Am revenit în centru la adăpostul întunericului. Stăteam ascuns după pereții toaletei din Parcul Central, vizavi de cantina rectoratului Politehnicii. Era o atmosferă de front. Nu vedeai nimic de fum. În fața catedralei n-am văzut pe nimeni. Era o sinucidere să mai rămâi.
La acea vreme, lucram cu jumătate de normă la Elba. A fost prima întreprindere din Timișoara care marți, 19 decembrie, urma să iasă într-o formă organizată de protest. Dar asta era marți. Luni, 18 decembrie, nu lucra mai nimeni. În ateliere se formau grupuri și se povestea în șoaptă la început, apoi „la liber”. După prânz am mers la examen. Lumea se plimba prin centru să vadă locul unde au murit oameni. Erau cordoane de militari MApN între catedrală și podul de la Grădina Bănățeană”. Din când în când se trăgea cu foc de avertisment, când se considera că mulțimea se adună în număr prea mare. Lumea se arunca la pământ. Ce să faci altceva? Te ridicai și mergeai mai departe. Examenul nu s-a mai dat. Cum spuneam, istoria se preda în stradă.
Marți s-a ieșit muncitorește în curte la Elba. Unii, mai curajoși, începeau să-și asume rolul mobilizării. Cred că era un mix de curajoși și oameni cu misiune. Nu cred în scenarii, dar au apărut în față și unele personaje care nu puteau trăi bine pe vremea aia fără o colaborare cu Securitatea sau măcar Miliția. Unul dintre ei era un celebru vânzător de semințe pe stadioane. Mai erau însă și alții, despre care aveam să aflu lucruri interesante câteva luni mai târziu. Cred că am stat toată ziua, deși programul îmi era de jumătate de normă. Foamea dispăruse, setea la fel.
Nu toată fabrica era în curte, firește. Erau și din aceia speriați de ce ar putea păți dacă sunt văzuți la protest. Cei mai mulți dintre studenți însă eram acolo, în curte. Elba era una dintre puținele întreprinderi din oraș care angaja studenți cu jumătate de normă. Nu îmi puneam problema de repercusiuni. Nu eram în fruntea mulțimii, dar nu eram nici ascuns în hală. Era vorba de „curajul” celui retras în masă, iar când masa devenea prea mică curajul începea să devină acel curaj individual, cu o teamă care creștea colosal de repede.
Tot marți pe la amiază, generalul Gușă de la Armată a venit să potolească spiritele, după ce două femei au fost împușcate pe podul de la Poarta 2. Zvonurile deja îi dădeau responsabili pe celebrii securiști în haine lungi de piele ascunși pe sub pod. Chiar și Gușă acuza public de aceste crime, vorbind lumii înfierbântate cocoțat pe un butoi de 200 litri. Zicea că nu erau ai lui soldații care au tras. Protestatarii i-a cerut generalului să plece cu trupe cu tot. Gușă a dat ordinul, blindatele au pornit, deplasându-se pe cele patru străzi ale cvartalului Elba. Nu puteai spune că nu pleacă, că doar le vedeai în mișcare, dar nici că au plecat.
Miercuri a fost ziua în care Timișoara a devenit oraș liber. Ceea ce se întâmplase cu o zi înainte la Elba se petrecea în mai toate fabricile din Timișoara. Grosul venea de la UMT și din Calea Buziașului. Fără ieșirea acestor oameni, sunt convins că Elba era o problemă ușor de rezolvat cu două încărcătoare de AK-47. Înainte de prânz am ieșit în coloană pe la poarta a doua, la podul de la autogară. Cât am stat în curte, ni se părea că ieșim mii de oameni și rupem munții. Pe stradă ajunși, pe la Podul Dragalina, ne-am numărat. Eram până în 200 de oameni.
În fața Gării de Nord erau mulți militari aliniați, cu armele îndreptate spre noi. Îmi amintesc că aici instinctul de supraviețuire mi-a potolit excesele eroice. M-am plasat nici în primul rând, să cad când trag cei din cordonul din față, dar nici în ultimul rând, să nu ne închidă armata într-o buclă. Stăteam la mijloc și auzeam secundele. Era așa de simplu să mori atunci! Senzația era că durează enorm de mult, însă ușurarea aia a fost magnifică văzând în spate, pe pod, cum vin coloanele cu mii de muncitori din Calea Buziașului. Atunci și acolo se făcea joncțiunea. Nu voi ști niciodată dacă militarii ar fi tras în cei de la Elba, dacă nu veneau la timp muncitorii din celelalte zone industriale.
Mai departe a fost o zi de poveste. Ceva senzațional, dar în mod cert nu mai era vorba de frică. Erau alte sentimente, de toate cele bune, dar frică nu mai era. Plimbarea pe Bd. Republicii, prin fața catedralei, apoi prin fața primăriei. Intrarea în piață s-a făcut prin spate, trecând pe la cinema Studio. Nu insist pe acest moment știut de cei mai mulți timișoreni. Cu solidaritatea aia spumoasă, cu mașinile încărcate cu pâine, apă, imaginile generice despre revoluție. Mai puțini am rămas seara. Nu era frig și puteam rămâne în treningul cu care fusesem la serviciu dimineață.
De aici, detaliile încep să se șteargă. Plimbări spre județeana de partid, unde Ion Marcu își juca rolul vieții. Nu-l voi uita nici pe Lorin Fortuna, Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi. Au fost multe personaje mai mult sau mai puțin interesante. Cu mulți ne-am tot văzut apoi în tumultul civic ori în politica locală. Îmi amintesc însă că în acele trei zile - 20, 21 și 22 decembrie - am avut sărbătoare ziua și teamă noaptea. Cine crede că s-a terminat în 20 decembrie le știe pe toate și mai nimic. După ora 22 mai eram în fața Operei, ca la Elba, doar câteva sute. Apoi, după miezul nopții, doar câteva zeci. E clar că cineva nu a vrut să continue măcelul. Dacă se dorea acest lucru, nu-i putea opri nimeni. Dar noi nu știam asta atunci.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie am plecat acasă pe la ora 4. Mergeam cu fratele meu și, la un moment dat, am văzut pe Circumvalațiunii, vizavi de fabrica 6 Martie, o Dacia Combi albă. Maică-mea lucra la Solventul și i se povestise acolo cum procedează securiștii când văd oameni venind noaptea de la protest. Opresc la distanță și sting farurile, apoi virează pe o stradă laterală și îți ies în față, acolo unde te așteaptă tot cu farurile stinse. Când ajungi în dreptul lor le aprind și te somează să stai la control. Mulți au fost săltați în felul ăsta în acele nopți. Eram sigur că asta ni se întâmplă și nouă. Am văzut mașina pe Bogdăneștilor, la stația Favorit. Numai că n-am așteptat finalul, ci am luat-o la fugă pe o stradă mai înainte, pe Făgăraș, alergând apoi paralel cu Bogdăneștilor, fără să fim văzuți. Era chiar aiurea să fii băgat în temniță cu opt ore înainte de căderea regimului. Și poate nu numai bătut, ci chiar și omorât.
După 22 decembrie am participat mai rar. Mi se părea că partea interesantă o trăisem deja. Apoi au venit cei ce s-au temut să iasă când Ceaușescu mai putea întoarce soarta revoluției, ba chiar și mulți oportuniști, cum a fost un cunoscut pastor, ajuns parlamentar PNȚCD, sosit la balcon abia în 22 decembrie seara, să cânte „El vine iar, El vine iar... ce fericire negrăită!”, deși lumea îi ceruse prezența cu o zi mai devreme. Cu o zi mai devreme, până să cadă Ceaușescu, un trimis al dumnealui a venit să ne spună de la balcon că dl. pastor are o problemă de sănătate.
Îmi amintesc că fratele meu făcea pe ghidul în clădirea Operei și cele de lângă pentru trupele venite de la Caracal parcă. Brusc, de pe o zi pe alta, soldații Ministerului Apărării Naționale voiau să apere revoluția, dar nu știau locurile și aveau nevoie de localnici pentru a verifica unde se ascund „teroriștii”. Era noaptea de 22 spre 23 decembrie. În acea seară, maică-mea a aprins o lumânare pe noptieră, căci fratele meu n-a ajuns acasă până dimineață și credea că e mort. Toată noaptea s-au auzit împușcături de afară. N-avem în familie luptători cu merite deosebite. N-am considerat că pentru asta ne-am dus zilnic în stradă, dar mizeria de după n-avea cum să nu te copleșească. Nu știu cum aș fi suportat să fiu cu patalama la mână, coleg de asociație cu tot felul de militari din tabăra cealaltă, cu incendiatori de cauciucuri pe te miri unde și cu tot felul de bișnițari ai vremurilor vechi și noi. Povestea trăită, însă, are o mult mai mare valoare.
