Poemul copilariei

postat 18 dec. 2011, 13:12 de Raul Marian

A trecut timpul, a trecut

Fără cuvinte, făr-o veste,

Lăsând în urma lui, lăsând

Decât miraj, decât poveste!

Retras în sine, îl ascult,

Îi ascult plânsul, râsul, zborul,

Eu, personajul de demult,

Şi eu, de astăzi, scriitorul.


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu,

- Nevrând să îl imit pe Creangă -

Spre trecut trag mereu, mereu,

Căci dragă mi-este, - cât de dragă! -

Pierdută pentru veşnicie,

Ca o corabie în zări,

Frumoasă, făr-asemănări,

Iubita mea copilărie!


O, şi acolo, în trecut,

Parcă o văd venind pe mama,

Cu părul ei bălai, frumos,

Şi ochi căprui, cum este toamna,

Cum ca-ntr-o operă de vis

Îşi mângâia copilul dulce,

Poveşti frumoase îi spunea

Şi îi cânta, ca să se culce.


Cât de frumoase amintiri

Sunt cele-ale copilăriei!

Mi-aduc aminte chipul drag

Al Lui Iisus, şi al Mariei.

Era de Paşti şi mă duceam

La-mpărtăşit, de dimineaţă,

Pe nemâncate, ca să fiu

Curat la trup, senin la faţă,

Şi ce senzaţie trăiam,

De mă născusem parcă iară,

Dar nu din carne, ci din duh

Ce mirosea a primăvară!


Ca toţi copiii, la scăldat

Nu ratam poate niciodată

Să merg, împins de-un dor curat

De-a prinde-n braţe lumea toată.

Mă mai loveam din când în când,

Dar nu ştiam ce este rana,

Căci mă gândeam: Acasă-ajung

Şi-acolo mă aşteaptă mama!

Mă bandajează cu-n crâmpei

De carpă umedă şi rece,

Iar eu privesc cum mâna ei

Mă mângâie încet… Şi-mi trece.

Îmi zice tata un cuvânt

Mai îndârjit, ca o povaţă,

Cu glasul tare, chipul blând…

O contradicţie măreaţă.


La mare, noaptea, toţi plecam

În zori de zi, întotdeauna.

Când în maşină mă suiam,

Aş fi primit cu mine luna,

Atât de fericit eram,

Că nu pot scrie sentimentul,

Nici necuvântul n-ar putea

Să-i inventeze alfabetul.

Miros de ceai şi de cafea

Aveam în nări, în ochi splendoarea

Vieţii, aşteptând, simţind

Că mâine voi atinge marea.


Un înger pur, netemător,

Slăvind icoana tinereţii,

Desculţ umblam prin ploi, desculţ

De ghete şi de grija vieţii.

Pe râuleţele de ploi

Puneam chibrituri să plutească,

Apoi la-ntrecere ne luam

Cu-aceste bărci din lumea noastră,

Noi, vechi prieteni, toţi crescuţi

Pe-aleea veche, legendară,

Unde alunii nevăzuţi

Îşi mişcau coama milenară.


Sau la cules de melci mergeam,

Şi de-aia inima îmi creşte

Când Barbu lumii povesteşte…

La plasă sau la kil’ vindeam.

Munceam o zi pentr-un bănuţ,

Dar banul ala… Ce valoare!

Când îl prindeam nerăbdător

Cu mâini micuţe şi murdare!


Multe-s de spus, multe poveşti

În mintea caldă mi se-arată,

Dar printre ele strălucesc

Mai mult acelea de zăpadă,

Căci sărbătorile de vis,

Pe care iarna le-mpleteşte,

Sunt tot ce are mai frumos

În el, un suflet ce trăieşte…

Cu Moş Crăciun venind tiptil

La brad, cadouri să aducă,

Cu sănii lunecând frumos

Pe pârtia legată-n luncă,

Cu glasuri calde de copii

Şi seri frumoase, de poveste,

Încât ce-a fost şi nu mai este

Nu poţi trăda, nu poţi răni.


Iar azi, iar azi… pierdut e totul,

Neliniştit şi tainic crez.

Aş plânge, dar o să vă pară

Că nu-i normal, exagerez,

Deşi cât de fragil e omul,

Cât de firav şi de umil

În faţa timpului, nu ştie,

Şi asta-l face iar copil.


Dincolo de a sorţii faţă,

Dincolo de al ei ecou,

De tinereţea ce îngheaţă

Şi nu va mai zâmbi din nou,

Ascunşi acolo, în abisuri,

Dar luminaţi de Dumnezeu,

Tinzând mereu spre puritate,

Doi ochi frumoşi trăiesc mereu.


Cu acei ochi privesc iubirea,

Copilăria ce-a trecut.

E-atat de mare fericirea,

Şi totuşi cât de abătut

De la-l ei zbor, mă simt întruna,

Şi-n loc să plâng de fericit

Că am trăit-o cu putere,

Eu o jelesc, că a murit!


Esenin mi se pare-aproape

De zborul şi de plânsul meu;

Pe Eminescu-l simt în lira

Regretului, şi-mi este greu;

Din când în când mă-ndeamnă Puşkin

Să lupt, urlând, ca un bărbat

Adevărat, care iubeşte

Doar prin instinct, descătuşat!

Ca Lenau caut prin sertare

O amintire, un cuvânt,

Îndurerat de despărţirea

Ce n-o poţi şterge pe pământ.

Aş pune cărţile deoparte

Pe-un câmp de flori, şi foc le-aş da!

Şi-aşa, cu fiecare carte

Ce arde, să salvez ceva!


Iertaţi-mi zâmbetul ce cade

În suferintă ne-ncetat!

Nu-s demn să plâng printre cuvinte

Când alţii plâng cu-adevărat,

Dar pură, ea, copilăria,

Cu tot ce-a fost, cu ce-a rămas,

O voi rosti întotdeauna,

O voi păstra mereu în glas.


Că deşi timpul răvăşit-a

Această lume-armonioasă,

În ea sunt toţi ai mei alături

Şi nimeni nu-i plecat de-acasă,

În ea îmi strâng în braţe fraţii

Cu care azi abia vorbesc,

În ea îmi strâng părinţii-n braţe

Şi pot să strig că îi iubesc,

Acolo mi-a rămas un zâmbet

Ce astăzi uit să-l dăruiesc…


(Octavian, 2010)

Comments