Poem dramatic inspirat de spectacolul
„Când soarele toarnă peste lume jar” al Trupei ARC UBB Cluj
Partea a II-a
„Căutați cu fiecare spectacol/ o nouă treaptă spre/ Soare./ Mă voi ruga singur actorilor/ să caute împreună cu mine/ în întuneric/ lumini stelare.”
(Aureliu Manea, Eseu final sub formă de poem despre teatru)
Muzica de-o splendoare nebănuită,
Iarăși blând târcoale îmi dădea,
Și-mi simțeam ființa cotropită
De-un foc ce din soare se hrănea.
Suavele sonuri din patria vrăjită
În urechea-mi îndelung au răsunat,
Ci iată-mi făptura-n vis iar azvârlită
În sala unui măreț vienez palat.
„Ca torțele, Angelo, să ardem neprecupețit,
Căci virtutea neîmpărtășită
E doar un talent prostește risipit,
Iar legea se cere grabnic înăsprită.”
Astfel, ducele, grăind nenduplecat
Pe Angelo și-l tocmi locțiitor,
Metalul firii sale încercând,
Și-atunci fui într-o temniță strămutat.
„Surioară, păcatul săvârșit
Va fi-n virtute preschimbat;
Îndură-te de mine, cel osândit
Și natura te va fi răscumpărat.”
„Claudio, frate netrebnic,
Să mă vâr în gheenă speri?
Cum să te fac de viață vrednic
Dacă rușinarea mea o ceri?”
O! Castă Isabella, suflet ales și virtuos,
Flacăra frumuseții tale nentinate
Orbește pe-orice mare păcătos!
Câtă smerenie în rugile-ți necurmate!
Preaînțelept duce, în călugăr travestit,
Ce-o-ndemni pe Isabella să rămână nepătată,
Harul ei limpede l-ai ghicit,
Căci frumusețea sa cu bunătatea-i cununată,
Și mereu această făptură luminoasă,
Prin har frumusețea are să-și păstreze.
Ferice de tine, duce, că-ți va fi mireasă!
Fie ca ocârmuirea-ți statornic să vieze.
Ducele cu judecata dreaptă
Și Isabella, dulce crin din rai,
Dispărură, grăindu-și în șoaptă,
Iar acu-n cetatea Padovei mă aflai.
Se făcea că-n casa lui signor Baptista pitit,
Vedeam două flăcări cum se-nfruntă:
Erau afurisita Catarina și Petruchio cel repezit,
Iar lupta lor se făcea din ce în ce mai cruntă.
Ptii! Ce de-a cuvinte ascuțite
Se săgetează nencetat:
„Mută-ți gândul, messire,
Că bun ești de mutat!”
„Las că-ți dau eu leacul
Viespe ce ești, turturică,
Ți-oi smulge din coadă acul
De-o să fii dulce ca o prăjiturică!”
Ci scrum se face totul, iată,
Catarina, scorpia semeață,
De Petruchio-i îndemnată
Să le dea nevestelor povață
Despre sfintele datorii pe care
Față de-al ei stăpân și păzitor
O nevastă cuminte le-are,
Precum supusul către ocârmuitor.
Și-atunci strigai în vis: „Signor!
Să-mi împrumuți, binevoiește
O uncie din harul tău de ’mblânzitor,
Că am și eu o Kate ce nu se potolește.”
Însă Petruchio se făcu nevăzut deodată
În orizontul de sânge scăldat,
Și-n cetatea Elsinore de crimă însemnată,
În iatacul reginei, pe Hamlet l-am urmat.
Aud cum Gertrude cată a-l îndupleca
Pe Hamlet care-adânc în gol privește,
Iar pe jarul urii liniște a turna
Zadarnic regina-l sfătuiește,
Căci al sfielii purpur e-ntinat
De-o faptă doldora de păcate,
Și al iubirii trandafir fu-ndepărtat
De pe fruntea dragostei curate;
Ci-ntr-o clipită fost-am alungat
Din iatacul reginei desfrânate,
Și auzeam al Ofeliei suspin închinat
Către puterile cerurilor înstelate:
„Al țării trandafir, aleasă minte, acum surpată,
Tipar al bunei cuviințe, cărturar, oștean,
Învoaltă floare, de nebunie-n vânt împrăștiată!...
Puzderie de flori se prăvălesc în van,
Or nimenea nu varsă, oare,
Șuvoi de lacrimi de iubire.”
Ci iată-l pe Hamlet cum apare
Cu priveghiul în privire:
„De-n umbra cugetării, hotărârea zace frântă,
Și nobile avânturi din cursul lor se-abat,
Sălaș să-și afle-al meu păcat,
În rugăciunea ta, Ofelie preablândă!
Nu a fost să-mi fii mireasă,
Dar află că dincolo de moarte,
Ofelia cea frumoasă,
Veșnicia nu ne mai desparte.”
În străfulgerarea unui gând pripit
Un rege și-o regină mi se-arată;
O vai! Chiar mi s-a năzărit
Că regina-i Ofelia cea urgisită,
Iar Hamlet, în rege travestit,
Adoarme pe-o pajiște înflorită,
Pe urmă-i de regină părăsit,
Și-un mascat îi sărută coroana aurită.
Pe zei! Mișelul în ureche i-a turnat
Regelui un dram de licoare otrăvită,
Iar când regina-n luminiș s-a înturnat,
Zărindu-l mort, se preface deznădăjduită.
Astfel, regina cea păcătoasă,
Cu buzele mânjite de pelin,
Se blestemă vajnic, furioasă,
Voindu-se hăituită de-un veșnic chin,
Căci a doua cununie vinovată
Doar în câștig temeiul și-a aflat,
Iar nu în a dragostei flacără curată,
Ce-i stinsă în alcovul cel stricat.
Dar Ofelia devine iar una cu sine,
Dezbărată de-a reginei înfățișare,
Și aud limpede cuvintele ei line
Pe buze înșirându-i-se mărgăritare:
„Rogu-te, iubite, să-mi aduci
Rozmarin de-aducere aminte,
Și-n patul morții să mă culci
Cu pansele de gânduri îndrăgostite.”
În al visului belșug de plăsmuiri se făcea
Că pot cu ochii tăi, Hamlet, să privesc,
Și-n vreme ce Ofelia pe patu-i de flori plutea,
Aceste cuvinte cutezat-am să rostesc:
„Să dormi, să visezi poate
Că moartea-ți înspăimânți,
Vorbele preschimbând în fapte,
Și timpul în țâțâni iar să-l împlânți.
Să mori, să dormi, și poate să visezi
Că pentru adevăr ești nimicit,
În amintire veșnic să durezi,
Să curmi ce-ți este sorocit.
Să fii, să nu fii, să tot fii
Același care nu se teme
Să zguduie din temelii
Putrezite cugete sub vreme.
Să mori să dormi, iar și iar visând
Că învii într-un statornic gând.”
