Învierea Neamului Românesc



            Prin jertfă, spre Înviere

 

            La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

            Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali.Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

            Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.


 

            La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.

            „Căci nu vom spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta (...), ci ca Tâlharul Te rugăm: pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!”. Aceste cuvinte se rostesc cu evlavie în faţa primirii Sfintei Împărăşanii, şi aceste cuvinte ar trebui în acelaşi timp să ne facă să cugetăm cu pioşenie la trupul şi sângele ţăranilor noştri adunat în sfântul pocal al Reîntregirii noastre. Cu adevărat, noi cei de astăzi avem condiţia Tâlharului faţă de cei de atunci, pentru că ei au adus sacrificiul suprem pentru a împlini un ideal de care nu au mai apucat să se bucure, în vreme ce noi ne bucurăm deplin de roadele jertfei lor fără a fi sacrificat nimic, ba chiar mai mult, în stare de nevrednicie. Pentru că astăzi a devenit un titlu de glorie să arunci cu noroi în Ţara ta, în eroii şi miturile noastre eterne, în memoria înaintaşilor, în istoria şi limba naţională, în credinţa strămoşească, în valorile noastre de civilizaţie. Confundând mecanismul imperfect al Statului cu ideea absolută de Ţară, mulţi sunt cei care se ridică în presă şi în domeniul public să desfiinţeze sistematic şi cu metodă orice urmă de ataşament şi de mândrie naţională, urmând odiosul principiu: „Românismul este handicapul nostru, iar valorile naţionale, cadavrul din debara!”. Aceştia sunt cei care atacă România prin vorbă, dar mult mai mulţi sunt cei care o subminează prin faptă: de la muncitorul prost şi până la politicianul prost, fiecare pion care nu îşi face datoria la locul de muncă având conştiinţa că prin cinstea şi efortul său contribuie la binele de mâine al întregului sistem şi, deci, al Ţării poate fi interpretat ca un inamic al propriului popor. Însă lumea este prea ocupată cu îmbuibarea stomacului şi cu spălarea creierelor ca să mai observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne bucurăm şi de libertatea limbii materne, şi de integritatea teritoriului naţional, şi de neatârnare (atâta cât mai este) nu putem avea decât condiţia Tâlharului în faţa acelora care le-au dobândit pe acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.

            Însă există două tipuri de jertfire: acela prin moarte, care a fost împlinit de strămoşii noştri făuritori de Ţară, cât şi acela prin trăire, la care suntem chemaţi noi, cei de astăzi. Prin noi, cei vii, trăiesc părinţii şi moşii. Prin noi, cei vii, trăieşte întregul neam. Până când ultimul Român nu va fi fost îngenuncheat, întreaga Românie, cu prezent şi cu trecut, va fi vie prin el. De aceea avem datoria să ne deşteptăm (etern valabilul „Deşteaptă-te, Române!”) şi să ne zidim. Să nu lăsăm în părăsire valorile Sfintei Tradiţii şi ale credinţei strămoşeşti, să nu lăsăm în paragină limba Română, redusă la un vocabular de bază şi otrăvită cu atâtea cuvinte străine, monosilabice şi seci, să nu lăsăm să moară legătura aceasta miraculoasă de la o generaţie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe care îl aduce veninul şerpilor: paralizarea punţilor de legătură prin care circulă impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informaţia noastră identitară este cea care vine de la înaintaşi, ne învăluie plăcut şi aşteaptă ca noi să o transmitem neamputată în zestrea urmaşilor noştri. Suntem datori să sădim conştiinţe. Cum spunea vechiul proverb: să plantez un pom, să clădesc o casă şi să cresc un copil. Dar mai important este să fiu atent ca pomul să nu fie tufiş de buruieni, casa să nu fie cuib de tâlhari iar copilul să nu fie un dezrădăcinat. În ceea ce lăsăm în urma noastră trebuie să depozităm conţinutul şi sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumoşi de la 1918 şi dintotdeauna. Ca să nu ne trezim mâine poimâine că am devenit o naţiune dizolvată, de adormiţi şi de slugoi –sovietici, americani, europeni şi de alte feluri, după caz-. „Munţilor cu creasta rară / Nu lăsaţi straja să piară! / Dacă piere straja voastră / A pierit şi Ţara noastră!”. 

 

              Sau, cu alte cuvinte: Privegheaţi!