 70 de ani, trăind aşa, cu un singur rinichi, cu mâncare puţină, cu apa încălzită într-un ibric pe sobă, înconjurat de zăpezi în pustiul muntelui! Ce încredere oarbă în destinul lui, adică în obligaţia lui de a înţelege lumea şi de ai reda, sub forma ultimului „tratat de ontologie“ al Europei, imaginea exactă! Dar asta e: la Păltiniş, Noica găsise unghiul din care fiinţa îi poza.“ (Gabriel Liiceanu)