Poveste 2

Autor: Ana Munteanu

Adina Ștefănescu împlinise 9 ani în septembrie ’89.

”Intrasem în iarnă cu baticul roșu legat la gât cu acel inel de plastic transparent și iesisem în primăvară în pantaloni de stofa fină englezească, primiți de la Ajutoare. ”

Îmi amintesc că eram în vacanța de iarnă la bunicii materni. Era trecut de amiază și stăteam la masa din camera de la stradă a bunicilor, mă ocupam cu ceva, probabil desenam. Bunicii îmi erau alături, păreau îngrijorați, dar nu mi-au spus de ce.

Dintr-o data s-a lovit de perete ușa și a intrat un vecin cu lacrimi în ochi și urlând: "A fugit! A fugit! Am scăpat de el!".

După o vreme am înțeles că scăpaserăm de Ceaușescu.

I-am văzut pe bătrâni cum se îmbrățișau și plângeau. Au mai venit și alți vecini. Abia atunci au dat drumul la televizor și din ziua aceea mergea nonstop.

După cum știm toții, Revoluția era în direct, orchestrată de trupa de la TVR.

Priveam cu toții siderați la ce se întampla și luam de bun orice auzeam, orice zvonistică.

În zilele alea știu că eram îngrijorată pentru părinții mei care erau în Timișoara. Umblau vorbe și zvonuri de panică despre teroriștii care au împânzit orașul și împușcă oameni.

Auzisem că pe Calea Girocului, actuala Calea Martirilor, se împușca cel mai tare, iar părinții mei treceau zilnic pe acolo, în drum spre casă.

Si eu și bunicii așteptam cu sufletul la gură să se facă sâmbătă după-amiază și să vină la țara, unde consideram că sunt în siguranță.

Apoi, îmi amintesc pregnant prima lună de după.

Începuseră să vină "ajutoarele" în țară.

Toată Europa solidariza cu România și trimiteau alimente, haine, rechizite, jucării. Îmi amintesc că plecasem deja la Timișoara pentru că începea trimestrul 2, iar când m-am întors în weekend la bunici m-a așteptat o mare surpriză. În satul lor ajunsese un asemenea transport din Anglia și fiecare locuitor al satului primise un pachet consistent cu haine, alimente și alte lucruri foarte frumoase.

Bunicii mei primiseră și pentru mine. Îmi amintesc mirosul acelor haine. Miroseau incredibil, așa cum sunt detergenții din zilele noastre, dar care atunci erau inexistenți în Est. Hainuțele erau frumos croite, în culori vii, iarăși ceva exotic și rar pentru o țară comunistă, iar rechizitele și jucăriile mă înnebuniseră de tot.

Seara aceea de weekend a fost una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie, pentru că primisem dintr-o data mai multe Crăciunuri, Iepurași și zile de naștere la un loc. Era plin de daruri nemaivăzute în camera de oaspeți a bunicilor. Așa am simțit eu atunci mirosul libertății și a lumii de afară. Mirosea a pajiste de munte de la detergenți și a acadele colorate. Mirajul Occidentului prindea tot mai mult contur.

Și îmi amintesc că acum aveam banane din belșug. Bananele se suprapun, în memoria mea, cu imaginea lui Petre Roman. Se pare că pentru mine nu exista doar prajitura Petre Roman, ci și cura de banane Petre Roman. Pentru gospodine era o figură foarte îndrăgită acest personaj politic controversat. Pentru mintea mea de copil libertate însemna fericirea și speranța care păreau că au pus stăpânire pe ai mei. Parcă toată lumea aștepta ceva, să se întâmple ceva nemaivăzut, tot mai frumos, după ce picase dictatura.

În plus, la școală nu mai purtam uniforma. S-a renunțat foarte repede la uniforma de pionier. Intrasem în iarnă cu baticul roșu legat la gât cu acel inel de plastic transparent și iesisem în primăvară în pantaloni de stofa fină englezească, primiți de la Ajutoare.

În anii ’90 am sperat multe.

Speram totul. Îmi imaginam că voi trăi într-o țară în care a început să curgă laptele și mierea. Asta chiar la începutul anilor '90. Destul de repede am realizat cât suntem de departe de Vest. Deja ieșisem din țară. Șansa sau neșansa mea, nici nu știu cum să o iau, a fost că prima dată am văzut Italia. Adică tot ce produsese civilizația romană, renascentistă și modernă mai frumos.

Vizitasem toate orașele fabuloase ale Italiei, de la Florența, Bologna sau Verona la Milano și Roma. Când am intrat în țară, pe la granița de la Nădlac, îmi amintesc că am început să plâng.

Cenușiul fostului bloc estic comunist era acolo. Era chiar mai rău ca înainte, pentru că alături de cenușiul cu care crescusem, acum totul părea într-o neîntreruptă distrugere. Pe marginile drumurilor vedeam clădiri întregi de grajduri de la CAP sau IAS făra acoperișuri sau în plin proces de demolare. Drumurile erau pline de gropi, iar oamenii imbrăcați de la talcioc, din comerțul cu Turcia. Noi, românii aratăm toți ca niște bișnițari. Mi-amintesc că îmi era ușor în Italia să recunosc pe stradă un estic, dar mai ales un român, după hainele pe care le purta. Mai ales la bijuteriile femeilor se vedea. Toate purtau aceleași stiluri de inele și coliere ușoare ca tabla, din aur galben turcesc. Dar îmi amintesc și de muzica pe care începusem să o ascult cu prietenii mei, de casetele piratate pe care le cumpăram zilnic de pe stradă și de posterele din revista Bravo pe care le aveam lipite în camera mea.

Acum, la 30 de ani de la Revoluție, văd România ca pe un copil anemic, cu o copilărie rahitică, care încearcă să facă față unei vieți dure de adult fără să fi avut o creștere normală și sănătoasă.

Îmi este milă și drag de România. A fost greu și încă este foarte greu să facă față unei competiții europene. E superficial și dușmănos să gândim că românii sunt neserioși, hoți, mincinoși și că își merită soarta.

Nivelul de civism/gândire comunitară a fost sub nivelul mării imediat dupa Revoluție. Era ceva inexistent în vocabular și în concept. Eram toții flămânzi de speranțe și vise, dar eram flămânzi și la propriu. Și am început să tragem spuza peste turta personală fără discernamant și plini de ignoranță. Toti. De la mic la mare.

Țara aceasta a fost vandalizată de fiecare dintre noi, de la muncitorul învățat să fure zilnic ceva de la fabrică, până la directorul care consideră că e normal să își însușească toată fabrica, doar era directorul ei. De la fostul ofițer de securitate care și-a folosit cum știa mai bine informațiile pe care le avea, până la țăranul decazut care a descoperit că e mai ușor să stea acasă și să bea și apoi să aștepte ajutorul social.

România nu a avut nici un fel de strategie și plan de dezvoltare durabilă. Evident că nimeni nu s-a obosit să ne ghideze. Până la urmă era soarta noastră și ne privea doar pe noi. Și am făcut-o ezitant, pe pipăite, din aproape în aproape și cu multe rateuri. Economia liberă se învață greu și pe propria piele, nu din manuale. Într-un fel e natural ce ni se întâmplă. Cred că am fost cu toții nerealiști când am considerat că ne ajung mai puțin de 30 de ani să creștem puțin în conștiință și voință civică, după tot gulagul pe care l-am trăit generații la rând.

Sunt tristă că au plecat 5 milioane de români, dar cred că mulți dintre românii aceștia se vor întoarce cu mai multă experiență în țară. Asta după ce au dat cu capul de perete de sute de ori.

Poate e un gând lipsit de substanță, poate acești oameni nu se mai întorc. Dar până la urma fiecare își urmează drumul. Nu e neapărat rău sau neapărat bine că suntem mai puțini. Să o luăm ca atare și să încercăm fiecare să trăim frumos și drept.

Timpul pentru bine nu s-a terminat.

Text deAna Munteanu

Înapoi la Memoria Revoluției Tale

Page updated

Report abuse