Navigation

    Affiliations

    Activitatea recentă pe site

    Poemul copilariei

    postat 18 dec. 2011, 13:12 de Raul Marian

    A trecut timpul, a trecut

    Fără cuvinte, făr-o veste,

    Lăsând în urma lui, lăsând

    Decât miraj, decât poveste!

    Retras în sine, îl ascult,

    Îi ascult plânsul, râsul, zborul,

    Eu, personajul de demult,

    Şi eu, de astăzi, scriitorul.


    Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu,

    - Nevrând să îl imit pe Creangă -

    Spre trecut trag mereu, mereu,

    Căci dragă mi-este, - cât de dragă! -

    Pierdută pentru veşnicie,

    Ca o corabie în zări,

    Frumoasă, făr-asemănări,

    Iubita mea copilărie!


    O, şi acolo, în trecut,

    Parcă o văd venind pe mama,

    Cu părul ei bălai, frumos,

    Şi ochi căprui, cum este toamna,

    Cum ca-ntr-o operă de vis

    Îşi mângâia copilul dulce,

    Poveşti frumoase îi spunea

    Şi îi cânta, ca să se culce.


    Cât de frumoase amintiri

    Sunt cele-ale copilăriei!

    Mi-aduc aminte chipul drag

    Al Lui Iisus, şi al Mariei.

    Era de Paşti şi mă duceam

    La-mpărtăşit, de dimineaţă,

    Pe nemâncate, ca să fiu

    Curat la trup, senin la faţă,

    Şi ce senzaţie trăiam,

    De mă născusem parcă iară,

    Dar nu din carne, ci din duh

    Ce mirosea a primăvară!


    Ca toţi copiii, la scăldat

    Nu ratam poate niciodată

    Să merg, împins de-un dor curat

    De-a prinde-n braţe lumea toată.

    Mă mai loveam din când în când,

    Dar nu ştiam ce este rana,

    Căci mă gândeam: Acasă-ajung

    Şi-acolo mă aşteaptă mama!

    Mă bandajează cu-n crâmpei

    De carpă umedă şi rece,

    Iar eu privesc cum mâna ei

    Mă mângâie încet… Şi-mi trece.

    Îmi zice tata un cuvânt

    Mai îndârjit, ca o povaţă,

    Cu glasul tare, chipul blând…

    O contradicţie măreaţă.


    La mare, noaptea, toţi plecam

    În zori de zi, întotdeauna.

    Când în maşină mă suiam,

    Aş fi primit cu mine luna,

    Atât de fericit eram,

    Că nu pot scrie sentimentul,

    Nici necuvântul n-ar putea

    Să-i inventeze alfabetul.

    Miros de ceai şi de cafea

    Aveam în nări, în ochi splendoarea

    Vieţii, aşteptând, simţind

    Că mâine voi atinge marea.


    Un înger pur, netemător,

    Slăvind icoana tinereţii,

    Desculţ umblam prin ploi, desculţ

    De ghete şi de grija vieţii.

    Pe râuleţele de ploi

    Puneam chibrituri să plutească,

    Apoi la-ntrecere ne luam

    Cu-aceste bărci din lumea noastră,

    Noi, vechi prieteni, toţi crescuţi

    Pe-aleea veche, legendară,

    Unde alunii nevăzuţi

    Îşi mişcau coama milenară.


    Sau la cules de melci mergeam,

    Şi de-aia inima îmi creşte

    Când Barbu lumii povesteşte…

    La plasă sau la kil’ vindeam.

    Munceam o zi pentr-un bănuţ,

    Dar banul ala… Ce valoare!

    Când îl prindeam nerăbdător

    Cu mâini micuţe şi murdare!


    Multe-s de spus, multe poveşti

    În mintea caldă mi se-arată,

    Dar printre ele strălucesc

    Mai mult acelea de zăpadă,

    Căci sărbătorile de vis,

    Pe care iarna le-mpleteşte,

    Sunt tot ce are mai frumos

    În el, un suflet ce trăieşte…

    Cu Moş Crăciun venind tiptil

    La brad, cadouri să aducă,

    Cu sănii lunecând frumos

    Pe pârtia legată-n luncă,

    Cu glasuri calde de copii

    Şi seri frumoase, de poveste,

    Încât ce-a fost şi nu mai este

    Nu poţi trăda, nu poţi răni.


    Iar azi, iar azi… pierdut e totul,

    Neliniştit şi tainic crez.

    Aş plânge, dar o să vă pară

    Că nu-i normal, exagerez,

    Deşi cât de fragil e omul,

    Cât de firav şi de umil

    În faţa timpului, nu ştie,

    Şi asta-l face iar copil.


    Dincolo de a sorţii faţă,

    Dincolo de al ei ecou,

    De tinereţea ce îngheaţă

    Şi nu va mai zâmbi din nou,

    Ascunşi acolo, în abisuri,

    Dar luminaţi de Dumnezeu,

    Tinzând mereu spre puritate,

    Doi ochi frumoşi trăiesc mereu.


    Cu acei ochi privesc iubirea,

    Copilăria ce-a trecut.

    E-atat de mare fericirea,

    Şi totuşi cât de abătut

    De la-l ei zbor, mă simt întruna,

    Şi-n loc să plâng de fericit

    Că am trăit-o cu putere,

    Eu o jelesc, că a murit!


    Esenin mi se pare-aproape

    De zborul şi de plânsul meu;

    Pe Eminescu-l simt în lira

    Regretului, şi-mi este greu;

    Din când în când mă-ndeamnă Puşkin

    Să lupt, urlând, ca un bărbat

    Adevărat, care iubeşte

    Doar prin instinct, descătuşat!

    Ca Lenau caut prin sertare

    O amintire, un cuvânt,

    Îndurerat de despărţirea

    Ce n-o poţi şterge pe pământ.

    Aş pune cărţile deoparte

    Pe-un câmp de flori, şi foc le-aş da!

    Şi-aşa, cu fiecare carte

    Ce arde, să salvez ceva!


    Iertaţi-mi zâmbetul ce cade

    În suferintă ne-ncetat!

    Nu-s demn să plâng printre cuvinte

    Când alţii plâng cu-adevărat,

    Dar pură, ea, copilăria,

    Cu tot ce-a fost, cu ce-a rămas,

    O voi rosti întotdeauna,

    O voi păstra mereu în glas.


    Că deşi timpul răvăşit-a

    Această lume-armonioasă,

    În ea sunt toţi ai mei alături

    Şi nimeni nu-i plecat de-acasă,

    În ea îmi strâng în braţe fraţii

    Cu care azi abia vorbesc,

    În ea îmi strâng părinţii-n braţe

    Şi pot să strig că îi iubesc,

    Acolo mi-a rămas un zâmbet

    Ce astăzi uit să-l dăruiesc…


    (Octavian, 2010)

    Comments